Cele mai râvnite premii sunt cele pe care ţi le dau confraţii. Atunci, pentru o clipă, barajul de invidii, conflicte şi antipatii se fisurează, lăsând loc luminii aproape paradiziace a ceea ce ne iluzionăm să numim solidaritate întru valoare şi respect pentru truda celuilalt. O ştim de mult – o carte proastă se scrie la fel de greu ca o carte bună!

Sunt recunoscător membrilor juriului ariel pentru că, într-un an în care au apărut excelente cărţi de Varujan Vosganian, Cristian Teodorescu ori Gabriel Chifu (am numit doar câţiva autori), s-au oprit la numele meu şi al Martei Petreu. E o formă de curaj, o opţiune pentru nişte formule care merg, fiecare în felul său, contra curentului: Marta Petreu – o excepţională cunoscătoare a celor vizibile şi invizibile în viaţa culturală şi ideologică a perioadei interbelice – a repus în discuţie tragedia unei întregi generaţii, inexplicabilele deraieri produse chiar la unii dintre eroii pe care ne-am obişnuit să-i privim exclusiv în lumina tragediei pe care au trăit-o.

În ce mă priveşte, am optat pentru un discurs ce nu se potriveşte nici cu penibila corectitudine politică, nici cu postmodernismul relativizant al epocii noastre. Exerciţiu de admiraţie, cartea mea se vrea un dialog cu proza confesiv-dramatic-intelectual-religioasă a lui Leon Wieseltier. În filigran, eventualii mei cititori vor descoperi şi o meditaţie despre metamorfozele tradiţiei, despre memorie şi apartenenţă ca valori structurante, şi nu ca forme de excludere a celuilalt. Toţi ne naştem într-o tradiţie, pe care o „lucrăm“ şi, vrând-nevrând, o ducem mai departe. Fie în forme diluate, fie deturnate, fie chiar profund mutilate, noi suntem parte a unui proces de perpetuare a unui set contradictoriu de reguli şi inovaţii. Şi nu pot decât să fiu de acord cu înţeleptul care spunea că inamicul tradiţiei nu e modernizarea: inamicii tradiţiei sunt prostia şi răutatea.

M-am proiectat, desigur, în căutările dramatice ale eroului meu (cartea Despre doliu e alcătuită într-o dublă partitură: una în care-l urmez pe intelectualul evreu american, Leon Wieseltier, în încercările sale îndurerate de a-şi onora părintele mort, o a doua, în care un personaj fictiv, Leon W., încearcă să „administreze“ povara de texte talmudice în lumea cărora respiră în cele unsprezece luni în care tradiţia iudaică îi cere să rostească, de trei ori pe zi, kaddish-ul, rugăciunea de doliu) şi sper că nu am fost, în această călătorie metafizică, un simplu privitor.

În aceste vremuri de optimism deşănţat, când am devenit cu toţii membri ai unei „digital nation“, m-am încăpăţânat să scriu o carte acut inactuală. Ne-am specializat în fuga de responsabilitate, de efort, de durere. Ne-am robotizat într-atât încât precara noastră fiinţă se pierde în interstiţiile „culturii de organizaţie“, iar valorile noastre sunt, tot mai mult, valori ale tribului cu ambiţii planetare, decât valori ale individului. Transferăm răspunderea, transferăm onoarea, transferăm plăcerea de a trăi. Tot ce rămâne e pasta râncedă a unor experienţe ratate, gustul sălciu al iresponsabilităţii. Am privit exerciţiile lui Leon Wieseltier nu doar prin prisma reconectării la Tradiţie a unui fiu rătăcit, ci şi din unghiul de vedere al urgenţei absolute a epocii noastre: re-responsabilizarea.

Extraordinara bogăţie şi versatilitate a gândirii iudaice au constituit, de-a lungul celor opt ani în care am scris cartea – uneori redactând frenetic, alteori punând lungi pauze, de luni, ba chiar ani de zile, între o pagină şi alta –, un model de raportare a individului nu doar la lume, ci şi la sine. Nu am scris un „discurs funerar“ şi nici nu m-am războit mai mult decât se cuvine cu poncifele psihanalizei ori ale psihologiei abisale. Am încercat doar să-l urmez într-o experienţă-limită pe un scriitor pe care-l admir fervent, simţind că fiecare pagină pe care o citesc din cartea lui mă îmbogăţeşte şi-mi dă şansa de a mă exprima – într-un fel paradoxal şi timid, cu empatie şi ironie, cu patetism şi bovaric, înghiţit de subtilitatea fără egal a marilor maeştri ai discursului religios-ideologic, pentru a ieşi la suprafaţă atunci când nu mai credeam nici eu  – aşa cum sunt sau aşa cum aş fi putut fi.

Mircea Mihăieş

Mircea Mihăieş

Premiile Ariel

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)