Un roman „cu cheie“

 

Constantina Raveca Buleu

 

Seria de autor „Norman Manea“ a Editurii Polirom din Iaşi ne oferă în 2009 romanul Vizuina, o fericită reîntâlnire cu sofisticata îmbinare de voci şi (auto)portrete multiple şi intertext exploatat abil, proprie scriitorului. Reluările pluriperspectivice ale unuia şi aceluiaşi episod, departe de a perturba fluiditatea scriiturii, reîntregesc în stratificări succesive portretele şi destinele personajelor. Repovestită de un alt personaj, aceeaşi secvenţă adaugă un nou element în jocul de puzzle al istoriilor personale şi încearcă să aproximeze impactul pe care Istoria îl are asupra acestora. Paralel, referinţele literare integrate portretistic şi destinal în ţesătura romanescă funcţionează ca o hârtie de turnesol, constituind, simultan, atât accente puternice în profilul personajelor sau previziuni ale evoluţiei lor, cât şi magice legături între oameni, cărţi şi destin.

„Dimineaţă nouă, neîncepută. Braţul lung şi puternic, de magician, declanşează scamatoria zilei.“ Prin aceste cuvinte, romanul deschide perspectiva profund ludică şi deseori tragică a existenţei umane precare, pe o scenă controlată de instanţe supraordonatoare imprevizibile. Avataruri ale aceleiaşi identităţi sau personalităţi accentuate, lăsate să evolueze ficţional pe acelaşi vector ca şi în realitatea istorică în care sunt originate (cum se întâmplă cu Mircea Eliade sau cu Ioan Petru Culianu, care apar în roman sub măştile lui Cosmin Dima, respectiv Mihnea Palade), personajele lui Norman Manea intră pe rând sub incidenţa concatenărilor magice ale destinului. Deşi elementul magic trimite direct la Mihnea Palade, alias Ioan Petru Culianu, prima pres­taţie îi aparţine lui Peter Gaşpar, imigrant român transplantat în New York, adică în „capitala pribegilor. A lunatecilor şi somnambulilor [...] Una dintre cele 777 de minuni ale lumii“, unde oamenii sunt reduşi la numere, după cum observă Lev Boltanski, taximetristul ex-sovietic. Lumea Nouă, în care sovieticul şi românul devin americani, revendică o nouă identitate, care se cere construită, la nivel ideal cel puţin, pe o trăire exclusivă a prezentului.

În ciuda determinării de a rămâne fidel „devizei noii sale vieţi: prezentul“, şi de a trăi în zodia iresponsabilităţii, Peter ajunge, ca şi ceilalţi imigranţi români, să fie conştient de imposibilitatea eliberării de forţa condiţionantă a trecutului şi de contaminarea reciprocă în interiorul micii comunităţi academice disparate, deoarece legăturile dintre ei sunt stabilite tot de trecut, de anii petrecuţi în România comunistă, când întâlnirile studenţeşti furnizau o supapă culturală pentru paradoxalii „captivi ai lecturii“. O privire în acest trecut clarifică natura relaţiilor dintre oameni: „Lectura însemna izolare şi cod, jubilaţia asocierilor secrete contamina rapid, microbul speranţei prolifera [...] efectele mistificatoare ale izolării îi solidarizau, în acei ani, şi în acel loc, pe captivi“. La o asemenea întrunire, dedicată lui Borges, labirintul şi libertatea sunt supuse unei dezbateri cu bătaie lungă în economia traseelor existenţiale ale protagoniştilor: Palade are premoniţia asasinării sale şi o comentează prin referiri la opera lui Borges, iar Peter Gaşpar, sub spectrul executării lui Palade şi al recenziei despre ultimul volum de memorii al lui Dima (care scandalizase în Patrie şi trezise suspiciunea că el, evreu fiind, ar fi scris recenzia din răzbunare), trăieşte paroxistic ameninţarea borgesiană din biletul primit la colegiu (tăiat din: „«The next time I kill you» said Sharlach, «I promise you the labyrinth made of a single straight line wich is invisible and everlasting» [...] «The next time I kill you» replied Sharlach, «I promise you that labyrinth, consisting of a single line wich is invisible and inceasing»“), disecă la nesfârşit implicaţiile cuvântului labirint (categorie esenţială în sistemul lui Dima) şi se implică într-o ramificată anchetă poliţienească, până în momentul în care totul se destramă într-un joc (Loteria Babylon) pus la cale de o studentă din Sarajevo. Ocolind comploturi ancorate cultural şi punctate simbolic, moartea soseşte însă pentru el abia cu atentatul din 11 septembrie 2001.  

