O biografie şi un caz

Nexhmije Hoxha şi stalinismul albanez

 

Bogdan Cristian Iacob

 

Cazul Albaniei a persistat de-a lungul anilor ca element al analizei comunismului românesc din perspectivă comparativă. Principalul motiv este acela că regimurile conduse şi personificate de Enver Hoxha şi Nicolae Ceauşescu aparţin aceleiaşi familii ideologice: cea a stalinismului naţional.1 Cu toate acestea, literatura de specialitate despre această ţară este extrem de limitată în România. Trebuie, aşadar, salutată iniţiativa Editurii Humanitas de a publica o biografie a lui Nexhmije Hoxha (văduva dictatorului albanez) elaborată de Fahri Balliu şi intitulată Sinistra Doamnă (2009). Volumul a fost inclus în colecţia „Istorie contemporană“, coordonată de Cristian Vasile şi Vladimir Tismăneanu. De altfel, profesorul Universităţii din Maryland a scris argumentul volumului. Nu în ultimul rând, autorul prefeţei cărţii este Ismail Kadare, cel mai important scriitor al Albaniei, personaj principal al istoriei ei recente.

Sinistra Doamnă oferă posibilitatea de a compara în mod direct cele două regimuri, de a le observa patologiile comune şi diferenţele specifice. Fahri Balliu descrie cu minuţiozitate lumea şi intrigile nomenclaturii Partidului Muncii din Albania (pma), echivalentul pcr. Scriitorul şi jurnalistul albanez nu intră în detalii asupra structurii partidului-stat, dar reuşeşte să redea exemplar etosul totalitar şi personalismul radical al regimului lui Hohxa. Nexhmije este încarnarea „pedagogiei diabolice a stalinismului“.2 Din funcţia de directoare a Institutului de Studii Marxist-Leniniste, a fost expertul absolut al ortodoxiei enveriste, cenzorul suprem al istoriei pma şi al moştenirii lui Enver Hoxha. Odată cu dispariţia liderului providenţial, Ramiz Alia, succcesorul acestuia, şi Nexhmije au dezvoltat o relaţie simbiotică menită să perpetueze sistemul: „Ceea ce i-a ţinut în secret şi cu fanatism împreună, în cadrul unei platforme comune, a fost cooperarea, unificarea lor într-o singură instituţie care urma să menţină cu orice preţ moştenirea conducătorului“ (p. 149). Noua conducere era oficializată şi prin legătură de sânge (o trăsătură fundamentală a cazului albanez): Ilir Hoxha era căsătorit cu nepoata lui Ramiz Alia. Şi regimul lui Ceauşescu a fost o formă de socialism dinastic implementat prin intermediul „familializării partidului“ (Kenneth Jowitt) şi al impunerii unui cult al personalităţii. După Congresul xiv al pcr, un scenariu de transfer al puterii similar celui din Albania părea cea mai probabilă modalitate de rezolvare a unei viitoare crize de succesiune. Politologul Vladimir Tismăneanu a remarcat de mai multe ori faptul că la nivelul conducerii pcr problema se punea în termenii unei alegeri între Nicu şi Elena.

Sinistra Doamnă prezintă în mod exemplar trama recurentă a exterminării intrapartinice in istoria comunismului albanez. Arshi Pipa, poate cel mai important analist al enverismului, a definit acest fenomen drept o „enucleare progresivă“ (progressive enucleation) a conducerii pma. Hohxa a devenit lider absolut epurând şi eliminându-şi fizic rivalii. Mai mult decât atât, urmând fidel modelul stalinist, a făcut acest lucru folosindu-se de ei, instrumentându-i unul împotriva celuilalt, pentru ca apoi să se debaraseze de foştii aliaţi. Pipa foloseşte formula „purging the purgers“.3 Astfel, personaje centrale ale cărţii lui Balliu, precum Koçi Xoxe, Bedri Spahiu, Liri Belishova, Beqir Ballaku sau Mehmet Shehu, sunt victimele unui sistem a cărui funcţionare este în mod fundamental bazată pe autodistrugerea şi autodevorarea elitei politice. Mai mult decât atât, Hoxha nu şi-a eliminat doar adversarii. Ura lui s-a extins asupra familiilor acestora, lovind apoi în rudele lor, sfârşind prin a extermina grupuri întregi a căror principală vină era legătura de sânge cu „elementul fracţionist“.

Epurările în Albania au urmat patru direcţii principale, în raport cu fluctuaţiile liniei de partid. Enverismul şi-a definit următoarele erezii: titoismul, social-imperialismul sovietic, maoismul şi eurocomunismul. Aşa cum arată şi Balliu, teroarea comunistă în această ţară a fost formulată în vocabularul purităţii ideologice şi al vigilenţei revoluţionare. Complicitatea lui Nexhmije la crimele soţului ei, lipsa solidarităţii şi a respectului faţă de victime au fost motivate de necesitatea de a proteja interesele partidului. În 1981, Istoria Partidului Muncii din Albania codifica etica purităţii absolute astfel:

