Cu cipici în interiorul balaurului

 

Roxana Croitoru

 

Duminică, 24 ianuarie 2010. Premiera Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman (a treia din această stagiune), la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Andrei Şerban.

De la intrarea în noua Sală Studio a teatrului, eşti întâmpinat cu amabilitate şi ţi se oferă o pereche de cipici de plastic, ca şi cei folosiţi în spitale sau în muzee. Nu, nu poate fi vorba de muzeu. Nu se leagă. În holul îngust, de la etaj, un perete este drapat în roşu. O strapontină lungă, neagră, la capătul căreia este un scaun pliant, de pânză; pe spătarul lui scrie Ingmar Bergman. De un colţ al scaunului atârnă o bască, semn al celebrului cineast. Prin public trec şi dispar patru siluete albe. Tot din public se desprinde actorul Zsolt Bogdán. Ne salută, dă mâna cu unii dintre noi, ne învăluie cu zâmbetul şi privirea-i caldă, se urcă pe strapontină şi ne roagă să acceptăm ca, timp de două ore, să fie el regizorul Ingmar Bergman. De sus, de la galeria foaierului coboară cele patru siluete albe, actriţele, pe care le prezintă: Imola Kézdi-personajul Maria-actriţa Liv Ullman în film; Emőke Kató-Karin-Ingrid Thulin; Anikó Pethő-Agnes-Harriet Andersson; Csilla Varga-Anna-Kari Sylwan. Fiecare prezentare este precedată de sunetul clachetei prin care Csilla Albert-Ingrid, asistenta lui Bergman-Ingrid von Rosen, ultima soţie a cineastului, anunţă numărul cadrului sau al dublei. Încet, încet, pătrundem în sala de spectacol, devenită platou de filmare, un dreptunghi roşu cu publicul aşezat pe o singură latură. Cei patru pereţi sunt tapetaţi în roşu, roşu este covorul, roşie tapiseria scaunelor şi a fotoliului. Un decor de mare rafinament (ca şi costumele) – autoare, scenografa Carmencita Brojboiu –, aerat, construit din câteva elemente de mobilier: patul în care zace bolnavă Agnes, câteva scaune, mese, două paravane când transparente, când translucide (un joc al oglinzilor, în care, uneori, ne vedem. Teatrul, oglinda vieţii, nu-i aşa?). Paravanele definesc cu uşurinţă spaţiul de joc, îl aduc în prim-plan sau îl delimitează. Un pătuţ de păpuşă-copil, fetiţa Annei, şi multe ceasuri-pendulă, căci, dacă vrei să percepi timpul într-o altă dimensiune, te duci la teatru sau la biserică, spune Bergman.

Plonjăm în adâncul sufletului. Al cui? Al teatrului, al filmului?

„Din copilărie mi-am imaginat sufletul ca pe un balaur albastru înaripat, jumătate pasăre, jumătate peşte, interiorul lui o membrană umedă, roşie.“

Textul spectacolului adaptat de Andrei Şerban şi Daniela Dima are ca bază scenariul celebrului film multipremiat şi inserţii din cartea autobiografică Lanterna magică, interviuri.

Canavaua solidă pe care se ţes arabescurile este istoria sorei mijlocii, Agnes, aflată pe patul de moarte din cauza unei boli incurabile şi vegheată de surorile ei, Karin şi Maria, şi de servitoarea Anna. Calvarul bolnavei se compune sub ochii noştri în imagini de o tulburătoare frumuseţe plastică, Patimile Mântuitorului. Spălarea trupului, năframa Veronicăi, a cărei atingere este sinonimă aici cu aripa morţii, momentul Pietŕ, poate cel mai puternic în spectacol: Anna o încălzeşte pe Agnes la piept în momentul de agonie, cu căldura propriului trup.

