Studii despre moarte

 

Ştefan Borbély

 

De mai bine de doi ani, viaţa universitară umanistă din Transilvania este atrasă de un fenomen care se datorează Universităţii din Alba Iulia, unde Marius Rotar a pus bazele unui centru de studiere a morţii în Europa secolelor xviii-xxi, reuşind, totodată, să organizeze două prestigioase colocvii internaţionale, cu participare românească, britanică, olandeză şi poloneză, preponderent. Prima conferinţă a avut loc în zilele de 5-7 septembrie 2008, intervenţiile publice fiind publicate într-un volum editat de Accent, în 2009. A doua ediţie a strâns, la Alba Iulia, un grup prestigios de cercetători, lucrările fiind publicate în volumul Proceedings of the Dying and Death in 18th-21st Century Europe, editat tot de către Accent (2009), în coordonarea lui Marius Rotar, Victor-Tudor Roşu şi Helen Frisby, cel de-al doilea editor fiind istoric la Muzeul Unirii din Alba Iulia, iar Helen Frisby visiting lecturer la o universitate din Marea Britanie. Textele, 30 la număr, dacă exceptăm prefaţa, sunt redactate în engleză şi franceză, ceea ce le măreşte din start impactul internaţional. Să menţionăm o greşeală simpatică, înainte de a investiga câteva dintre texte: în pag. 11, coordonatorii anunţă că viitoarea ediţie a colocviului va avea loc în iulie sau septembrie 2009, volumul urmând să apară spre sfârşitul acestui an. Ar fi vorba, evident, de 2010, generoasa invitaţie de participare fiind adresată tuturor celor interesaţi de temă.

Care, în treacăt fie spus, nu e câtuşi de puţin menită să stârnească doar frisoane sau nelinişti, mai ales că preocuparea pentru ea nu vine pe un teren autohton nepregătit. Folcloriştii noştri – cu precădere Nicolae Bot, în deceniile din urmă – au tot scris despre ritualurile funerare din spaţiul rural, cu puţini ani în urmă (1996) apărând, la noi, şi celebra Omul în faţa morţii, a lui Philippe Aričs, moartea psihopompă fiind un motiv recurent al cărţilor de mitologie. Tematic, moartea resurecţionară a dominat exegeza românească, „călătoriile în lumea de dincolo“ fiind investigate de către Mircea Eliade şi Ioan P. Culianu. Relativ recent, în toamna anului 2008, colecţia „Mundus Imaginalis“, coordonată la Ed. Dacia de către Corin Braga, a publicat, în traducerea Aurorei Băgiag şi a Cristinei Chirteş, cartea lui Pierre Brunel, Invocarea morţilor şi coborârea în infern, ceea ce înseamnă că, într-un fel sau altul, terenul era pregătit pentru constituirea unui centru de cercetare tanatofilă. Marius Rotar şi colegii săi intenţionează însă altceva: o dezantropologizare şi o scoatere a subiectului din ritul ancestral sau mitologie, pentru a-l cerceta în articulaţiile sale istorice. Acesta e motivul pentru care tematica întâlnirilor ştiinţifice de la Alba Iulia insistă discreţionar pe secolele xviii-xxi şi pe spaţiul european. Presupun, în perspectivă, că o lărgire a ariei geoculturale şi o deschidere a ei înspre Orient ar spori coeficientul de atractivitate al Centrului, ştiut fiind că intelectualii orientali – japonezi, indieni şi chinezi, cu precădere – sunt foarte sensibili la un asemenea subiect. De asemenea, aş chema ruşii. Indiferent dacă o asemenea lărgire se va produce sau nu, e de spus din capul locului că ceea ce întreprinde Marius Rotar e un fenomen intelectual major, care trebuie salutat cum se cuvine. Primele două ediţii şi finalizarea lor în volume indică tenacitate, competenţă, pasiune şi, mai ales, competitivitate academică internaţională. Nu întâmplător – aşa cum indică şi volumul colectiv la care ne vom referi –, tineri universitari transilvăneni participă entuziast la manifestări, cu contribuţii cel mai adesea notabile.

Cele patru spaţii geoculturale din care se recrutează majoritatea participanţilor – românesc, polonez, olandez şi britanic – prezintă o osmoză foarte interesantă în volum, datorită determinărilor istorice, religioase şi civilizaţionale specifice. Primul este preponderent ortodox, răsăritean, al doilea catolic, al treilea protestant şi al patrulea anglican, nivelele civilizaţionale fiind, şi ele, diferite. La noi, de pildă, Marius Rotar şi Cosmin Bodrean (proprietarul unui cimitir particular din Hunedoara) pledează pentru constituirea unei asociaţii româneşti pentru incinerare, pe urmele celei care a existat în perioada interbelică în Bucureşti (înfiinţată în 1923), primul cadavru fiind ars în data de 26 ianuarie 1928. Procedura stârneşte, cum e şi firesc, aversiunea punitivă a bor, Sinodul bisericii interzicând, în iunie 1928, asistenţa religioasă la crematorii, interdicţia fiind – dacă am înţeles bine – reiterată de atunci în câteva rânduri.

