Anamaria Beligan, la a doua vedere

 

Irina Petraş

 

Prima reacţie în faţa unui scriitor-român-rezident-peste-hotare e aceea de a încerca – urgent – situarea lui. Lumilor din care e alcătuită/între care se împarte sau din care se adună biografia sa li se cuvine identificat degrabă numitorul comun, rezultanta. Aparenta/reala lui dezrădăcinare te pune în alertă. „Legea“ apartenenţei tresare, se răsuceşte, se zvârcoleşte (vezi cazul Herta Müller!), vrea recunoaşteri şi certitudini, uitând că globalizarea nu mai e un simplu infinitiv lung, ci o tot mai solidă realitate. Oricât de inconfortabilă din felurite pricini. În cazul Anamariei Beligan, lucrurile se complică şi mai mult: absolventă de liceu de engleză şi de facultate de regie-film la Bucureşti, cu un masterat de lingvistică în Australia, ea mai are, în plus, o temelie familială extrem de bogată, oarecum „neaşezată“, cu valenţe artistice de excepţie, dar şi povara de a le fi descendent „marcat“ pentru totdeauna („teatru, literatură, cinema sunt sosul în care am crescut“, spune într-un interviu, asumând cu discretă ironie determinările destinale). Stabilită în Australia îndată după absolvirea facultăţii, alături de un partener şi el artist, dar şi ardelean, şi de două fiice, opera cea mai importantă, cum mărturiseşte ea însăşi, Anamaria Beligan îşi construieşte asiduu propriul destin, în divorţ oarecum demonstrativ, dar nu şi scandalos cu rădăcinile, ci asumându-le liber, extrăgând ingredientele cele mai fructuoase şi obligându-le să asculte de propriul ei cod de legi. În răspunsurile la întrebările cu care a fost asaltată în România, ea nu se amăgeşte şi nu face concesii „patriotice“ de niciun fel: e scriitoare australiană (dar nu scrie neapărat pentru Australia!), scrie în engleză („Trăiesc în două lumi, în două culturi, în două limbi“; „Am scris în Australia o carte în care se îmbină obsesii australiene cu obsesii româneşti. Un cititor din Canada a cumpărat-o la Târgul de la Frankfurt şi mi-a trimis un e-mail să mă felicite […] De aceea prefer să scriu în engleză. Nu pentru că aş fi eu englez la suflet, dar e limba globalizării. Poţi să fii foarte bine român şi să simţi româneşte şi să suferi de toate obsesiile şi idiosincraziile româneşti şi să te exprimi într-o limbă de mare circulaţie“), dar îşi traduce cărţile singură sau împreună cu mama sa (Dana Lovinescu), într-o frumoasă limbă română. Scrie ca să salveze (să retrăiască?) poveştile – ale sale şi ale altora – care i-au traversat viaţa, nu neapărat pentru a intra in istoria literaturii. Ca o veritabilă „a treia femeie“ – vezi Gilles Lipovetsky, A treia femeie, în care e descrisă femeia epocii contemporane ca o fiinţă stăpână pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale şi chiar să intre dezinvolt în competiţie cu bărbaţii –, Anamaria Beligan iubeşte mai presus de orice bucuria lucrului bine făcut. Rezistentă, aşadar, la situări geografice, vrea să fie pur şi simplu scriitoare.

A început să publice la 30 de ani, cu o relativă întârziere, aşadar. O face după ce a stăpânit angoase şi tensiuni biografice, atunci când poate da pasul înapoi şi în lături necesar ruminării pe îndelete a materialului existenţial acumulat. Şi când cuvintele îşi anunţă şi ele disponibilitatea reflectării afine. Scrisul său e de la început construit din contraste şi contrapuncturi. Tensiunile sunt rezolvate cu umor, „realităţile vieţii“ stau faţă în faţă cu fantasmele şi îşi împrumută reciproc semnalmente, singurătatea funciară a insului e rezolvată prin apel la relaţii facultative, deci libere, aici şi acolo nu mai au de parcurs distanţe pentru a-şi conjuga experienţele, căci distanţa e asigurată de privirea lucidă a povestitorului.

