Investigaţia de noapte

 

Alexandru Vlad

 

DeŞi toată lumea urma de voie, de nevoie calea cea mai scurtă, uneori tăind-o prin grădinile cui se nimerea, Pompiliu făcu, fără să ştie de ce, un ocol de parcă n-ar fi trebuit să-şi dea nimeni seama încotro anume se îndreaptă. De fapt când ieşise din casă nu era hotărât el însuşi, abia după ce frământă noroaiele uliţelor pustii aproape o oră fără să fi străbătut cine ştie ce distanţe i se relevă propria destinaţie. Imediat ce acceptă ideea că avea o ţintă, întinse pasul. Se pogora seara şi dacă tot ţinea să ajungă trebuia s-o facă neapărat câtă vreme mai putea vedea pe unde calcă. Altfel risca să se înnoroieze ca un porc. Evită strategic centrul satului, unde probabil curând se va aprinde felinarul, dacă nu cumva paznicul se aciuase deja acolo. Când se cobora întunericul, parcă mai dens în ultima vreme din cauza ploii permanente, satul trecea fără fasoane în stăpânirea acestuia. Felinarul era aprins abia când se lăsa noapte neagră, din motive de economie, dar paznicul îşi făcea apariţia întotdeauna mai devreme: ziua era intervalul în care se simţea inutil, în care se făcea nevăzut în curtea lui buruienoasă, în casa mică şi cârpită, căreia părea că, din cauza umezelii, îi dospeşte acoperişul din paie negre.

Pompiliu se îndrepta spre acea parte din sat căruia el îi spunea „colonie“. Mai fusese o singură dată acolo, asta la vreo trei luni de la sosirea lui aici, când luase parte la recensământul animalelor, recensământ care se făcea întotdeauna în primele zile ale lui ianuarie. La instructaj i s-a spus că nu trebuia neapărat să pătrundă acolo, poate să tragă o linie în toate rubricile, nenorociţii aceia oricum nu aveau nimic, dar cum s-a întâmplat să fie zile frumoase a preferat să bată cu piciorul toată ţigănia. În frigul de atunci nu-i păruse a fi excesiv de insalubră. Existau lucruri aruncate peste tot, ca resturile unei pieţe de vechituri, dar iarna aceea a fost geroasă şi uscată, toate uliţele fiind tari şi abrazive ca betonul, ceea ce le făcea să pară curate. Era curios, credea atunci că-i de apostolica lui datorie să cunoască locurile în amănunt. În privinţa oamenilor nu era sigur că-i cunoştea nici măcar acum pe toţi. Babele încotoşmănate în negru erau încă anonime pentru el, dar nu era sigur că, atunci când şuşoteau, acestea nu-şi transmiteau din gură în gură tocmai numele lui.

Între sat şi mica ţigănie exista o pajişte îngustă, care la acel moment al anului era sticloasă sub brumă, dar acum era moale şi  mustea ca un burete. Nu se vedeau prea multe în jur, dar lucrurile se mai lăsau oarecum ghicite. A intrat cam la nimereală în prima cocioabă care avea lumină, poate singura. Şi nimeri tocmai unde trebuia. Nu se miră că aveau petrol, mai mult ca sigur Îngeraşul avea grijă de asta. Uşa era legată cu sfoară. În tot ambientul exista ceva de şatră, deşi nu era toată lumea acasă. Îngeraşul însuşi lipsea. Încăperea era caldă şi aglomerată, totul era îngrămădit într-o singură încăpere. Lampa aceea nu era chiar o lampă, ci un felinar de grajd cu sticlă groasă, bun probabil şi pentru expediţii prin vecini. În pat trona o bătrână, copiii fojgăiau pe jos, iar lângă foc o fată cu o claie de păr atât de negru că părea vopsit cu smoală veghea răbdătoare un ceaun în care clocotea zgomotos ceva. Oare ce trebuia fiert atât de tare?

