Istoria în opera lui Marin Preda(I) 

Damian Hurezeanu

 

În opera sa, Marin Preda a pus ochii pe istoria României. Aceasta i-a fost sursă de inspiraţie venită pe două căi: din lecturi şi din pasiunea pentru explicarea unor momente-cheie din trecutul apropiat al ţării, dar mai ales istoria ca fapt de civilizaţie s-a insinuat în operă, semn că scriitorul a captat-o cu excepţională acuitate. Aşadar, o istorie camuflată în substanţa creaţiei artistice şi o operă literară dominată de preocuparea pentru istoria obiectivă. O realitate socioculturală lipită de un act de creaţie, ca în romanul Moromeţii, şi un roman ca Delirul, lipit de istorie.1

Şi într-un caz, şi în altul, nu scăpăm de istorie. După opinia mea, istoria transpare difuz şi în Cel mai iubit dintre pământeni.

Dar cel mai interesant şi semnificativ cod al istoriei este împlântat în Moromeţii. Romanul îşi datorează puterea aparte de seducţie veridicităţii halucinante a tabloului lumii pe care o dezvăluie. Nu personajul principal, ci satul, nu eroul, ci microcosmosul rural, nu figura dominantă, ci familia. Cu rânduiala ei, cu grijile şi preocupările ei, cu modul ei de viaţă cotidiană surprins în cele mai fine nervuri.

Marin Preda ţine, ca viziune artistică şi ca tematică a preocupărilor, de familia scriitorilor ilustrată exemplar de Liviu Rebreanu. Scrisul lor e împlântat în realitatea organică a societăţii româneşti. Opera lor (într-o mare măsură) este o oglindă a acestei societăţi. Despre ce tip de societate vorbim şi pentru ce ea s-a impus atât de intens conştiinţei intelectuale româneşti? Iată întrebări care ar necesita volume de analize şi de dezbateri. Pentru tema noastră şi pentru cadrul însemnărilor de faţă, mă rezum la câteva menţiuni.

Civilizaţia, societatea organică este de alt tip decât cea dinamică, efectiv modernă. Ea are un fundament material diferit, o altă structură a economiei, alte ritmuri istorice de dezvoltare şi alte configurări ocupaţionale şi politice. Are mentalităţi, stări de spirit şi psihologii de viaţă diferite. Un alt orizont de înţelegere a lumii şi a vieţii.

Marea falie dintre societatea şi civilizaţia organică şi cea dinamică, avansată a apărut în Europa odată cu ascensiunea capitalismului, a procesului de intensă urbanizare, a trecerii masive la producţia industrială mecanizată, a schimbării înfăţişării societăţii în infrastructură, în creşterea pe verticală a oraşelor, în dezvoltarea unor zone industriale, în multiplicarea surselor de confort şi de civilizaţie casnică, în afirmarea unui nou orizont mental şi a unei noi atitudini în faţa provocărilor istoriei şi a realităţilor înconjurătoare.

Cazul României prezintă, poate, o anumită dificultate de înţelegere a dublei ipostaze prin care considerăm drept linie de pornire a civilizaţiei moderne realizarea Unirii Principatelor, la 1859, şi transformările sociale şi politico-instituţionale din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), pe de o parte, iar pe de altă parte, persistenţa unor structuri organice puternice în corpul societăţii. Acestea se răsfrângeau în întregul organism social-politic şi economic al ţării, în sferele vieţii spirituale, în mentalităţi şi în caracteristicile psihologiei poporului şi se repercutau chiar la nivelul fundamentelor filozofice şi ideologice ale culturii române savante. Laolaltă, configurau un tip de civilizaţie modernă distinct faţă de civilizaţia occidentală modernă, considerată model şi etalon.

