Prin spectacol, în adîncul umanului

 

Marta Petreu

 

Cînd îmi recapitulez întîlnirile admirabile ale vieţii, nu uit că am asistat la Bucureşti, în 1990, la premiera Trilogiei antice, că apoi am văzut la Cluj premiera spectacolului Purificare, că am fost de mai multe ori la Unchiul Vania: toate, spectacole ale lui Andrei Şerban. Intră în acelaşi şir al evenimentelor memorabile la care am asistat şi spectacolul recent al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj, Strigăte şi şoapte, un remake după Bergman, al cărui scenariu a fost adaptat, adică modificat prin adaosuri, de Andrei Şerban şi Daniela Dima.

E un spectacol uimitor. Nu în sensul în care a fost Unchiul Vania, de la acelaşi teatru, care se juca, vorba aceea, chiar şi pe tavan. Ci e un spectacol uluitor prin intensitatea umană pe care o au personajele. Uluitor prin ce reuşeşte Andrei Şerban să însceneze/să încarneze despre om şi natura umană. Pe un scenariu al lui Bergman, dar, cum spuneam, modificat, spectacolul lui Şerban arată faţa ascunsă a umanului.

Spectacolul are trei nivele.

La primul nivel, un actor, cel care îl va juca pe Bergman, şi anume Zsolt Bogdán  (o, neuitatul rege din Hamlet-ul lui Mugur...), ne anunţă că îl cheamă Zsolt Bogdán, că ne aflăm în Teatrul Maghiar, că ar trebui să ne închidem telefoanele portabile etc., pentru că vom intra în sală, unde o să vedem cum se face un film, cum se înscenează un spectacol... Şi că el, Zsolt Bogdán, îl va juca pe Bergman. Apoi, ne face cunoştinţă cu ceilalţi actori: Imola Kézdi, Anikó Pethř, Emřke Kató, Csilla Varga şi Csilla Albert, avertizîndu-ne că ei vor interpreta celelalte personaje, adică pe Maria, Agnes, Karin, Anna, Asistenta lui Bergman. Aşadar, fără nicio vrajă, sîntem avertizaţi cinstit/provocaţi să luăm aminte că aceşti actori vor întrupa personajele filmului – celebru – al lui Bergman. La al doilea nivel, intrăm prin fum şi ceaţă în lumea mirajului: intrăm în sala de spectacol, în spaţiul magic, ireal, creat, pe muchie cu visul, de Carmencita Brojboiu; iar actorii Teatrului Maghiar nu mai apar drept Imola Kézdi, Anikó Pethő, Emőke Kató, Csilla Varga, Zsolt Bogdán şi Csilla Albert, ci drept actorii lui Bergman, de meserie actori, iar alteori drept personajele propriu-zise ale dramei umane ce se va desfăşura, ca-n film, sub ochii noştri: Maria, Agnes, Karin, Anna, Bergman, Asistenta lui Bergman. Vreme de două ceasuri şi ceva, jocul pendulează, de fapt, între aceste două nivele: al facerii unui film, Strigăte şi şoapte, de către Bergman şi trupa sa; al conţinutului filmului, al dramei propriu-zise.

           Nici că se putea alege o modalitate mai dificilă de „prindere“ a spectatorului în miraj! (Arta există, vorba lui Caragiale, cînd obiectul artistic te prinde!) Pariul lui Şerban, al „Vrăjitorului“ (cum l-am numit cînd l-am cunoscut), a fost să arate spectatorului cum se face un spectacol, pe de o parte, şi, în acelaşi timp, să chiar facă spectacolul, să chiar prezinte drama umană a unei femei care moare şi drama martorelor, de-a nu putea să o ajute din adîncul sufletului decît arareori, intermitent. Ei bine, lui Andrei Şerban i-a reuşit. Pe scenă alternează scenele din casa părăsită, adică ultimele zile din viaţa lui Agnes. Dar această tramă este spartă mereu de intervenţia regizorului Bergman, care le cere actriţelor sale să joace mai bine, mai intens, mai interiorizat ş.a.m.d. Pentru spectator, momentele „regizorale“, ca să le numesc aşa, sînt ca un duş rece, dar, totodată, ele pregătesc şi potenţează drama.

            Pentru actori, rolul pe trei nivele de identitate (iar Zsolt Bogdán „este“ nu numai Bergman, ci toate personajele masculine din filmul acestuia!) trebuie să fie un infern. Dar au făcut faţă în mod excepţional acestei provocări, căci sînt actori de mare clasă, care s-au lăsat magistral modelaţi de regizorul-vrăjitor, de Andrei Şerban.

Pe scenă vedem, împachetate într-un singur spectacol, două lucruri deodată: natura umană şi natura artei. Sau, altfel spus, spectacolul total pe care l-a creat Şerban prin cele trei nivele ne aduce în faţă două tipuri de mistere: al omului şi al artei. Ca spectatori, asistăm la desfăşurarea naturii (incomode, deloc frumoase) a omului şi la revelarea condiţiei umane, omul şi umanitatea fiind văzute (de Bergman, adică de cel care a făcut scenariul prim!) fără iluzii, fără retuşări pioase. Apoi, asistăm la misterul – la fel de adînc ca acela al naturii umane – al naşterii artei, ca „imitaţie“ a vieţii, şi la schiţarea unui laconic răspuns la întrebarea: La ce bun arta? „Dacă pentru o scurtă clipă percepţia spectatorilor e transformată“ (adică, în limbajul esteticii lui Caragiale: dacă obiectul de artă, oricare ar fi el, „te prinde“), avem, spune scenariul, „un act de graţie“. Prima aluzie la misterul artei se află de altfel chiar în „prefaţa“ spectacolului, cînd Bergman îşi mărturiseşte sursa (întîmplătoare) de inspiraţie a filmului Strigăte şi şoapte: a citit într-un ziar o cronică despre Mozart şi a găsit în ea formula declanşatoare, „strigăte şi şoapte“... Cum anume s-a transformat sintagma aceasta neutră în reprezentarea unei camere roşii cu patru femei în alb ţine, nu-i aşa, de marea taină a creaţiei. Ar mai rămîne, după ce am marcat faptul că spectacolul lui Şerban este unul şi despre natura/rostul artei, să-l întrebăm pe Şerban însuşi de unde i-a venit inspiraţia să facă acest spectacol aşa cum l-a făcut. Pentru că în spectacol există meserie, există multă meserie, dar mai există ceva: imponderabilul acela care aparţine inspiraţiei şi care diferenţiază creaţia mare de creaţie.

