Paradoxuri şi interogaţii

 

Iulian Boldea

 

Conversaţiile „berlineze“ din România noastră de Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi (Editura mnlr, 2009) relevă, dincolo de eterogenitatea subiectelor abordate, o temă centrală, recurentă, o temă care revine obsedant în derularea expunerii dialogice: aceea identitară. Legitimarea apartenenţei la cultura şi la mentalul românesc, modelul spiritual la care a aderat intelectualul român plecat mai apoi peste ocean, aporiile ideologice care au marcat cultura românească, problematica exilului, problemele legate de meditaţia religioasă, interogaţiile cu privire la fenomenul globalizării şi la relaţiile României cu Occidentul sau cu Statele Unite, toate aceste toposuri se regăsesc în această carte marcată în gradul cel mai înalt de fervoare a argumentaţiei şi de luciditate, de raţionalitate şi de pasiune. În Cuvânt-înainte, Sorin Antohi îşi motivează propriul demers, insistând asupra actualităţii temelor şi subiectelor abordate în convorbirile cu Virgil Nemoianu, care s-au desfăşurat la Berlin, în perioada 17-21 iunie 2005:

 

Cartea de faţă documentează aşadar o întâlnire veche de câţiva ani (în plan subiectiv, ea fixează foarte bine şi starea noastră de spirit de atunci), dar a rămas la fel de actuală în privinţa marilor sale teme, devenind o mărturie de istorie recentă în privinţa detaliilor unor evoluţii trecute care nu trebuie uitate, cel puţin fiindcă tranzienţa actualităţii imediate şi notaţiile „la cald“ se cer integrate, prin depăşirea regimului lor specific de istoricitate, în fenomenologia devenirii noastre pe termen mediu şi lung.

 

Prima parte a cărţii, Formarea unui umanist în România anilor 1940-1960, urmăreşte, prin prisma unor rememorări care, dincolo de caracterul lor inevitabil subiectiv, se impun prin rigoarea expunerii, principalele etape ale devenirii intelectuale a viitorului critic şi teoretician al literaturii, născut şi crescut „într-un mediu în care cărţile erau peste tot, erau tot soiul de cărţi, în tot soiul de limbi, la tot soiul de niveluri“. Lectura devine, în fond, pentru tânărul Nemoianu, o cale de acces spre un spaţiu al (d)eliberării spirituale, într-o lume a aridităţii culturale şi a dogmatismului, o modalitate de refugiu şi de articulare a unui „sistem alternativ faţă de lumea comunistă care ne domina“. Întâlnirea cu cerchiştii (Negoiţescu, Doinaş, Regman, Balotă, Radu Stanca, I. D. Sîrbu) va reprezenta pentru Virgil Nemoianu un moment de referinţă în modelarea de sine; tânărul intelectual regăseşte la cerchişti un fapt considerat de importanţă excepţională, anume

 

un raport armonios între ideile tradiţionale, pe care eu credeam că numai „burghezii“ pot să le aibă, şi că în lumea literară ele nu pot să existe, şi pe de altă parte o deschidere spre modernism, spre progres, spre experiment, spre avangardă, spre lucruri de felul ăsta. Deci legătura asta, dialectica asta între tradiţie şi inovaţie mie mi se părea extraordinară.

 

Modernizările şi demodernizările României, al doilea capitol al convorbirilor, reprezintă o schiţă aplicată de istorie a mentalităţilor româneşti, de la primele semne firave de modernizare a „elementului local, indigen, fără a-l nimici“, datând din secolul al xix-lea. O afirmaţie paradoxală, dacă nu chiar şocantă, a lui Virgil Nemoianu, se leagă de Unirea de la 1918, care, în ciuda efectelor sale benefice incontestabile, a avut şi „o parte negativă“:

 