În lunga domnie a regelui Carol I s-au înregistrat progrese vizibile în procesul de modernizare a României. Pe ansamblu, ţara a perpetuat însă multiple forme organice de existenţă, configurând o civilizaţie modernă de alt tip decât cea occidentală. S-a aflat în curs de modernizare, dar nu a trăit în modernitate. Înnoirile în infrastructură, în industrie, în domeniul urbanizării, în sistemul instituţional-politic, în educaţie şi învăţământ etc. pot fi transpuse cu uşurinţă în indicatori statistici. Comparând aceşti indicatori cu cei din Occident, nu poţi să-ţi reprimi exclamaţia: „Doamne, ce înapoiaţi eram!“

Tentaţia supraevaluării performanţelor României dinaintea Primului Război Mondial poate servi ca normă propagandistică. Realitatea nu se schimbă însă. După Primul Război Mondial, România a înscris o nouă etapă în opera modernizării, dar nici în răstimpul celor două decenii dintre marile războaie nu a atins parametrii tipului occidental de modernizare. A devenit o civilizaţie organică mai evoluată. Şi doar atât. Este drept că şi durata evoluţiei a fost scurtă, iar obstacolele care s-au aflat în calea unei ascensiuni rapide au fost redutabile. Cel mai important a fost criza economică din 1929-1933, care s-a repercutat devastator asupra agriculturii române, interzicând orice aspiraţie la înnoirea inventarului şi la ieşirea sistemului agrar din ex­tensivitate, unilateralitate şi suprapopulare.

Acumulările înregistrate în celelalte sfere ale economiei au fost ele însele restrânse şi, cu atât mai mult, n-au putut să remodeleze ansamblul organismului social. În sfera economiei agrare s-a trecut la dominaţia moşierimii, bazată pe marea proprietate şi pe regimul de învoieli agricole, la preponderenţa economiei rurale ţărăneşti, lipsită, de asemenea, de impulsuri interne de dezvoltare, stresată de „fonciire“ (cuvântul atât de des amintit de Preda în Moromeţii).

Ţărănimea ieşise din sfera minoratului politic. Avea un partid care spunea că o reprezintă – şi, într-un fel, o şi reprezenta. Beneficia de o şcolarizare ameliorată – numărul ştiutorilor de carte ajungând de la 36%, înaintea Primului Război Mondial, la 56% între cele două războaie. România a rămas ţara ruralităţii excesive. Pe durata a cinci decenii – între 1880 şi 1930 –, populaţia rurală a scăzut cu doar 4%: de la 82% la 78%. Orizontul României era – prin număr – acoperit de ţărani, oameni muncitori, harnici, cuminţi şi săraci.

Condiţia material-economică, socială şi politică a istoriei românilor a dăltuit tipologii proprii de ordin mental, psihologic şi spiritual. Aceste coordonate sunt abordate de numeroşi autori. Remarcabile sunt studiile lui C. Rădulescu-Motru. Savantul a zugrăvit nu atât exploziv fresca sufletului românesc, cât corect şi bine reliefat. El a pus în dialog trăsăturile psihice şi mentale ale oamenilor pământului nostru cu cele specifice omului modern apusean. Analiza comparativă se impunea de la sine. În lipsa unor astfel de repere, este aproape imposibil să înţelegi identitatea şi să defineşti caracteristicile unei comunităţi socioculturale.

Uniformitatea reacţiilor de grup, a marilor ansambluri umane duce la o civilizaţie organică, la experienţe comune, la desfăşurări ale ritmurilor vieţii în condiţii de perfectă similaritate. Acelaşi orizont al aspiraţiilor, aceeaşi integrare în procesiunea forţelor de muncă, de viaţă cotidiană. Oamenii muncesc sub semnul economiei de consum şi de subzistenţă; nu sunt ghidaţi de ideea de eficienţă şi de profit. Se supun rigorilor cutumei şi aderă la proiectele imaginarului colectiv. Toate şlefuiesc un suflet propriu lumii organice.

Altfel se prezintă omul societăţii efectiv moderne. Este marcat de însemnele individualismului, de conştiinţa valorii proprii ca individ şi cetăţean, de rolul său de subiect al societăţii. Omul modern este întreprinzător, temerar şi îndrăzneţ; are conştiinţa drepturilor sale şi caută să le extindă cât de mult, dacă se poate. Este exploziv şi imprevizibil, uneori.