Bătrâna era sfrijită, cu oasele spinării boltite ca o cocoaşă, cu mâinile şi picioarele uscate şi diforme – foarte lungi mâinile cu degete noduroase parcă din cheratină pură, lustruite ca lemnul de păducel, ţinând o ţigară albă şi arzândă, aşa cum o gheară de cioară ar ţine un beţişor alb de parafină. Avea o faţă mare şi ridată, cele mai formidabile riduri pe care le văzuse Pompiliu vreodată, urmele de cari mai puteau fi aşa în scoarţa de lemn lucios, piatra săpată de urmele fine de apă tare, lutul săpat de o furculiţă mânuită cu sălbăticie. Avea părul vâlvoi, pe jumătate cărunt şi vălătucit ca fuiorul aspru de cânepă adunat în caier. Fuma în pat, cu picioarele tuciurii pe-o cărămidă caldă, şi se uita la el cu bunăvoinţă şi cu chef de vorbă. Nepoata ei îi făcea cafea şi cei mici se retrăgeau din calea lui, după pândiri ochioase prin uşi întredeschise. Bătrâna îl supuse unui interogatoriu nemilos, dar binevoitor, pe când nepoata îi spunea cu voce glotală:

– N-o luaţi în seamă pe bunica. Sper să nu vă supăraţi pe ce spune ea.

Oricum bătrânei nu-i păsa de ce spunea nepoata, era treaba ei să fie frumuşică, să-i facă oaspetelui cafea şi să-i atragă privirile, iar a bătrânei să se informeze. Pompiliu nu apucă nici măcar să spună de ce anume venise, dar înţelese că în vremea asta Prinţul era undeva la băute cu nevasta lui cu tot, mama ochioşilor de după uşi. Cafeaua era prea dulce, ca siropul, ceea ce era un lux inutil şi aproape inexplicabil. Când Pompiliu ieşi să plece, nepoata îl conduse până în întunericul de afară, aţinându-se prea aproape de el, trăgându-l în zarea de la geam, de parcă l-ar fi fixat în cadrul unei fotografii.

– Pe unde-i Îngeraşul? întrebă Pompiliu în şoaptă.

Fata nu răspunse. Carnea tremura pe ea ca pe un mânz tânăr, talia îi era subţire şi îi simţea oasele şoldurilor, tendoanele gâtului îi erau line şi fumurii, ascunse în şuviţele de păr. Săruta parcă şi cu dinţii. Pompiliu se desprinse hotărât, se trase un pas în spate şi dispăru în întuneric cu toată graba. Poate că sălbatica asta îl şi muşcase de buze.

– Îngeraşul a zburat! strigă fata în urma lui.

Pompiliu încercă să evite pătratul de lumină care pornea de la geam, dar ochii lui parcă refuzau să se adapteze la întunericul păstos.

– O fi pe la cabană. Te pot conduce acolo, ştiu drumul! mai strigă fata, după care se porni pe râs.

Lumina scăzu brusc, la geam apăru ceva rotund, probabil capul unuia din ţigănuşii cei mici. Se deschise uşa şi afară năvăli aburul încins dinăuntru. Bătrâna stătea în pat ca un guru cu ţigara în mână. Poate că aburul acela nu era de fapt abur, ci fumul abundent de ţigară care se insinua în aerul umed şi curat.

Pompiliu ezită nu mai mult de o clipă, apoi o luă la nimereală în dreapta. Câţiva paşi mai departe alunecă şi se prăvăli cât era de lung în noroi, se sculă cleios pe coapsă şi-şi continuă drumul pe dibuite. Nu mai fusese de multă vreme în partea asta de sat şi avea probleme în a se orienta prin bezna totală. Nu ploua pe moment, dar era tot aia. Satul acesta mai avea surprize pentru el, acum la doi ani după ce sosise aici. Terenul de sub picioare părea că se mişcă imprevizibil şi îi făcea tot felul de feste. Noroiul clefăia sub tălpi şi pantalonii se întăreau pe el. Nu mai avea rost să încerce să se ferească. Nu mai era nimic de salvat, era murdar din cap până-n picioare. Mai căzu de câteva ori, alunecă pe turul pantalonilor care se îngreuiară ca o armură. Măcar dacă ar fi lătrat câinii – şi după lătrăturile acestora s-ar fi putut orienta întrucâtva. Dar câinii tăceau, aşa cum tac ei nu se ştie de ce în unele nopţi. Rămase nemişcat şi trase atent cu urechea. Avu pentru o clipă impresia că restul satului dispăruse. Nu avea încotro, trebuia s-o ia acum spre centru, altfel risca să se rătăcească. Felinarul din faţa prăvăliei era deja ca un far. Coroana unui pom, acoperişul negru şi înfoiat al unei case acoperite cu şindrilă sau piramida umedă a unei şire de paie se interpuneau uneori între el şi sâmburele acela de lumină, şi atunci trebuia să-şi corecteze direcţia, afundându-se primejdios în noroi. Lumina aceea, deşi unică, era derutantă. Când ajunse la câteva zeci de paşi, paznicul tuşi, de parcă l-ar fi avertizat că nu se poate trece pe lângă el fără să schimbi câteva cuvinte. Aşa ca să ştie cine eşti şi ce cauţi la ora aceea tocmai pe uliţa principală.