 

revoluţia, dictatura proletariatului nu trebuie să ezite în a folosi violenţa împotriva duşmanilor Partidului, ai poporului şi socialismului. Contradicţiile dintre noi şi duşmanii de clasă nu pot fi rezolvate sub nicio altă formă. A încerca să le rezolvăm sub forma unor simple divergenţe în cadrul maselor muncitoare, drept varii aspecte ale ordinii socialiste, aceasta ar însemna să cădem în capcana idealismului şi a concilierii de clasă. Epurarea elementelor duşmănoase din Partid şi zdrobirea activităţilor antipartinice şi antisocialiste au călit ideologic şi politic Partidul, transformându-l în avangarda clasei muncitoare şi conducătorul poporului.4

 

La originea acestor principii se află imperativul enunţat de Lenin conform căruia „o organizaţie cu adevărat revoluţionară nu trebuie să ezite sub nicio formă în eliminarea membrilor săi care s-au dovedit nevrednici“.5 Pentru Hohxa, logica exterministă a leninismului a fost instrumentul absolut al consolidării puterii în partid. Fahri Balliu descrie excelent această situaţie: „Enver Hoxha a luptat cu adevărat nu împotriva străinilor. Enver Hoxha nu s-a luptat cu «imperialismul», acesta este adevărul. Luptele pe care le susţinea Enver erau cele din interiorul partidului. Pentru el însemna să-şi asigure astfel supravieţuirea şi deţinerea cu orice preţ a frâielor ţării“ (p. 92). Cu alte cuvinte, kto kogo! Mai mult decât atât, generalizarea terorii face ca „statul să nu se mai confrunte cu inamicii, ci cu propriul popor“ (p. 190). În acest fel, transformismul radical al unui regim precum cel al lui Hoxha devine fratricid. Este poate cea mai dificilă moştenire a leninismului. Poate fi echilibrată în postcomunism memoria vieţilor distruse cu cea a vieţilor împlinite sub comunism?

Aşa cum notează Balliu, pma a fost transformat într-o „invenţie cvasimitică, grotescă şi tragică totodată“ (p. 132). Precum Ceauşescu, Hoxha a transferat charisma impersonală a partidului asupra sa. În ambele cazuri, cultul personalităţii a devenit principiul unificator al statului comunist şi personificarea construirii socialismului într-o singură ţară. Hoxha a fost „subiectul principal al procesului de mitologizare, dar, în acelaşi timp, şi cel mai important [n.a.: secondat cu totală dedicare şi convingere de către Nexhmije] creator de mituri în Albania comunistă“.6 Fahri Balliu consideră că „un proces istoric de despărţire definitivă de trecutul dictatorial“ este singura modalitate prin care trauma, mistificarea şi compromisul moral impuse de experienţa comunistă pot fi depăşite. Numai astfel „va fi eliminată otrava adânc pătrunsă în sângele fiecărui albanez“ (p. 24). Primul pas al unui asemenea proces istoric este identificarea responsabililor. Sinistra Doamnă este un excelent rechizitoriu al unuia dintre marii responsabili pentru tragedia albaneză a celei de-a doua jumătăţi a secolului douăzeci. Totodată, biografia lui Nexhmije este o piesă într-un puzzle istoric a cărui reconstituire este fundamentală pentru înţelegerea şi analiza comunismului românesc din perspectivă comparativă.   

  

Note

1. Conceptul a fost dezvoltat şi consacrat în literatura de specialitate de Vladimir Tismăneanu, analiza clasică a acestuia putând fi găsită în volumul Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (Iaşi: Polirom, 2005). Cea mai recentă contribuţie a politologului pe acest subiect, articolul „What Is National Stalinism?“, va fi publicată pe parcursul acestui an în Oxford Handbook of Postwar History. Pentru o analiză a conceptului de stalinism naţional în contextul dezbaterilor recente din domeniul istoriei urss, vezi Bogdan Cristian Iacob, National-Stalinism: Ideology between Ascribing Class and Re-imagining Community, in Historical Yearbook [Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române], p. 95-100, vol. V (2008) şi p. 129-136, vol. VI (2009).

2. Vladimir Tismaneanu, Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe, in Vladimir Tismaneanu, Stalinism Revisited: The Establishment of  Communist Regimes in Eastern Europe, New York-Budapest: ceu Press, 2009, p. 25-49.

3. Arshi Pipa, Albania Stalinism: Ideo-Political Aspects, Boulder, Co.: Eastern European Monographs, 1990, p. 79-84. Pipa (1920-1997) a fost, la rândul lui, o victimă a stalinismului din Albania. A fost arestat în 1946 şi a stat 10 ani în închisorile lui Hoxha. În 1956, după eliberare, a fugit în Iugoslavia, apoi a emigrat în sua, unde a predat în mediul universitar.

4. Cf. ibid., p. 87.

5. Cf. E. A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin Revolutionary Machiavellism, New York: Palgrave MacMillan, 2004, p. 99.

6. M. J. Alex Standish, Enver Hoxha’s Role in the Development of Socialist Albania Myths, in Stephanie Schwandner-Sievers şi Bernd Jürgen Fischer (ed.), Albanian Identities: Myth and History, Bloomington, Id.: Indiana University Press, 2002, p. 116.

  

Bogdan Cristian Iacob

O biografie şi un caz

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)