Omul organic cultivă spiritul de comunitate; cel format sub semnul civilizaţiei dinamice are ca deviză promovarea propriilor drepturi.

Omul organic este ataşat tradiţiei; cel modern urmăreşte transformarea, inovarea şi succesul.

Omul organic este resemnat şi fatalist. Este supus ordinii lucrurilor, aşa cum sunt rânduite şi durate în timp. Celălalt tinde să schimbe ordinea, să transforme lumea.

Omul organic este lent, pasiv, neimplicat. Omul dinamic şi raţionalist este activ, bine organizat, disciplinat în fapte şi în acţiuni, în muncă, în realizarea proiectului propus. Urmăreşte eficienţa în ceea ce întreprinde (în plan material). Urmăreşte profitul. Într-un cuvânt, omul civilizaţiei dinamice se înscrie în alte ritmuri şi este guvernat de alte resorturi în ce priveşte atât ascensiunea materială, cât şi împlinirea intelectuală. Cel organic ne învaţă cum a fost şi cum este încă istoria. Este, în felul lui, meditativ şi reflexiv. Omul civilizaţiei moderne şi dinamice ne arată cum se face istoria.

 

*

 

Cu Moromeţii, suntem pe valul civilizaţiei organice.

Romanul se deschide printr-o frază-cheie pentru taina lumii pe care o cuprinde: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare“. Fericită frază inaugurală din care ţâşneşte izvorul lumii şi vieţii descrise în roman. Un roman construit perfect în registrul civilizaţiei organice, aşa cum era viaţa satului, cu universul ei economic, social, material şi spiritual. Istoria se producea în ritmuri lente sub semnul timpului răbdător.

Reproducem în cele ce urmează un fragment din Moromeţii, vol. I. Sub aspect literar este tern. El poartă însă un mesaj adânc, un cod de profunzime care semnalizează o lume. O lume organică în care se înscrie, în determinările ei semnificative (dar nu exclusive), realitatea românească.

 

Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, şi dacă în timpul nopţii se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, aceşti nori dimineaţa se făceau nevăzuţi şi lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită şi grea a zilei de vară. […] Căruţele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. […] Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul cosaşilor. Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. […] Deschiderea porţii se face cu repeziciune şi bătătura curge spre şosea, şoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. […] Căruţele ies din sat prin toate părţile lui, prin toate uliţele şi ulicioarele şi cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de viaţă şi drumul e pustiu […]  Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului. […]

Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu.

 

Observăm laitmotivul poveştii lui Marin Preda despre timpul răbdător al lumii organice, despre ritmul unei istorii de acest tip.2

Deschid în cele ce urmează o paranteză.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a analizat, sociologic, o versiune a civilizaţiei române moderne în etapa şi în forma numită de el neoiobagă. Ca analist angajat, el proiectează depăşirea acestui tip de civilizaţie într-un alt tablou al dezvoltării economico-sociale, conceput astfel:

 

Acolo unde fierb viaţa şi lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei cheamă mulţimea muncitoare la muncă, acolo unde masele muncitoare în mine răscolesc măruntaiele pământului, unde ciocane uriaşe spulberă blocuri de oţel, unde pădurea de coşuri înălţate spre cer anunţă izbânda şi victoria muncii omeneşti asupra naturii, unde vapoare uriaşe spintecă oceanele, acolo unde în oraşele gigantice se zbat şi se izbesc pasiunile, se lovesc şi se ciocnesc ideile, se plămădesc cultura formidabilă de azi şi cea imensă de mâine, acolo unde fierbe şi spumegă lupta uriaşă dintre muncă şi capital, din care trebuie să răsară o lume nouă […] acolo şi numai acolo poate fi idealul nostru şi al ţerii […] Acolo naşte viitorul! (Neoiobăgia, in Opere complete, vol. 4, 1977, p. 368-369).

