O etică a salvării

 

Francisc Baja

 

Orice reconstituire a trecutului e dintru început dovada faptului că ceva s-a pierdut. Anume că avem în faţa noastră un eşec al prezentului, ce este mai puţin permeabil la vocile trecutului, care îşi resimbolizează geografia cotidiană nemaiţinând cont de antecedenţa unor tradiţii care şi-au pierdut privilegiile misterului. O asemenea carte ne propune Mircea Mihăieş – Despre doliu: Un an din viaţa lui Leon W., Iaşi: Polirom, 2009 –, impunându-şi o temă şi un personaj al cărţii, şi implicit un travaliu hermeneutic, ce singularizează un om şi trăirile sale în cadrul societăţii mecanicizate americane, un personaj care are un nume, Leon Wieseltier, care a scris o carte, Kaddish, şi care este prins în păienjenişul interpretărilor, prizonier al cărţilor citite, martor al propriei suferinţe şi călător în lumile care au marcat tradiţia kaddish-ului, anume a doliului după cel ce i-a fost tată şi va rămâne astfel.

Volumul ni se prezintă sub forma intimistă a comentariilor şi analizelor făcute pe marginea cărţii scrise de către Leon Wieseltier, în care ne regăsim brusc plonjaţi, fără pregătiri prealabile – nu că am avea nevoie –, într-o lume a derutei şi a certitudinilor amânate, când ni se spune că atunci „Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui“. Propoziţia în sine nu e relevantă pentru destinul cărţii, în schimb este pentru L. Wieseltier, ce tocmai îşi îngropase tatăl şi este nevoit să reflecteze asupra propriei suferinţe, suferinţă care este doliu, dar un doliu care se află încă neclarificat, ce gravitează încă între obligaţie şi tradiţie, unde îl găsim pe L. Wieseltier de la început străduindu-se să pătrundă limbajul înţelepciunii, valorificând sentimentul că moartea răscoleşte şi naşte tulburare, ajungând chiar să se întrebe „La ce bun filosofia dacă există durere?“, iar răspunsul îl va căuta neîncetat pe parcursul unui an întreg, când existenţa lui se va reduce la o „navetă între sinagogă, ceainărie şi bibliotecă“, o căutare furibundă a mesajului pierdut, dezbătând în oceanul propriei însingurări cu rabinii de pe vremea cruciadelor, răbufnind împotriva indiferenţei contemporanilor, a reformatorilor, a minimaliştilor tradiţiei, a celor ce „peticesc“ tradiţia, cosându-şi pe haine petice pe care, la momentul oportun, îndeobşte al morţii semenului, să le rupă în semn al mâniei – tradiţia le cere să-şi rupă hainele cele bune –, protestând împotriva celor ce trădează, polemizând iro­nic cu autorităţile rabinice ale altor epoci, apoi criticând shul-ul ce devenise întru totul o „lălăială generală pseudohasidică“ sau revoltat de interdicţia dată – a câta oară? – femeilor de a spune kaddish-ul, căci nu-i aşa?, ele suferă de un exces de lascivitate.

Pierdut în acest „zig-zag înnebunitor între concepte şi halucinaţii intelectuale“, ce se suprapune travaliului durerii, şi care, astfel sublimat, devine travaliu intelectual, ştiindu-se ameninţat de primejdia tăcerii, adică de simpla utilizare ca instrument monologat a kaddish-ului, L. Wieseltier caută să înţeleagă kaddish-ul, care nu este o simplă tehnică de alungare a durerii, ci şi un mijloc de resimbolizare a relaţiei dintre tată şi fiu într-o nouă morală, o etică a salvării, dar a cărei datorie îi aparţine exclusiv fiului, căci „fiul îşi absolvă tatăl, tatăl nu-şi absolvă fiul“.

În privinţa celei de-a doua părţi a cărţii, Doliul: Mod de întrebuinţare, cu succinte apariţii ale unor nume de antropologi, psihanalişti sau etnologi, trebuie să mărturisesc că suferinţa, ca spaţiu al ultimei subiectivităţi, poate înnobila spiritul sau ne poate înnegura orizontul. Doar aici pot găsi expresia subiectivităţii lui M. Mihăieş, în momentul în care se decide să arunce peste bordul raţionalităţii toţi psihanaliştii, într-un gest explicabil de furie, acceptând o viziune a unei „psihologii literare“, lăsând deschisă uşa dialogului doar antropologilor, probabil din cauza excesului de metaforizare pe care textele lor îl oferă, autorul însuşi dezvăluindu-ne preferinţa pentru „explicaţii cu tentă poetică“.

 

Francisc Baja

O etică a salvării

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)