Dosar Andrei Şerban

 

Ce e adevărat în noi?

 

Andrei Şerban despre

spectacolul Strigăte şi şoapte,

Teatrul Maghiar din Cluj,

premiera: 24 ianuarie a.c.

 Marta Petreu:

Dragă Andrei Şerban, ce-ai pus din tine în Strigăte şi şoapte?

 Andrei Şerban:

Acest proiect e foarte familiar, chiar dureros de personal (deşi pare un exerciţiu de admiraţie faţă de un regizor-titan). Un subiect care ne ajută (pe cei care acceptăm să fim ajutaţi) să înţelegem limitele umanului. Te invită să devii familiar cu demonii interiori, cu propriile traume, să accepţi singurătatea, nevoia neîmplinită de dragoste, precum şi inevitabilitatea morţii. Toate apar aşa deodată, o avalanşă provocată de magicianul Bergman. Teroarea regizorului, pe care o simt şi eu când lucrez, de a explica (sau nu) graniţa dintre viaţă şi vis, teatru şi film, realitatea invizibilă şi forţa iluziei.

Descoperirea a ce e adevărat în noi nu e, din păcate, o experienţă plăcută. Să recunoaştem că suntem întorşi pe dos, că ne trăim viaţa cu susul în jos, nu e ceva comod, dimpotrivă, deranjează. Adevărul din Strigăte şi şoapte nu este un adevăr confortabil. Unii spectatori pleacă dezorientaţi.

Alţii sunt adânc atinşi (la propriu) de mâna întinsă, oferită de o actriţă care şi în moarte are nevoie de afecţiune.

Mă întreb care e relaţia pe care o am cu ceilalţi când nu ştiu nici măcar ce relaţie am cu mine însumi, spre exemplu între mâna dreaptă şi cea stângă. Lipsa de unitate şi de armonie din lume porneşte de la relaţia sau mai bine zis lipsa de relaţie a fiecăruia dintre noi cu sine.

***

ANDREI ŞERBAN despre spectacolul Strigăte şi şoapte

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)