 

Iată pe paşnicul şi blândul Dobrogeanu-Gherea transfigurat de idealul lumii de mâine!

O fi bună, o fi mai puţin bună, cred că o judecată se poate formula: este, oricum, de preferat, sub aspect material şi social, „vechii lumi“, rămânând datori cu răspunsul privind alienarea esenţei umane.

Citatul de mai sus este la Dobrogeanu-Gherea acordul final la o operă de analiză amară a lumii, subsumată de el conceptului de neoiobăgie. Este singurul pasaj din carte în care autorul recurge la accente profetice.

Moromeţii rămâne o scriere revelatoare pentru cine caută să înţeleagă caracteristicile civilizaţiei României profunde. Este adevărat, scriitorul oferă imaginea parterului civilizaţiei române a epocii. Parterul, s-ar putea replica, nu înseamnă întregul corp al construcţiei civilizaţiei române din epocă. Este adevărat, însă la fel de adevărat este şi faptul că, uneori, parterul unor astfel de civilizaţii – cum remarca savantul francez Fernand Braudel, în lucrarea Gramatica civilizaţiilor – este „adevăratul ei etaj“. La Marin Preda, „parterul“ dezvăluie, într-o revărsare nestăvilită, rosturile universului rural. De la gesturi, mimică, rânduielile casei (un pic dereglate de cele două generaţii de copii) la muncile câmpului, ceremonialul secerişului, dispunerea în jurul mesei aduse la câmp, împărţirea sarcinilor fiecăruia, asprimea în sine a muncii şi sentimentul împlinirii prin eforturile pe care le presupune. Iar de aci la rânduiala în gospodărie, în şoprul cailor, a celorlalte vite, a coteţelor etc. Înghesuială, lipsă de spaţiu, aglomerare de casă, de acareturi şi de curte, presate în fond de neajunsuri şi de lipsă de spaţiu, nu de precaritatea imaginaţiei arhitecturale. Satele şi oraşele noastre chiar poartă cu ele povestea unei istorii şi a unei civilizaţii văduvite de impulsurile unor mari proiecte şi mari împliniri.

Sate cu şcoli de să le cuprinzi în căuşul palmei, cu copii care învăţau pe apucate, dar cu dorinţa pornită din adâncul fiinţei de a se instrui şi de a se îndulci de darurile cunoaşterii. Şi cu învăţători, blânzi sau aspri, dar apropiaţi de sufletul copiilor pe care îi învăţau şi cu conştiinţa menirii şi a datoriei lor. (Am avut şi eu părinte dascăl de ţară.) Omul este dăruit pământului, ataşat cotidianului, curgerii lente şi previzibile a vieţii, grijii pentru plata la timp a „fonciirei“, povară imensă pentru gospodăria care nu avea alte mijloace financiare decât banii rezultaţi din vânzarea grâului şi a porumbului. Or, preţul unui bănicior de grâu (circa 15 kg) valora doar 25-30 de lei într-o vreme de dramatică criză economică. Această criză a ţinut în România nu trei, ci cinci ani (1930-1935) şi a dus la scăderea cu 60-65% a preţurilor la cereale. A sleit veniturile populaţiei rurale, ale ţării în genere. Marin Preda invocă, aşa cum am spus, „fonciirea“ neîntâmplător. Era punctul polarizator al grijilor ţărănimii şi un element de meditaţie asupra acesteia.

Moromeţii prinde în chihlimbarul artei lumea organică românească, cu o autenticitate şi o forţă de evocare remarcabile. Este o „carte pentru totdeauna“ a satului românesc, a profilului civilizaţiei române moderne, în straturile ei matriciale. Opera ne învaţă mai mult despre fizionomia organismului social-istoric al ţării decât manualele de istorie care se feresc s-o facă, preferând să umble în căutarea unor călători străini porniţi în largul lumii şi a unor români călătorind în lume sau în ţară. Dacă acum nu vom dobândi conştiinţa şi sentimentul istoriei, acum când ne aflăm în altă fază a ei, ne trezim pe un acoperiş fără să ştim ce este sub el.