Aici am să spun un lucru care ştiu că îl va şoca pe aproape oricare cititor din România. Anume: există şi o parte neagră a unificării naţionale de după Primul Război Mondial. Vechiul Regat începuse într-adevăr, cum spui, o instituţionalizare sau cristalizare a modernizării. Existau o serie de lucruri bine aşezate, o burghezie care era în curs de dezvoltare, o viaţă care avea dulceaţa ei. Asta e realitatea. Simultan, dincolo de Carpaţi, exista de asemenea o lume bine aşezată, în tradiţie Biedermeyer, era o burghezie cu băncile ei, era o ţărănime independentă, uneori bogată, era un sentiment al legalităţii, o toleranţă, bunăoară între ramurile ortodoxă şi greco-catolică (ceea ce mai târziu nu s-a mai întâmplat). Ei bine, unificarea, nu vreau să spun că a fost un lucru rău istoric, dar a avut şi o parte negativă, fiindcă a zguduit un pic prea tare lucrurile care în cele două jumătăţi erau de fapt binişor aşezate şi mergeau pe o matcă bună şi sănătoasă. E un lucru care trebuie luat în consideraţie. Nu tot ce ţine de unificare a fost ceva frumos sau admirabil.

 

Disincroniile pe care le observă cei doi interlocutori în evoluţia culturală de după 1989 se referă la emergenţa unui mare număr de publicaţii, la proliferarea unor instituţii culturale sau academice, fapte care au avut darul să conducă la producerea unei adevărate confuzii axiologice. Pe de altă parte, asimilarea fără discernământ a unor produse ideologice sau epistemologice occidentale a produs deformări, imitaţii lipsite de orizont şi de respiraţie teoretică, precum şi o blocare a şanselor unei deschideri autentice şi faste a orizontului cultural. O astfel de realitate ce vădeşte precaritate în gândire şi servilism conceptual se regăseşte şi în politică. Sorin Antohi observă că „România este un teritoriu periferic în care se înfruntă versiunile radicale până la caricatură ale unor idei şi ideologii care în contextul lor natural de existenţă, chiar când devin rigide, sunt parcă mai puţin pernicioase“, în timp ce Virgil Nemoianu consideră că

 

dacă te uiţi la spectrul gândirii politice şi al practicii politice româneşti, el apare ciuntit. Merge de la stânga până la centru-stânga, aproximativ, deci este de fapt îngust. Nu că nu cuprinde dreapta, dar nici măcar centrul nu este ca lumea reprezentat în acest evantai al gândirii ideologice şi al practicii politice. Asta e o chestiune gravă.

 

Dialogurile despre Exilaţi, emigranţi, remigranţi, despre Intelectuali, politicieni, instituţii, despre Biserici, religie, politică sau despre direcţiile noi în cultura românească trezesc interesul printr-o regie adecvată a dozajului de argumentaţie logică şi de spirit confesiv, prin relevanţa substratului ideologic, de cea mai durabilă calitate, pe care îl conţin aceste convorbiri animate, nu de puţine ori, de suflu polemic, de ardenţa unei reactivităţi cu finalitate mobilizatoare şi constructivă. Nu sunt trecute cu vederea tarele societăţii şi culturii româneşti, deficienţele etice şi inflamările ideologice care s-au manifestat de-a lungul timpului la noi, momentele de entuziasm pletoric şi cele de abulie, de recesivitate ori de stagnare. Echilibrul opiniilor şi al opţiunilor ideologice, deschiderea conceptuală incontestabilă, asumarea unei poziţii relativ echidistante, sugestivitatea unor rememorări, precum şi raţionalitatea de ansamblu a dialogurilor constituie mizele cele mai importante ale cărţii. O carte pe cât de incitantă, pe atât de edificatoare: prin alura enunţurilor, prin verva asocierilor şi precizia disocierilor, dar şi printr-o tehnică analitică, subiacentă sau expusă în mod manifest, ce discerne în mod riguros paradoxurile şi aporiile culturii româneşti de ieri şi de azi.

 

Iulian Boldea

Paradoxuri şi interogaţii

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)