– Bună seara.

– Ar fi bună dacă n-ar ploua, răspunse paznicul, cu acea vorbă de duh pe care o folosea invariabil şi pe care-şi închipuia c-o inventase el. De exemplu, acuma nu ploua. Oare îl recunoscuse deja sau încă nu? Se zicea că i-ar cunoaşte pe toţi după siluetă sau după mers. Prin noroi însă mergem toţi la fel – pleosc, pleosc. Îl văzu cum înaintează de sub coroana uriaşă a nucului, care făcea corp comun cu umbra ei şi din care probabil ploaia se scurgea cu zgârcenie ca dintr-un burete îmbibat. Avea tehnica lui, oprindu-se în aşa fel încât celălalt era obligat să păşească în lumină.

– A, dom’ profesor. Măi, măi. Nu e sănătos să umble omul creanga prin sat pe-o astfel de vreme, pe un astfel de întuneric. Şi unde să fi fost dom’ profesor? îl chestionă bătrânul cu vocea lui tabagică, vibrantă, de altfel totalmente lipsită de orice fel de curiozitate. Asta îl scoase din sărite pe celălalt. Adică nu prezenta niciun fel de interes, indiferent de unde ar fi venit. Era un nimeni pentru ăştia, un locuitor adiacent. Şi paznicul se arăta interesat nu atât din politeţe, ci mai degrabă ca să găsească sămânţă de vorbă. Se plictisea. Noaptea abia începuse, era prea frig să picotească în voie, ori căciula aceea ridicolă i s-o fi părut prea grea. Te ducea mintea la acoperişul miţos al casei sale.

– De la cabană, îi răspunde Pompiliu într-o doară, provocându-l. Ar putea măcar din curtoazie pune mai multă curiozitate în ton, dacă tot îţi adresează o întrebare.

Se lăsă tăcere, dar paznicul mai făcu câţiva paşi aşa încât să-l poată privi cu luare aminte.

– Şi ce-ai făcut acolo?

– M-am distrat.

Probabil celălalt era uimit, dar nu se putea şti. Bâta lungă, ciobănească, lăsa o umbră care se pierdea undeva în umbra mai mare care înconjura din toate părţile locul în care se aflau.

– Ehe, să-ţi fie de bine! mormăi bătrânul amuzat de-a binelea. Eşti de-al nostru, te-ai dat pe brazdă, profesore! He, he!

Schimbarea de ton şi nota aproape obraznică erau evidente. După ce-i trecu surpriza, Pompiliu simţi că se făcuse roşu de furie, dar celălalt nu avea cum să vadă un asemenea amănunt. Omul acesta nu-i în toate minţile. Nu degeaba se zvoneşte despre el că vorbeşte uneori cu bufniţele. Se întoarse brusc şi o luă spre casă urmărit de nişte comentarii pe care bătrânul le făcea ca pentru sine, şi dacă nu oricum Pompiliu nu le mai băgă în seamă. Doar că atunci când peste câteva zile se întâlni cu el în sat, pe lângă faptul că paznicul era o prezenţă diurnă rară, avu alt prilej de mirare: politeţea lui era de data aceasta ireproşabilă, aproape excesivă, de parcă între Pompiliu de zi şi cel de noapte ar fi fost cine ştie ce diferenţă numai de el ştiută.

 

Alexandru Vlad

Investigaţia de noapte

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)