Am luat şi eu, ca toată lumea, nişte premii la viaţa mea. Cred că, după premiul pentru debut, acesta, acordat mult hulitei mele cărţi, este cel mai important. Le mulţumesc distinşilor colegi craioveni care mi-au propus cartea pentru premiere. Le mulţumesc distinşilor critici din juriu pentru că, avînd la dispoziţie atît de multe cărţi bune, s-au oprit totuşi, cum îmi spunea Mircea Mihăieş, la două cărţi „de nişă“, la cartea despre doliu a lui Mircea Mihăieş şi la cartea mea despre Sebastian.

În ce mă priveşte, îmi place să cred că onoratul juriu mi-a acordat premiul pentru a sublinia libertatea principială de care trebuie să se bucure un cercetător, chiar şi atunci cînd el cercetează cultura românească. În capul meu, acest principiu sună astfel: Cercetătorul are dreptul de a cerceta în mod liber orice problemă, avînd dreptul de a face publice, de asemenea în mod liber, rezultatele cercetărilor sale, chiar dacă acestea nu flatează narcisismul nostru tradiţional.

Sînt bucuroasă, sînt onorată să iau acest premiu împreună cu un coleg de generaţie, cu Mircea Mihăieş. Cartea lui despre doliu e una dintre cărţile stranii, inclasabile, ale culturii româneşti. Se adresează tuturor, pentru că toţi am făcut, facem, vom face experienţa doliului, pentru că toţi, din momentul cînd învăţăm moartea şi pînă la moartea proprie, am supravieţuit, supravieţuim, vom supravieţui morţii celor pe care îi iubim. Un an din viaţa lui Leon W. este o carte care se adresează şi minţii, şi sufletului. Minţii, pentru că este comentariul – învăţat, documentat, pluridisciplinar – al unei cărţi de Leon Wieseltier, Kaddish, carte care, la rîndul ei, este mărturia trăită pe viu şi totodată documentată cultural a anului ritualic de doliu pe care Leon Wieseltier l-a ţinut în memoria tatălui său. Volumul lui Mihăieş se adresează sufletului, pentru că arta hermeneutică a autorului nu se pierde în răceala erudiţiei, ci se întoarce, prin răsuciri bruşte, spre realitatea morţii, a vieţii, a supravieţuirii şi a doliului. Fiecare dintre aceste cuvinte însemnînd o realitate trăită empiric, nu numai cultural. Pornind de la moartea unui singur om şi analizînd însemnările anului de doliu ale unui singur om, Mihăieş deschide de fapt o discuţie universală, atemporală, despre viaţă şi moarte, despre taţi şi fii, despre părinţi şi copii, despre fiice şi femei, despre religii şi culturi, despre natura monolitică sau duală a omului, despre raţionamentele spontane privind dualitatea corp-spirit a naturii umane. În centrul cărţii stă cultura iudaică, „Tradiţia“, adică una dintre realităţile vii ale lumii contemporane şi una dintre rădăcinile culturii europene.

În mod deloc ciudat, citirea cărţii lui Mihăieş mi-a adus aminte, în oglindă, nu numai şirul morţilor mei şi al doliurilor mele, ci şi o altă carte tulburătoare şi la fel de greu de clasat, volumul Portretul lui M de Matei Călinescu.       

Marta Petreu  

Marta Petreu

Premiile Ariel

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)