Poeme postistorice

 

Iulian Boldea

 

Structurat în 12 cânturi, volumul lui Ion Zubaşcu Omul disponibil (Ed. Brumar, 2009) are subtitlul Noi viziuni postistorice: Cântec de dragoste la care voi lucra toată viaţa. Proiectată ca parte a unei epopei cu valoare de autoportret spiritual, cartea concentrează în sine o voinţă de cuprindere a întregii realităţi, a istoriei şi a cosmosului, a revelaţiilor şi deziluziilor eului, într-o scriitură febrilă şi fermă, în care fervoarea iniţiatică şi energiile demistificatoare ale lucidităţii se întretaie mereu. Punând poezia lui Zubaşcu sub semnul „entuziasmelor şi sarcasmelor“, Al. Cistelecan observa: „Poezie inflamată, de suflu gospodărit ca vocaţie şi activat în acte dramatice tăiate în interiorul unui scenariu existenţial opulent, ce-şi premeditează arcuirea între zorii şi amurgul lumii, poezia lui Zubaşcu amestecă scriitura înfocată cu scriitura sarcastică, într-o reţetă de profetism ce trăieşte simultan din indignare şi fervoare“. Tema scrisului, obsedantă, e transcrisă în imagini cu accent nichitastănescian necamuflat, în registru sacrificial şi utopic („Atunci voi de ce să mă obligaţi să vă văd degetele/ cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgaţi-mi-le/ până la încheieturi în ochi şi urechi. / Numai aşa poate le voi vedea de-a binelea/ le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată,/ mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă“). Naşterea, interogaţiile asupra miracolului fiinţării, surprinderea limitei de tot fragile între creat şi increat devin toposuri recurente, într-o poezie ce-şi asumă cu premeditare statutul ontologic şi rezonanţa vizionar-patetică: „După fiecare copil nou-născut / ne minunam ca de-o veche statuie dezgropată-n Oceania./ Ce monstru şi-ar putea oare imagina că lumea/ ar fi fost întreagă şi fără el?“ sau  „Acum sunt aşa cum mi-am dorit să fiu în secret totdeauna: / Singur într-o Casă de naştere/ şi cu mâinile mele, cu ştiinţa mea de a scrie poeme/ s-o ajut pe femeia aceea să nască“.

Sentimentul frumuseţii stă, la Ion Zubaşcu, sub semnul convulsiei şi al elementarităţii, fiind transferat în regimul fenomenalităţii concrete, al imediatului, al înfiorării acute în faţa obiectualităţii lumii: „Acutezza, figura serpentinata/ în jurul cârpei inexplicabile din mâna celei întoarse cu spatele/ la intuiţia noastră. «Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va mai fi» – / aceste pubere se uită la noi şi ne văd mai mult decât le vedem noi pe ele. / Şi normal! Noi vedem cu ideile nu cu ochii şi ideile îmbătrânesc/ mai repede decât noi“ sau „Nu-ţi trebuie decât câteva fire de iarbă/ ucigătoarea lumină de august şi o pală de vânt/ să te simţi cu adevărat fericit. Dar nu rezistăm prea mult timp/ la o frumuseţe elementară. E nevoie să inventăm coropişniţa“. Recursul la primordialitate nu exclude însă tensiunile eului sau efervescenţa trăirii erotice („Când iubeşti din tot sufletul/ eşti cel mai expus nebuniei. Trebuie să ne umplem/ de Celălalt cu măsură. Să ne ferim de dumnezeirea acestuia“ sau „Stau şi scriu versuri pe genunchii Mariei, / în râsul ei batjocoritor, sub lacrimile ei luminoase. / Nebunia ei e de-a binelea. Ea e întreagă în lacrima ei. / Nu se joacă. De câteva zile în şir tace şi plânge. / Râde şi plânge. Fără nici un cuvânt pe deasupra. Doar se uită la mine ca şi cum ar şti dintr-o dată totul“).

