Sexul pe româneşte

 

Ovidiu Pecican

 

Să fi apărut în vremea copilăriei mele un instrument de informare cum este lucrarea Rodicăi Macrea şi a Ioanei Micluţia, Dicţionar de sexologie (Iaşi: Ed. Polirom, 2009, 550 p.), mult timp economiseam, iar lecturile mele din Ion şi Răscoala de Rebreanu ori din Maidanul cu dragoste de G.-M. Zamfirescu ar fi rămas în limitele unor intenţii de instruire nemistuite de curiozităţi colaterale. Fiindcă nu a apărut însă pe atunci, mă bucur că a apărut acum, într-o altă vârstă – inclusiv culturală, a mea şi a naţiunii –, când încă totuşi nu m-am îndepărtat atât de mult de cele lumeşti încât să-mi fi pierdut cu totul pasiunea devorării paginilor lexicografice de care vine aici vorba.

Bine că a fost scris acest dicţionar nu doar pentru că aşa ceva nu a cunoscut bibliografia românească de până acum, nici cea specializată, nici cea destinată marelui public. Efectele acestei absenţe de până azi le ştim şi le simţim încă: vorbirea despre sex şi sexualitate în limba română sună trivial, vulgar, deplasat, este lipsită şi de eleganţă, şi de precizie. Mai grav decât atât, nu permite descrierea corectă de simptome, în caz de nevoie, nu face loc diagnozelor adecvate, ba chiar lasă în întuneric o lume din afara clinicilor şi a sexologiei ca disciplină de studiu, aducând în faţa chirurgilor – sau, mai grav, la morgă, Doamne fereşte! – o serie de experimentalişti dintre care doar unii sunt duşi cu pluta, ceilalţi caută satisfacerea unor nevoi fundamentale în maniere riscante, nepermise sau neomologabile (încă?). Cel puţin eu m-am săturat de buletinele de ştiri televizate după-amiaza, pline de orori care implică o sexualitate pe care judecătorii o socotesc deviantă şi care, scăpată din hăţurile practicilor civilizate, în cunoştinţă de cauză, cu asumarea deplină a răspunderii şi cu consimţământul partenerei sau al partenerului, creează situaţii imposibile şi reduc omul la condiţia lui animală.

Salut, apoi, concepţia care prezidează la alcătuirea volumului celor două distinse specialiste în psihiatrie, care şi-au focalizat interesul – şi instituţional –, de câţiva ani buni, asupra studiului sexualităţii. Pe lângă termenii strict medicali, pe lângă ceea ce îi sună, adeseori, ageamiului drept o inutil de complicată păsărească ştiinţifică, apar rubrici dedicate explicării unor termeni culturali prin excelenţă, făcând legătura între nevoile primare şi proiecţiile spirituale, artistice, intelectuale pe care acestea le-au generat de-a lungul timpului. Din acest punct de vedere, este de sperat că editura va ţine seama, la o viitoare reeditare – mă gândesc deja la ea pentru că dicţionarul pare să se fi volatilizat din librării la puţin timp după expunerea pe rafturi –, de nevoia de a include fotografii, elemente de grafică ştiinţifică (tabele, schiţe anatomice etc.) şi reproduceri de artă (grafică, tablouri, sculpturi), transformând efortul erudit şi didactic de explicitare a atâtor termeni (circa 3000) şi într-un prilej de instruire şi delectare vizuală. Într-o lume nu neapărat extem de instruită, statistic vorbind, în care destui adolescenţi, tineri şi chiar oameni de alte vârste mai confundă, nu o dată, vulva cu uretra, astfel de ghidaj cu ajutorul ochiului rămâne un deziderat. Cu siguranţă că autoarele s-au gândit la nevoia de el, dar cunoscând imperativele economice – menţinerea preţului lucrării la un nivel anume de accesibilitate – şi constrângerile momentane (criza economică) pe care le poate avea în vedere investitorul în cultură, îmi vine să cred că eliminarea din start a unei asemenea opţiuni s-a putut face numai de către editor.