           Da. Întorcîndu-ne pur şi simplu la nivelul cel mai adînc al spectacolului lui Şerban, adică la povestea celor patru femei închise într-o casă, dintre care una se pregăteşte să moară, iar trei o veghează, trebuie să observăm că în acestă tramă se află condensată concepţia despre uman a lui Bergman. Iar Şerban, cu arta lui de regizor inspirat, dar şi de meşter, a subliniat-o. Oamenii, moralmente vorbind, nu sînt „frumoşi“, ci diferiţi: numai muribunda este neatinsă de răutate, iar „bună“ este numai Anna. Iar  Maria, Karin, doctorul, soţul Karinei, preotul nu sînt nicidecum personaje idilice. Oamenii sînt fiinţe singure, atinse de cruzimea vieţii sau de răutatea semenilor, iar cerul de deasupra este gol, ne spune Bergman – Şerban înscenînd extraordinar mesajul acesta lucid.

            Actorii cu care a lucrat Şerban l-au servit perfect să atingă nivelul de capodoperă pe care îl are spectacolul. În primul rînd, este acest uimitor Zsolt Bogdán, probabil de mai mulţi ani cel mai bun actor din România. L-am văzut prima dată într-un spectacol Pirandello al lui Vlad Mugur, a doua oară în Hamlet-ul răvăşitor al lui Vlad Mugur, apoi, magistral, în Astrov din Unchiul Vania, unde apare încărcat de abisurile frustrării şi ale dorinţei. Şi nu l-am mai putut uita, atît de puternic îi este magnetismul scenic. În Strigăte şi şoapte el face, practic, şase roluri: al actorului Zsolt Bogdán, al lui Bergman, al preotului, al doctorului, al soţului Mariei şi al soţului Karinei. Şi e într-adevăr foarte bun, zguduitor în momentul rugăciunii pastorului, care nu se roagă pentru moartă către Dumnezeu, ci se roagă – precum Apollinaire, care se adresa prietenului său mort, lui Rousseau-Vameşul – lui Agnes, pentru ca ea, la rîndul ei, să se roage lui Dumnezeu pentru vii, pentru cei rămaşi încă în viaţă: „Dacă e adevărat /că El întoarce privirea către tine... / Dacă e adevărat / că tu vorbeşti o limbă pe care s-o înţeleagă... / Dacă e adevărat / că vei putea / să te adresezi lui Dumnezeu, /atunci roagă-te pentru noi, Agnes, / cei care rămînem pe pămîntul / întunecat şi murdar, /sub un cer gol şi crud. [...] / Cere-i să dea un sens vieţii noastre./ Agnes, tu care ai suferit atît de mult, / tu trebuie să fii demnă de a interveni pentru noi“.

Imola Kézdi, în rolul Mariei, e o splendidă care încarnează rolul unei superficiale bovarice, dar cu intense momente de răceală a afectelor, ce îi restituie instantaneu misterul. Oroarea de boală şi de moarte a personajului, pulsiunile ambivalente (scena tentativei de sinucidere a bărbatului ei) sînt foarte bine jucate.

O revelaţie magnifică este Emőke Kató, cu voce de tragediană în rol de dramă, jucînd perfect ura de sine, îngheţul comunicării (acel „Nu mă atinge“ al fiinţei prea rănite, care se autosalvează prin congelare afectiv-senzorială).

Agnes, interpretată cristic de Anikó Pethő, bolnava şi-apoi moarta care îşi cere porţia de iubire, realizează, împreună cu Anna, cu servitoarea – jucată, aceasta, extraordinar de Csilla Varga –, unul dintre cele mai puternice momente ale întregului spectacol: momentul „Mama-Moarte“, l-am numit eu: clipa cînd Agnes, moartă, în singurătatea ei de moartă, este luată de Anna la sîn, ca un copil căruia i se dă să sugă. Tabloul este de clasică pietŕ, iar Anna este femeia care a pierdut o fetiţă, deci care îşi poate imagina groaza trăită de fetiţa ei cînd a intrat Dincolo.

 

Andrei Şerban este un mare regizor. Meseriaş de înaltă clasă, el şi-a păstrat vie intuiţia, contactul direct cu iraţionalul lumii şi al realului, cu fondul originar iraţional al omului. Din cînd în cînd, mută centrul teatral al lumii la Cluj. Aşa a făcut cu Purificare, aşa cu Unchiul Vania, aşa acum, cu Strigăte şi şoapte. Scriu despre el şi despre spectacolul lui cu nedisimulat entuziasm şi mare admiraţie.

 

Marta Petreu

Prin spectacol, în adîncul umanului

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)