Poeme de Ecaterina Bargan
de azi o să scriu mai frumos
aburul acesta dens mişcător mă sufocă
senzaţie că am revenit în copilărie
în costum de clovn când toţi copiii
mă lovesc cu picioarele în burtă
haide hai să ne jucăm cu maşinuţele în nisip
hai să mâncăm stafide
fiecare se aşază pe scăunelul său
aşa stăm ore în şir cu unghiile înnegrite de ciudă
ne şoşotim ca bătrânii
şi bătrâneţea se îndeseşte sub papucii prăfuiţi
haide hai să ne jucăm cu maşinuţele în nisip
papuceii se ascund ruşinos unii după alţii
ne târăsc printr-un tunel albastru-roşcat
în urmă nimic nu rămâne în acelaşi cadru nemişcat
cu pereţii văruiţi în azur
acum totul e preschimbat în verde
acum ochii sunt roşii
acum dorinţele ustură ca nişte cepe proaspăt tăiate
m-am întors în trecutul prostesc
unde mergeam şi jucam băieţeşte
în jurul pavilionului fără acoperiş
haide hai să ne jucăm cu maşinuţele în nisip
fugeam cu frigul în pumni şi în plămâni
eram mai primitoare decât un zâmbet reflectat dimineaţa în
oglindă
aş fi iertat orice
2009-10-26
aş fi iertat orice
este umbră noapte fiind. un azi va fi şi ziua de mâine, tăcerea sărată din spatele cuvintelor. fiecare secundă cu ochii larg deschişi.
ascunzi în palme pereţii, podeaua, vidul, lumina de sub pleoape, moartea. nimic nu ajunge mai adânc de orizont.
rămâi, mai rămâi şopteşti scorpionului roşu înainte să trânteşti uşa. şi fugi.
în stern se ascund săgeţile otrăvite, blândeţea de a ucide fără zgomot. evidenţa unui zâmbet cerşit. trădarea strecurată orfană printre îngrijorări.
2009-11-03
adagio
chestii comune, hainele noastre atât de aproape, lucruri simple
pentru care se moare
vocea grăbită, tu, eu, câteva repere pentru tristeţe
răguşire îndesită înspre sfârşit, ar fi suficient atât
ar fi impecabil un zâmbet, de bun-rămas, cât nu tocmai se pleacă
nimic despre mine
despre noi
în trecut
am descris
doar mersul tău pe care mi-l voi aminti mult după
şi fuga pentru final.
2009-09-24
în septembrie nu
pentru omul care nu plânge
mergem pe linii diferite
degetele noastre – drumuri adâncite
în pori
oamenii sunt buni sunt frumoşi
ei strâng agresiv timiditatea în palme
îmi aplaudă rătăcirea fără să mă cunoască
adevărul tăiat în jumătate
indulgenţele idioţilor ca nişte
acoperişuri pentru răbdare
plânsetul greu mă videază
2009-09-21
album
Mergem târâş prin zile ca şopârlele în nopţi fără de apă, mergem
prin
sălbăticia gemetelor repetate-n ferestrele sparte. Scrumiera de
lemn
în formă de vultur serveşte doar ca suport unei icoane.
În urmă atâtea feţe frumoase de beţia atingerii
şi fericitul vis dimineaţa secat, fericitul vis
din care vom sorbi îndreptându-ne orbeşte altundeva.
Dezastrul e parcă mai tânăr decât scrisoarea cu rânduri şterse.
Acolo, pe schele, hulubii nu erau mai albi ca pescăruşii plagiaţi
de o copilă de la dascălul mamei. O pictură doar cu dimineţi
uscate.
Un mormânt deasupra căruia câţiva băieţandri musculoşi
în cămăşi maro citeau Shakespeare
sub lumina lămpii din hârtii împăturite şi desfăcute cu grijă.
Lipsim, dar nu uităm câte priviri ne mai rămân de îmblânzit,
nici nu ştim care cântec ne adoarme, n-avem habar ce amprentă
ne colecţionează remuşcările mai vii.
Degeaba credem în ploile de vară cînd câinii vagabonzi stau lanţ
sub fructele putrede, iar noi încă purtăm în buzunare
mulţumirile laolaltă cu
ticăloşeniile prietenilor, mizeriile din adevărurile ce ne aparţin.
2009-08-26
chip
Dimineţi răsuflecate fără calendar
îmi deschid ferestrele
trag de obraji soarele ştirb
mă cheamă pe strada Cosmonauţilor cu lilieci violeţi
într-un septembrie atât de străin
ochiul meu care atunci tremura
acum priveşte
sunt anii de triumf
o ameţeală stranie mă copleşeşte zilnic
ca într-un somn adânc cu visele cusute
îmi satisfac spaima într-o seară bolnavă
străinii sunt mai primitori de rugă decât mine
2009-09-01