Întrebările şi frământările care l-au urmărit o viaţă pe Bergman: relaţia cu divinitatea, morţii care nu pot să moară, neputinţa de-a iubi, tensiunea dintre părinţi şi copii, ura, sentimentul de vinovăţie, dragostea – sensul suprem al vieţii – ies la lu­mină în raport cu povestea celorlalte personaje. Karin şi Maria, bine situate din punct de vedere social, dar victime ale mariajului nereuşit, rămân încorsetate la nivelul convenţiilor, chiar şi în această situaţie-limită, boala surorii. Nu-şi depăşesc egoul, nu pot să se ridice la adevărata înţelegere, comuniune prin dragoste. Un moment excelent, al actriţei Emőke Kató (Karin) – ritualul dezbrăcării –, preludiul automutilării şi al răzbunării. Pe figura de tragediană, parcă cioplită în piatră, trec sentimente – expresii – la căderea fiecărui element de îmbrăcăminte. Trupul se descătuşează, devine liber, nu şi sufletul plin de resentimente. Maria, senzuală, cochetă (senzualitate şi cochetărie perfect jucată şi în pauzele repetiţiilor de la filmare de Imola Kézdi), preocupată doar de propria-i frumuseţe, balansează între înţelegere, milă, duioşie şi cruzime: vrea să-şi ajute soţul rănit, în acelaşi timp îi înfige mai adânc cuţitul în trup.

Stările se acumulează, dar nu sunt duse până la capăt, se sparg ca valul de ţărm. Un chip detaşat puternic de spotul de lumină, ca un gros-plan, sau scene între personaje întrerupte de explicaţii şi reluări. Spectacolul, construit din cadre, are ritm de du-te-vino, flux şi reflux, în acelaşi timp, e ca un puzzle în care teatru şi film se îmbină şi există simultan sub ochii noştri. Actorii îşi joacă cele trei identităţi, un pariu greu, pe deplin câştigat. Cel care ţine în mâini firele poveştii, imprimă tempoul, opreşte/ reia cadre, dă indicaţii e regizorul Ingmar Bergman-Zsolt Bogdán. Cu mare naturaleţe, actorul trece de la regizorul interpretat la alte trei roluri: preotul Isak, cei doi soţi, jucaţi simultan, cu rapide schimbări de voce, mimică şi gest, confirmă (pentru a câta oară?) virtuozitatea acestui actor atât de dăruit.

Anikó Pethő, în rolul Agnes, ingenuă şi dramatică în acelaşi timp, dă dovada unei teribile puteri de transfigurare. Strigătul ei şi masca suferinţei te urmăresc mult timp după „căderea cortinei“.

O prezenţă continuă, tăcută, perfect încadrată în sumbrul atmosferei este Anna, servitoarea, care şi-a pierdut fetiţa în vârstă de trei ani. De remarcat în jocul actriţei Csilla Varga firescul, vitalitatea mocnită, intensitatea dramatismului cu care retrăieşte moartea copilului sau pe cea a singurei fiinţe apropiate, Agnes.

Şi, nu în ultimul rând, Csilla Albert/Ingrid von Rosen, cu mişcări sigure şi o voce clară, îl secondează pe Bergman, comentează acţiuni, dă viaţă gândurilor.

Finalul spectacolului: cele trei surori în balansoarul copilăriei, legănate de Anna. Din jurnalul lui Agnes:

 

Miercuri, 3 septembrie. O zi de vară. [...] Toată durerea dispăruse. Fiinţele pe care le iubesc cel mai mult pe lume erau aproape de mine, le puteam auzi vorbind încet în jurul meu, le simţeam prezenţa trupurilor, căldura mâinilor. Ţineam ochii închişi, aş fi vrut să pot opri în loc aceste momente şi gândeam: „Asta e Fericirea. Nu pot dori ceva mai bun. Acum, pentru câteva minute, pot gusta perfecţiunea. Şi sunt profund recunoscătoare vieţii, care îmi dă atât de mult“.

 

În fundal, pe ecran se reia aceeaşi imagine, din film, cu acelaşi text în suedeză.

Interpreţii se înclină uşor, în faţa scaunului gol al regizorului. O frumoasă reverenţă adusă de un mare regizor unui mare regizor.

Ce a reuşit Andrei Şerban prin acest spectacol-provocare? Provocare pentru regizor şi actori, provocare pentru public. Recunosc, în final, că am văzut scaunul de pânză transfigurat în scaunul bătut în nestemate (sau în paharul de apă turnul din Pisa?).

Timp de două ore, am intrat pe vârfuri, cu cipici în picioare, în sufletul creaţiei, al teatrului, al filmului. Al regizorului, al actorilor.

 

Roxana Croitoru

Cu cipici în interiorul balaurului

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)