Atitudinea culturală faţă de moarte – sugerează, de altfel, câteva dintre studiile publicate în volum – este una dintre cele mai conservatoare cu putinţă, şi nu numai datorită faptului că momentul ca atare al morţii prilejuieşte, antropologic vorbind, reflexe comunitare de regresie. De pildă, într-o ţară eminamente catolică, cum este Polonia – arată Emilie Jaworski de la Lille –, biserica ridică interdictul de cremare abia în 1962, obiceiul răspândindu-se abia din 1993 încoace. România dispune, în prezent, de un singur crematoriu funcţional, cel din Vitan-Bârzeşti (unde a fost incinerat şi Silviu Brucan), opţiunile pentru cremare fiind executate în Ungaria. Militantismul lui Marius Rotar nu este, aşadar, lipsit de obiect, dar, aşa cum precizează şi iniţiatorii, rezistenţa populară la incinerare, sprijinită de către bor şi prelaţi, e redutabilă.

Conferinţa şi cartea pe care o răsfoim – de o bogăţie ideatică excepţională! – urmăresc, preponderent, un fenomen de translaţie culturală: în ce măsură schimbările epistemice de după cel de-al Doilea Război Mondial au dus şi la o schimbare a atitudinii culturale faţă de moarte. Remarcabil este impactul contraculturii din anii ’60, prin emergenţa unei atitudini ecologice faţă de moarte: de pildă, britanica Julie Rugg vorbeşte, în studiul ei, despre o tranziţie de la perspectiva ecleziastică la cea ştiinţifică, fenomenul explicându-se şi prin preeminenţa, în spaţiul britanic, a unei perspective urbane asupra vieţii şi a continuării ei în nefiinţă. Remarcabile sunt, în această privinţă, studiile polonezei Anna E. Kubiak, de la Varşovia, care tratează despre cimitirele virtuale de pe internet, sau ale britanicei Hannah Rumble, de la Durham, despre „woodland burial“, formă de cimitir naturist recent din Marea Britanie, prin intermediul căruia cadavrul este încredinţat naturii, pe o logică a ciclului organic care împrumută elemente din Orient. Într-o accepţie similară, olandezii Mirjam Klaassens şi Peter Groote pomenesc de faptul că există, pe moment, 67 de crematorii funcţionale în Ţara Lalelelor, studiul lor oprindu-se – cu fotografiile necesare – asupra celui foarte modern de la Haarlem, care propune şi un nou stil ceremonial de doliu.

Secţiuni majore din volum sunt dedicate decantărilor culturale ale morţii, cu intuiţii de mare fineţe uneori. Ann Malamah-Thomas, de la Bath, scrie despre diferite forme de doliu colectiv, remarcând şi un exorcism tendenţios, cu coloratură ideologică: după cel de-al Doilea Război Mondial, Germania de Est a „pus în paranteză“ Holocaustul ca vină colectivă, „atribuindu-l“ Vestului într-o fantasmă – psihoistorică, aş spune – de purificare parţială. Subtilă ca întotdeauna, Adriana Teodorescu scrie de­spre „măştile estetizante“ ale morţii, vorbind, pentru epoca de „infantilizare culturală“ pe care o traversăm, chiar despre „necrofilie mediatică“. Olga Grădinaru conferenţiază, într-un text totuşi prea îndatorat unei „surse“ exegetice, despre cultul re­licvelor în Rusia (mosci), Andrada Fătu- Tutoveanu – în prelungirea unei cărţi deja publicate – despre opiacee şi moarte, Florina Codreanu despre extensii simbolizante tanatice în artele plastice, pe considerentul că postmodernismul eufemizează raporturile cu sfârşitul, Aleksandra Vuletic, din Belgrad, despre riturile de socializare ale spectacolului funerar în Serbia, sau istoricul Radu Ota despre reprezentările lui Thanatos în iconografia funerară romană de la Apulum (unde s-ar fi putut merge şi spre interferenţe utile cu iconografia mithraică).

Într-unul dintre cele mai substanţiale texte ale volumului, Constantin Mihai reconsideră mistica legionară a morţii, legând-o de martiriul penitenciar al lui Valeriu Gafencu. Să nu uităm, de pildă, că unul dintre riturile funerare cele mai spectaculoase ale ultimilor ani a fost acela al reînhumării Romanovilor: nu avem un studiu legat de acest fenomen (intelectualii ruşi lipsesc de la conferinţă), dar Aleksandra Pavicevic, de la Belgrad, scrie despre riturile de reînhumare festivă sârbeşti, din care reţinem unul singur: al savantului Nikola Tesla, decedat în America în 1943 şi incinerat acolo, a cărui urnă este adusă în 1957 la Belgrad şi expusă într-un muzeu; incinerarea fiind tolerată în Iugoslavia abia din 1964, autorităţile ezită şi acum s-o înmormânteze.

Pe scurt: Proceedings... e consemnarea unui fenomen intelectual de excepţie, construit pe logica: omul sfinţeşte locul. E rândul autorităţilor, al Ministerului Educaţiei, al icr-ului şi al altor foruri să sprijine financiar o iniţiativă internaţională care se dovedeşte a fi, de pe acum, majoră. Presupun că n-o vor face...

Ştefan Borbély

Studii despre moarte

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)