Windermere: Dragoste la a doua vedere (roman, Cluj: Editura Limes, 2009, 174 de pagini) are, înainte de toate, un titlu interpretabil în mai multe feluri. El vorbeşte de şansa unei remanieri, căci lucrurile nu arată niciodată de la prima vedere aşa cum ai dori şi ţi s-ar potrivi. Viaţa înseamnă amânare, ajustare, revenire pe propriile urme. Apoi, trimite la arta privirii aţintite, căci romanul e doldora de secvenţe care amănunţesc decoruri, gesturi, întâmplări mărunte, sarea dintotdeauna a unei bune poveşti despre om. Privirea regizorală ştie, în plus, să vadă panoramic, să îmbine secvenţe aparent disparate şi divergente, să extragă semnul cel mai bogat în sensuri, dar şi să-i lase doza necesară de ambiguitate. Căci autoarea este nu doar autoare, ci şi degustătoare de poveşti, cu o rafinată şi molipsitoare plăcere de a amănunţi semnele memorative: „Chestiunile Majore ale existenţei se reduc în ultimă instanţă la detalii mărunte“, iar viaţa e de multe ori „ceva între o stare de fapt şi o stare de spirit“.

Prin vârstă, mai întâi, şi prin contextul livresc şi social în care s-a format, prozatoarea poate fi, desigur, alăturată prozei optzeciste, ironia detaliului şi pariul pe demontarea răbdurie a unor istorii umane conducând spre o asemenea situare literară. Însă Anamaria Beligan le adaugă alte trăsături, care o despart şi în scris, nu doar în spaţiu, de optzecişti. Eroii săi locuiesc pământul întreg cu o degajare cosmopolită a deplasării, inclusiv metaforale, foarte particulară şi care dă prozei sale o coloratură aproape exotică. Apoi, distanţa în spaţiu faţă de literatura română combină sporul de luciditate în selecţia preferinţelor literare cu o anume, inevitabilă, nostalgie. Intervine nevoia de a recurge la un trecut mult mai larg asumat. Chiar dacă umorul de bună calitate nu lipseşte din paginile sale de proză, ba chiar se îmbogăţeşte cu un plus de „dezmăţ“ livresc de mare subtilitate, nu neapărat la „uşa domnului Caragiale“ se aşază prozatoarea. Viaţa tihnită a copilei la conacul moldovenesc, „în liniştea după-amiezii moldave, tulburată doar de câte un zumzet de bondar“, de pildă, e reconstituită cu o artă a povestirii deprinsă din Sadoveanu, să zicem, dar şi, în alte secvenţe, din Henriette Yvonne Stahl ori cu o directeţe tăioasă ŕ la Hortensia Pa­padat-Bengescu. O biografie densă şi lecturi nenumărate intră deopotrivă în desenul prozatoarei şi al eroilor săi, aşa încât cititorul e liber să recunoască oricâte înrudiri, dar şi obligat să vadă, în final, originalitatea netă a scriiturii. Romanul, de dimensiuni mai degrabă modeste, izbuteşte să împace în paginile sale poveşti nenumărate, îmbinate simfonic, cu un simţ excelent al simetriei scripturale.

Dragoste la a doua vedere nu e un roman de dragoste tradiţional. Personajele – extrem de lucide, de inteligente, de fine ca psihologie – ştiu foarte bine în ce măsură iubirea e un construct livresc şi sociocultural şi din ce punct încolo ea poate deveni relaţie privilegiată între două singurătăţi. Această capacitate de a umple golurile prin recurs la fantasmă e cheia întregului roman. Fantasma Mamei are pentru Yvonne o realitate copleşitoare, dar şi remaniabilă. Apariţiile Mamei elegante, frumoase şi frivole, dar şi ne-apariţiile ei de mai târziu nu incomodează reveriile fiicei. Dimpotrivă, obsesia e controlată, ea va şti să-şi găsească o cale proprie care să continue imaginea mamei, dar să o şi contrazică, personalizat.

Tot aşa, Istoria e lăsată să-şi facă jocul şi nu e înscrisă pe lista priorităţilor fiinţei („E o dimineaţă ca oricare alta, nimic special la ştirile de la ora nouă, în afară de o bombă-două în Afganistan, vreo doi-trei gheţari topiţi la Polul Nord şi câţiva împuşcaţi într-un shopping center american…“). Fie el şi „sub vremi“, omul are mereu la îndemână fleacuri şi reminiscenţe ale zilelor şi nopţilor individuale, ele contează, ele dau greutate şi farmec cărţii. Şi tot ele fac adevărata Istorie. Dacă „în ziua de azi nimic nu mai e cum pare şi trăim într-o epocă de relativism extrem“, creşte preţul ficţiunii, al fantasmei, al cuvântului, căci ele sunt ceea ce par.

Cu Încă un minut cu Monica Vitti (Polirom, 1998), Scrisori către Monalisa (Polirom, 1999), Dragostea e un Trabant (Curtea Veche, 2003), mamabena.com (Curtea Veche, 2005) şi Windermere, Anamaria Beligan e o prozatoare a cărei evoluţie merită urmărită.

Irina Petraş

Anamaria Beligan, la a doua vedere

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)