O sarcină comună: noua întâlnire a Europei cu iudaismul

 

Ana Pantea

 

Dintotdeauna, una din responsabilităţile majore ale fiinţei umane a constat în concretizarea unor acte ce depăşesc biografia proprie, înlesnind drumul comunităţii sale spre un viitor mai bun. Generaţia noastră, a celor ce vin după drama Shoah-ului, are însă o menire dublă, o menire greu de îndeplinit. Ea constă nu doar în proiecţia unui orizont ce are să vină, ci şi în asumarea unui trecut pe alocuri dezonorant. Cum pot fi oare depăşite dramele secolului douăzeci altfel decât printr-un memento ce este, totodată, o rugă pentru antecesori, pentru cei de acum şi pentru cei încă nenăscuţi?

Volumul filosofului Andrei Marga, Fraţii mai mari: Întâlniri cu iudaismul (Bucureşti: Editura Hasefer, 2009), doreşte, cred, să transgreseze convenţiile temporale, printr-o întoarcere la trecut, dar adresându-se generaţiilor viitoare. Mai mult, această frumoasă carte este şi o transgresare a concepţiilor culturale conservatoare ce separă artificial culturi şi comunităţi care au coexistat mereu în spaţiul european. Autorul declară programatic că se angajează într-o „căutare de a regăsi şi a reliefa osmoza culturală dintre iudaism şi creştinism, europenitatea noastră culturală şi contribuţia majoră a evreilor“ (p. 8). Altfel spus, cartea vorbeşte nu doar despre evrei, ci şi despre noi ceilalţi, europenii nonevrei, care trebuie să asumăm rădăcinile culturale multiple ale continentului nostru.

De fapt, cele cinci capitole ale lucrării pot fi citite în două direcţii, oferind două perspective distincte asupra problematicii. Cititorul cuminte, cel ce urmează secvenţele în ordinea propusă de autor, va descoperi cinci etape care se articulează într-un întreg: tratarea teoretică a unor aspecte legate de iudaism (Capitolul I); întâlniri concrete cu iudaismul (Capitolul al II-lea); reflecţii personale asupra operelor lui Carol Iancu şi Robert Wistrich (Capitolul al III-lea); dialoguri cu mari personalităţi evreieşti europene (Capitolul al IV-lea); cópii după acte fondatoare instituţionale care au avut menirea de a facilita cercetarea şi dialogul cu iudaismul (Capitolul al V-lea). Însă, dacă citim cartea de la sfârşit la început, vom înţelege mai bine cum se nasc reformele instituţionale, cum se precipită în ele multiple viziuni, lecturi, experienţe personale şi dialoguri cu intelectuali de marcă ale celui ce iniţiază aceste decizii. Ambele căi de lectură sunt oportune, ambele oferind un plus pentru comprehensiunea autorului Fraţilor mai mari.

Importanţa recentului volum publicat de Andrei Marga nu rezidă într-un update conceptual şi instituţional. În Fraţii mai mari ni se argumentează concludent că Europa va depăşi crizele profunde pe care le traversează doar prin regândirea ariei „întâlnirilor“ culturale. Reducerea democraţiei la proceduralism şi a multiculturalismului la o simplă conexiune culturală poate doar degrada valorile vechiului continent şi reduce şansele înnoirii sale.

 

În această situaţie, în care democraţia trebuie asumată mai mult decât „tehnică“ de alegere periodică a liderilor, deci ca „formă de viaţă“, în care multiculturalismul trebuie asumat mai mult decât drept coexistenţă a culturilor diverse, deci ca o valoare însufleţitoare pentru creaţie, este nevoie, tot mai probabil, de noi viziuni. Teza mea, cea de a opta, este că nu se poate depăşi criza de motivaţie, în fapt paralizarea, relativă sau substanţială, a iniţiativelor indispensabile fără noi viziuni universaliste. (p. 115)

 

Noul universalism propus de filosoful Andrei Marga refuză generalizarea simplificatoare, aclamând structuri generative, mereu noi şi mereu mai complexe ale modernităţii târzii, structuri în care rădăcinile multiple ale Europei sunt valorizate în mod egal. „Dar, pentru acest nou universalism, tradiţiile iudaismului şi tradiţiile creştinismului continuă să constituie «rădăcini» ce nu s-au pierdut, între timp, în molozul istoriei, ci rădăcini vii, din care se înalţă noii măslini ai speranţei“ (ibid.).

Sintagma „fraţi de predilecţie“ – ca fraţi mai mari ai creştinilor, impusă simbolic de Ioan Paul al II-lea – a devenit una ce marchează noua paradigmă filosofică în care a fost gândită relaţia dintre cultura evreiască şi cea creştină. Iar pasul important realizat în filosofia românească, prin apariţia volumului Fraţii mai mari, constă în depăşirea unei paradigme impuse de Constantin Noica. În Jurnalul filozofic, Noica s-a oprit la dialectica fiului risipitor şi a fratelui acestuia, negând posibilitatea unei judecări etice a celor doi fraţi. Relaţia lor se putea gândi, potrivit lui Noica, doar prin apel la transcendent, prin Tată, precizând totodată că o iubire frăţească nu este, de fapt, posibilă în mod autentic. Relaţia dintre fraţi era văzută, în Jurnalul filozofic, mai degrabă prin parabola lui Cain care-l ucide pe Abel: „Suntem ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti: Editura Humanitas, 1990, p. 15). Andrei Marga propune însă o nouă perspectivă culturală, gândind relaţia fraţilor „întru“ credinţă fără apel la răpunerea unuia dintre ei sau la o dialectică ce ar impune în cele din urmă doi poli ireconciliabili. Filosoful contemporan are în vedere un plan diacronic, al căutării influenţelor reciproce ale iudaismului şi creştinismului, mizând pe reconstrucţia unei conlucrări benefice ce ar favoriza o Europă cu rădăcini plurale şi cu un viitor multicultural. A venit momentul pentru desprinderea de paradigma Abel-Cain, dominată de paranoia unui etern Abel prezent printre noi. Nici obsesia căutării unui etern vinovat nu mai face faţă noilor realităţi culturale.

Volumul lui Andrei Marga ne vorbeşte despre cooperarea şi angajamentul comun al iudaismului şi creştinismului, dorind a împlini idealul unei Europe realmente comune. Autorul ne îndeamnă să iubim diversitatea şi culorile pestriţe ale acestui vechi continent, propunând ca armă pentru câştigarea păcii puterea dialogului, un dialog autentic asemeni acelor dialoguri pe care Andrei Marga le-a întreprins cu personalităţi de marcă, precum René-Samuel Sirat, Robert Wistrich sau Eveline Goodman-Thau. Prima femeie rabin din Austria declară la sfârşitul volumului:

 

Consider că secularizarea are nevoie de o reformă suplimentară – anume, întâlnirea cu tradiţia iudaică, o tradiţie care ştie că, chiar dacă nu există Dumnezeu, chiar dacă nu există preoţi, chiar dacă nu există profeţi, chiar dacă Mesia nu a venit, eu trebuie să trăiesc în istorie, eu sunt acea persoană care apără cetatea lui Dumnezeu. (p. 247)

 

Cred, la rândul meu, în adevărul acestor afirmaţii: responsabilitatea pentru viitorul mai bun al cetăţii trebuie să o asumăm fiecare dintre noi.

 

Ana Pantea

O sarcină comună: noua întâlnire a Europei cu iudaismul

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)