Poreclit Mynheer în „cafeneaua literară balcanică şi socialistă“, după titlul singurului text (posibil subversiv, codificat) publicat de el în anii de „fericire legiferată“, Peter se întregeşte identitar printr-o stranie fuziune cu Mynheer Pieter Peeperkorn, straniul olandez din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, dovadă că în cazul său „hazardul complicitase cu biblioteca“. Suprapunerea este escaladată în amintirile şi speculaţiile lui Augustin Gora, proroc involuntar şi livresc al dispariţiei lui Peter. „Unde eşti? Ai ajuns aici, în America, pe lumea cealaltă? [întreabă Gora, iar] Strigoiul confirmă: da, venise mai demult, cu o bursă de doctorat la New York University.“ „Vorbea despre sfârşit – ni se spune –, nu despre început, despre ieşirea dintr-o situaţie, nu despre intrarea într-o alta. Despre plecare, nu despre destinaţie.“

Personalitate creată de o diferenţă magică, obsedată de sfârşitul lumii al cărui centru este, Peter împrumută de la dublul său livresc inclusiv mania silabisirii cuvintelor-cheie în destinul său, „li-chi-dat“ fiind semnificativ în acest sens. „Nu revendic un nou loc – mărturiseşte Peter însuşi –, mă eliberez de cel vechi. Jocul de-a v-aţi ascunselea cu moartea, pe alt teren decât vechiul ţarc.“ „Fiinţă intangibilă“ în etichetarea lui Bedros Avakian (preşedintele congresului despre genocidul armean, sensibil la istoria Holocaustului din care făcuseră parte şi părinţii lui Peter), Peter Gaşpar performează detaşat acest joc cu moartea, demonstrând o „supunere fatalistă la hazard“, concretizată într-o atitudine de resemnare oarbă la tot ceea ce mesagerii destinului său îi oferă. Numiţi invariabil Larry şi numerotaţi în ordinea ivirii lor, aceşti mesageri îi creionează secvenţial biografia, unul dintre ei, Larry doi, un ziarist căruia Cosmin Dima i-a fost profesor, determinându-l să scrie o recenzie la ultimul volum de memorii al profesorului şi forţându-l la o privire analitică în problema acuzelor de nazism aduse savantului. O eventuală explicare a cazului Dima vine din reflecţia profesorului Gora:

 

Doar se credea genial, nu conta dacă recunoştea şi cerea îngăduinţă, uitare. Dar ca să ceară iertare, trebuia să creadă în ceva. Credea doar în sine! În suprema sa dotare, suprema lui strălucire. Geniul, comparabil doar cu geniile, dar incomparabil! Intangibil, generos, deasupra, în eter. Ar fi însemnat să-şi ceară iertare sieşi. Beţia vanităţii. Amoral, deasupra profanului. 

 

Moartea se insinuează obsedant şi în discursul lui Cosmin Dima („Moartea, Supremă! Domneşte peste tot“), însă în cazul său, reflexul specialistului în mitologie găseşte şi pandantul pozitiv: existenţa ca privilegiu şi situaţia extremă ca şansă de învăţare a strategiei înnoirii. Cuplul format din Cosmin Dima şi Mihnea Palade atrage atenţia graţie transparenţei biografice care-i face uşor recognoscibili pe Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. „Maestrul Dima avea, evident, o putere hipnotică asupra ucenicului vrăjit de magie şi mistere“, atras tot mai mult de „ars combinatoria“. Când Palade şi Gora descoperă „ambiguităţile“ şi trecutul legionar ale lui Dima, admiraţia ucenicului faţă de maestru găseşte în focalizarea asupra prezentului o posibilitate de eludare a dilemelor de ordin moral: „Căderile de inteligenţă şi moralitate, din urmă cu jumătate de veac? Nu-s prezentul – decide el – Dacă trecutul nu-i clar, prezentul este: cărturarul e un om al cărţilor, nu al disputelor de stradă“. Distanţarea de maestru se produce abia după moartea acestuia, când Palade,

 

obsedat de profeţii sociale, cataclisme personale, şarade sexuale, interoga astrele. Se îndepărtase de comunitatea exilaţilor, publica texte vitriolice antinaţionaliste în presa din exil. Ataca, săptămânal, ideologia patrioţilor nazişti şi comunişti, din post-nazism şi din post-comunism.

 

Urmează apoi ameninţările telefonice, violenţele şi pachetele stranii, apoi asasinarea sa abia menţionată în presa americană, dar cu impact uriaş în România.  

În discursul profesorului Augustin Gora, reactualizarea hermeneutică a experienţelor semnificative din trecut fuzionează subtil cu notarea trăirilor intense ale prezentului şi revelează treptat tabloul existenţelor individuale puternic condiţionate de fluxul general al lumii. Adevărată arhivă de oameni şi cărţi, titular al unei rubrici intitulate „Necrolog“, Gora dezvoltă o întreagă filosofie a necrologului ca „memoriu adresat posterităţii“, dar şi ca generator al unei distanţe benefice între realitatea imediată şi cea fictivă, „mai imediată“. El „se profesionalizase, învăţase să întreţină buna dispoziţie a celor rămaşi în viaţă: farsa numită biografie devine necrologul-farsă“. Simultan tehnică escapistă şi formă de conservare, necrologul se converteşte treptat într-un exerciţiu de ficţiune şi atunci când povesteşte un asasinat individual, şi atunci când devine „Necrologul Planetei“ (la 11 septembrie), conversie cât se poate de explicabilă în cazul unui om care „nu credea decât în cărţi“.

În ultimă instanţă, Vizuina lui Norman Manea este un roman „cu cheie“ despre reconstrucţia identitară prin expatriere. Un roman în care istoria devine prezent, în perimetrul unor condiţionări culturale care transcend Timpul.

 

Constantina Raveca Buleu

Un roman „cu cheie“

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)