Şocul cultural pe care îl aduce o apariţie de acest fel – la aproape jumătate de secol după revoluţia culturală din Occident şi într-un moment când furia nihilistă a sida pare periclitată de ultimele descoperiri – este să constaţi ce bogăţie terminologică, ce diversitate de preocupări, ce uluitor de complexe manifestări cunoaşte pulsiunea sexuală a omului. Manifestare privilegiată a instinctului vital, poartă a intrării umane în fiinţă, sexualitatea merita o asemenea recapitulare amplă, simfonică. S-ar putea ca în câţiva ani domeniul să arate cu mult altfel, ţinând seama de apariţia clonării ca posibilitate de reproducere asexuală şi de fecundarea in vitro, de alchimia genetică menită să prelungească viaţa cât este necesar sau să schimbe caracteristicile de sex şi de gen sociocultural, apelând şi la chirurgie. Suntem, cum se poate înţelege, într-un punct de răscruce, în miezul unei noi revoluţii care, fiind una a condiţiei ontice a omului, rămâne, nu mai puţin, şi una a sexualităţii şi reproducerii umane. Sexul virtual, dar şi nanorobotica, omul bionic, noile cenzuri sociale şi tehnologice, castratoarele feminisme şi masculinisme în plină confruntare – deocamdată mai mult aiurea decât la noi – arată că războiul tradiţional al femeilor cu bărbaţii ar putea deveni cu totul altfel. Teritoriul este imprevizibil, războiul pentru prezervarea umanităţii din om a ajuns să se ducă şi pe acest tărâm, care abia într-un plan secund rămâne unul etic. Deocamdată însă, privirea trece cu surpriză de la „fantasme de sarcină“ la „fard“ şi „farmece de dragoste“, pentru a ajunge la „fascie a lui Buck“, la „fascie Colles“ şi „fascinaţie a iubirii“. Este aici, la p. 195, unde am deschis cartea la întâmplare, tot vechea lume „naturală“ a iubirii omeneşti, cu cele două sau mai multe versante, cel al apropierii fizice şi cel al apropierii spirituale, sufleteşti; presărate cu detalii anatomice şi delicioase bagatele ornamentale... Te simţi încă într-o anume siguranţă.

Remarc efortul izbutit al autoarelor de a da şi definiţii cât mai succinte, expresive, limpezi, de a facilita înţelegerea textului pentru aproape orice nivel de instruire. Este un lucru important, care va putea fi măsurat la deplina lui valoare abia în anii ce vin. De cealaltă parte, oriunde a fost necesar apar trimiterile etimologice la termeni, în primul rând la cuvintele greceşti şi latine din care se trage cuvântul românesc, dar şi la celelalte limbi din care am împrumutat, în efortul de a aclimatiza realităţile unui nivel modern al cunoaşterii. Avem astfel şi aici un nivel superior al cunoaşterii propuse, iar cei interesaţi pot deveni mai mult decât cunoscătorii problematicii specifice a volumului, verificându-şi apetitul pentru filologie, istoria cuvintelor şi delicioasele alunecări prin timp ale acestora.

Nu am subliniat fără motiv acest aspect. Este un mod de a observa – fie şi en passant – asumarea unei eredităţi personale şi culturale, având în vedere că autoarele sunt fiica şi, respectiv, nepoata marelui filolog şi istoric care a fost Dumitru Macrea. Procedând dinastic – noblesse oblige! –, semnatarele cărţii nu greşesc. Există o aristocraţie a meritului şi a vocaţiei culturale cel puţin la fel de importantă ca şi cea a sângelui. Mă bucur să constat că există locuri şi momente când, în pofida timpurilor şi contextelor mai puţin prielnice, ea este deplin onorată.

 

Ovidiu Pecican

Sexul pe româneşte

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)