Poeme de Riri Sylvia Manor

 

Pestriţ...

 

Sufletul meu pestriţ

Scotocindu-şi boarfele

Mai face ordine în emoţii,

Dă la iveală cine este şi cine ar vrea să fie,

Se împleticeşte între directive oficiale şi onirice,

Îşi susţine febril ultimele pledoarii de luptător nepensionat,

Curăţă colbul de pe copilul înmagazinat în memorie,

Resuscitează înecatul tânăr de douăzeci de ani

Care nimic nu ştie încă

Şi plin e totuşi de adevăr.

Scoate neboţite de vreme paginile albastre de sex şi iubire

Efemere ca orgasmul

Dar vii, colorate, sălbatice, prezente în mădulare

De parcă nici nu s-ar fi terminat

Sau poate că întotdeauna se termină

            numai ceea ce există acum.

 

Sufletul meu pestriţ

Se caţără rezemat de bastonul memoriei

Peste toate stâncile pentru care

Sau contra cărora s-a luptat

Cu inima sau cu dinamita,

Şi încă ar mai greşi sau râde sau plânge

Sau grăunte de nisip înfiorat şi cald

Vânturat încoace, încolo, spre mări şi meduze.

Sau poate ar mai recita lecţii banale despre existenţialism

Pentru alţii,

Purtând frenetic în vine genele veseliei moştenite de la

Vreun strămoş absurd sau fraudulos în arborele genealogic,

Sau

Pocăindu-se

În timp ce ochii îşi trag coada spre data naşterii din

paşaport.

 

Sufletul meu pestriţ

În curândul posibil

Se va împrăştia ca o sare peste aripile fluturilor

Şi va mai cunoaşte legănatul zborului până la adormire

De parcă a fost odată ca niciodată,

 

De parcă nici nu va mai fi...

  

Răstignire în pat

 

Şoarecii celulelor memoriei

Părăsesc corabia care se scufundă a creierului,

Mereu se îneacă alte fragmente de viaţă fără colac

de salvare la gât,

Desaga anilor apasă peste faţă şi mătură ultima firimitură

a frumuseţii.

Orfan de creier corpul se încovoiază ca un embrion cu

genunchii la gură.

Vă rog să faceţi cunoştinţă: Aceasta este Mama

Şi acesta este Alzheimer.

Iar eu, cea care vine în vizită şi pleacă acasă,

Aduc surorilor fotografia mamei la treizeci de ani,

Surori care au acum treizeci de ani, lecţie concretă

de filozofie poate,

Ele privesc pe femeia frumoasă care râde

De parcă nu i se poate întâmpla nimic rău,

Ele privesc poza, o privesc pe mama încolăcită

ca un embrion

Fără niciun cordon ombilical între pat şi poză, mama pe

cearceaful alb

Totul negru şi alb ca pe poza veche, dar altfel, cu totul

altfel.

Surorile tac şi ştiu că pentru o clipă mama a reuşit din nou

să meargă,

Să sară din cadru, să fie frumoasă, să stea lângă pat în

locul lor

Iar fetele tinere au experimentat o bătrâneţe acută culcate

în pat virtual

De parcă ar exista vreo posibilă egalitate între ele şi mama

şi Alzheimer.

 

Între timp a intrat pe fereastră vântul,

A împrăştiat pe pernă părul înălbit de zăpada celor nouăzeci

de ierni

Şi l-a fluturat în aer ca pe un steag

Iar mie mi s-a părut că mama îşi mişcă singură capul

Şi că vântul a ajuns la noi dintr-un meleag

Unde există îndurare.

  

Kilometraj la modă

 

Kilometrajul dintre punct şi virgulă.

Kilometrajul dintre punct şi puncte-puncte.

Kilometrajul dintre semnele mele de întrebare

Şi semnele de exclamare pe care te sprijini

Ca de un baston

Şi când atârni ca pe o lanternă

Punctul pe i, tu fiind

Marele specialist în puncte pe i.

Kilometrajul dintre mine

Şi textul pe care tu îl declami

Ca pe un citat pus între ghilimele

Din cărţi nefrunzărite de fapt.

La acest punct

Parantezele ca nişte umbrele

Se deschid automat şi ne cuprind.

Adăpost provizoriu incomod.

 

Adăpost?

 

Provizoriu?

 

Incomod?

 

Kilometrajul dintre a întreba

Şi a te privi.

 

Riri Sylvia Manor

Poeme de Riri Sylvia Manor

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)