Sacrificiul este situat, în viziunile postistorice ale lui Ion Zubaşcu, sub zodia inutilităţii, zădărniciei şi imposibilităţii („Însă cel mai uşor poţi înnebuni când nu eşti în stare/ să sacrifici nimic. Nici măcar ambalajele“ sau „Între sacrificiul de sine şi devorarea de alţii/ m-am ridicat în picioare ca un copil/ ţinându-mă numai de pereţii aceştia/ pe care întunericul umed se prelingea din tavan“). Exerciţiile de anamneză ontică ce prind contur în aceste versuri similiapocaliptice exclud ancorarea în istoricitate; cuvintele au capacitatea de a lega eul de propriul său trecut, redându-i o legitimitate ontologică şi gnoseologică revelatoare. Aporiile identitare pe care le resimte poetul sunt atenuate tocmai prin recursul la verb, la anamneză, la relieful unor viziuni ce trasează autoportretul spiritual al eului liric („Dar amintirile ne vor fi curând de prisos/ ne vom hrăni numai cu viziunile/ locurile şi fiinţele pe care le vom cunoaşte/ vor fi atât de departe de orice istorie imaginabilă/ încât nu va mai fi cu putinţă decât un viitor luminos şi perpetuu, / căci tot ce e departe luminează. / Numai cuvintele noastre ne vor lega de trecut/ ca ombilicul copilului de pântecul mamei“). Vizionarismul „controlat“, dominat de resursele lucidităţii, capătă adesea accente ale unui retorism incantatoriu şi hiperbolic: „Tot timpul îmi cresc mii de braţe, mii de picioare, de ochi şi urechi, mii de guri vorbitoare şi suflete peste margini, dar eu vreau să fiu ca toţi ceilalţi, om ca oamenii, cum se spune. Om ca lumea“. Pe de altă parte, scrisul este văzut, arghezian, ca formă rituală de continuitate şi legitimitate existenţială: „Mă voi adânci în ultima sală a peşterii/ şi acolo îmi voi zgâria firavele mele cuvinte/ lângă palmele imprimate în piatră ale tuturor celorlalţi dinainte“.

Poetul oscilează, în acest volum, între peregrinările în labirintul concretului, în bolgiile cotidianităţii şi regresiunea în elementar, în arhetip, în stihialitate, nu lipsită de rezonanţe blagiene: „Între două milenii, între aceste stihii/ stau cu destinul în mână şi scriu:/ Prin pădurile noastre cocoşii de munte/ nu vor cânta niciodată cântece de pustie“. Retorismul poetului, tonalităţile discursive ale frazei sale se pliază, în mod paradoxal, pe o nevoie declarată de discreţie („Dar mie mi-e de-ajuns dragostea câtă încape-ntr-o noapte,/ acea taină şi acea dragoste. Am fost deplin şi asemenea mie/ dragostea mea e întreagă. N-am simţit niciodată nevoia/ să fac comentarii şi să dau amănunte/ publice cât mai detaliate/ despre cum fac dragoste cu soţia mea”). Unele versuri au valoare de artă poetică, de document programatic prin care poetul se autodefineşte, îşi revelează propria concepţie despre relaţia dintre cuvânt şi lume sau dintre eu şi propriul univers liric: „Aşa sar eu din literatură în viaţă./ Aşa abordez eu realitatea. Cu mijloacele vieţii/ nu ale literaturii. Îmi las cuvintele libere./ Absolut libere. Într-o deplină intimitate a spunerii./ Mă las în voia cuvintelor. Ca la o consultaţie neurologică./ Valoarea lor de document uman e cu mult mai complexă/ Decât aceea de document estetic“.

Nu de puţine ori, accentele tanatice se întretaie cu rezonanţele onirice sau mitice, în imaginile halucinante ale angoasei aneantizării regăsindu-se atracţia poetului pentru imaginile de coşmar ale unei realităţi încremenite în anonimatul unui spaţiu şi unui timp imposibil de precizat: „Am visat că Maria e moartă. Am trăit moartea ei/ în toate celulele mele. Nu se poate să moară Maria./ Orice se poate în blestemata asta de lume/ dar să moară Maria, nu. Niciodată!/ M-am trezit brusc, urlând, pe străzile unui oraş fără nume,/ în cameră cu Maria alături, în pat. Dormea lângă mine/ şi-aş fi vrut să-i sărut respiraţia liniştită, egală,/ să-i mulţumesc din tot sufletul că e întreagă şi vie/ alături de mine în pat şi de fiica noastră cea mică, Mara“.

          Poemele lui Ion Zubaşcu, scrise în regimul unei urgenţe „postistorice“, mărturisesc, atât prin transparenţa viziunii, cât şi prin propensiunea expresionistă spre hieratism, o percepţie acută a frisonului ontic, acreditat şi de emergenţa spre himeric sau spre scenografiile mitizante ale originarităţii, nu lipsite de alură metafizică. 

Iulian Boldea

Poeme postistorice

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)