Asupra structurilor civilizaţiei române moderne şi a destinului ei s-au purtat controverse acute, s-au înfruntat idei şi concepţii care alcătuiesc cheagul gândirii sociale din România. Extrema dreaptă a elogiat deosebirea ireductibilă dintre structura civilizaţiei române şi cea apuseană, la care adăugau specificitatea etnoculturală şi cea religioasă. Un mod de a elogia stagnarea, structura retardată a societăţii şi de a refuza democraţia modernă. Pentru dezvoltarea şi modernizarea societăţii, pentru sincronizarea ei globală (nu doar culturală, la nivelul culturii savante) era necesară, dimpotrivă, dezagregarea acestei civilizaţii; integrarea şi articularea ei cu civilizaţia apuseană, efectiv modernă. Ceea ce se petrece abia acum, sub ochii noştri. Procesul vizează nu doar structurile socio-economice şi politice, ci, fapt esenţial, şi plămădirea sufletului modern.

 

*

 

Dacă Marin Preda a contribuit în chip remarcabil, în Moromeţii, la pătrunderea caracterului organic al civilizaţiei române moderne, în straturile ei sociale profunde, în Delirul (vol. I) el a făcut operă de istoric profesionist. Nu exclusiv de istoric, dar în bună măsură, da.

Romanul aduce cu un examen istoriografic propriu-zis, intersectat cu proiecţii beletristice ale unor fapte de viaţă.3 Dar şi personajele imaginare, aşa cum sunt Ştefan, Luchi sau Niki, sunt încrustate în fresca istoriei. Ştefan este aproape obsedat de nevoia de a se lămuri şi a-şi explica înţelesurile ei. El asistă, ca ziarist, la luptele purtate de armatele române pe frontul de Răsărit, cere să fie admis pe linia întâi a frontului, acolo unde se moare lângă el, se înfruntă nemijlocit armatele, se dezlănţuie atacurile şi seceră moartea, de o parte şi de alta, a celor încleştaţi în potopul devastator al luptelor.

Dar până la acest segment al istoriei, Marin Preda explorează toate momentele care se înlănţuie într-o succesiune ameţitoare, în viaţa ţării şi pe planul mai vast, al istoriei europene. Se configurează un nou profil al istoriei, un nou destin al umanităţii. România şi poporul nostru trăiesc o nouă istorie, se angrenează într-o nouă ţesătură a acesteia.

Ceea ce propune Marin Preda în linia faptelor care au avut loc în România anilor ’38-’44 ai secolului trecut nu seamănă deloc cu varianta fadă, de un dezolant schematism, pe care o cultivau scrierile istorice ale vremii. Marin Preda a fost în această privinţă un inovator. A construit cea mai veridică şi mai tulburătoare pagină de istorie scrisă până la el, demnă de a fi şi astăzi integrată liniei de reflexie în fresca purtătoare de adevăr a istoriografiei române.

În roman sunt corect punctate caracteristicile regimului autoritar instituit de Carol al II-lea şi este amplu prezentată reprimarea mişcării legionare după asasinarea lui Armand Călinescu. Cu multe victime, în grup sau individual, în toate judeţele. Apoi lipsa de consistenţă a regimului carlist, ascunsă sub vălul fanfaronadei regale.

În vremea aceasta, o Franţă devitalizată şi o Anglie dispusă să-i dea crezare lui Hitler îl lăsau să ocupe Austria şi să ţină sub teroare o Cehoslovacie dezorientată, din care despuiase regiunea sudetă – centură locuită, este drept, de etnici germani.

În demersul său, Preda se ţine de adevăr şi face aprecieri corecte şi oneste. Singurul aspect de reproş în tabloul vast prezentat de el este următorul: cum de a crezut scriitorul că eventuala intrare în acţiune a Micii Antante – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – ar fi fost un factor de contrapondere împotriva Germaniei? Ba chiar de reţinere a acesteia de la împlinirea planurilor ei de expansiune... Regretabilă iluzie optică pe care o întreţine alianţa ţărilor mici. Polonia a fandat şi ea, ba spre Germania, ba spre aliatele occidentale – Franţa şi Anglia –, până ce a luat atitudinea de inflexibilitate în legătură cu accesul spre oraşul liber (german) Danzig şi a precipitat începutul războiului, neaşteptându-se că va fi înfrântă atât de repede!

Încolo, Marin Preda derulează corect firul evenimentelor, le dezvăluie sensurile şi, ceea ce este foarte important în prezentarea istoriei, creează atmosfera de autenticitate în jurul evenimentelor. Acestea s-au desfăşurat în cascadă. Germania a „strivit paşnic“ Cehoslovacia, a încheiat tratatul de alianţă (neagresiune) cu urss, a înfrânt Franţa în primăvara-vara anului 1940 şi a încercat, în iulie-septembrie, să pătrundă în Anglia. Pentru „fenomenul englez“ Marin Preda vădeşte un mare interes şi o deosebită atenţie: de la protagoniştii ei politici – (mai ales) Chamberlain şi Churchill – la rezistenţa armatei şi a poporului englez în vara anului 1940 împotriva încercărilor de invazie a Germaniei pe insulă. Autorul romanului descrie cu pasiune, interes şi admiraţie în special rezistenţa aviaţiei engleze (raf) împotriva planurilor de invazie.

Textul este unul de pură scriere istorică, animat de suflul participativ al autorului; el capătă o nouă notă tensională şi se citeşte ca o poveste.

La fel procedează Marin Preda şi în cazul atacului armatei germane asupra Iugoslaviei. Scena bombardamentului Belgradului transmite fiorul dramei poporului sârb, iar hotărârea lui de a rezista arată tăria de caracter a poporului. O asemenea tonalitate participativă ar trebui, de fapt, s-o transmită cartea de istorie în genere. Pentru că orice eveniment de asemenea anvergură înseamnă o încercare de viaţă, o lecţie pentru umanitate, în primul rând pentru propriul popor. Altfel, ce rămâne din istorie: enumerare de divizii, de dotări ale trupelor cu armament, de planuri şi dispozitive militare.

Cât priveşte figura lui Hitler şi adâncurile fiinţei sale interioare, Marin Preda a reuşit un tur de forţă în descifrarea lor. Rămâi uimit cum a putut să ştie atâtea despre Hitler, atunci, în condiţiile unei totale sărăcii istoriografice în România anilor ’70 ai secolului trecut.

 

Note

1. Fac precizarea, deşi este inutilă, că textul alăturat nu implică toate scrierile lui Marin Preda. Nu fac studiu de amănunt al operei acestuia. Cu atât mai mult nu gândesc că tema s-ar epuiza cu spusele mele. Exprim câteva opinii pe care, măcar în parte, le cred pertinente.

2. Pe când eram elev în clasa a III-a sau a IV-a primară, înainte de război, îmi aduc aminte de versurile următorului cântec coral: „Pân’ la electricitate/Căi ferate şi vapor/Încă nu erau aflate/Mergeau toate fără zor./Căci bătrânii erau moi/Îşi mânau carul cu boi./Hăis-cea; Hăis-cea“. Această legănare de „hăis-cea“, spune cântecul mai departe, era, evident, preferabilă căii ferate şi trenului, fiindcă se întâmplă din cauza lor ca oamenii să ajungă prin gări „cu capete sparte“. Iată o preferinţă naivă, cultivată de mentalul organicităţii. Este replica timpului răbdător.

3. Istoricul englez Dennis Deletant discuta Delirul ca pe o carte de istorie, mustrându-l pe Marin Preda că-l prezintă (într-o secvenţă) pe Antonescu în papuci şi halat. Vezi Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu şi regimul său, 1940-1944, Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 283-285.

 

(Continuare în numărul următor)

 

Damian Hurezeanu

Istoria în opera lui MARIN PREDA I

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)