Alonja intelectuală a unui scriitor

 

Ion Bogdan Lefter

 

Poet Şi eseist, autor şi de proză, Traian Ştef e un scriitor complex, de o alonjă intelectuală aparte. Echinoxist prin formaţie, în perioada studiilor universitare clujene, e unul dintre „pilonii“ echipei „postdecembriste“ a revistei orădene Familia, alături de Ioan Moldovan şi Ion Simuţ. Cel dintîi are un profil mai strict de poet (face şi recenzistică, preponderent tot despre volume de versuri), al doilea e critic şi istoric literar. Mai mult ca ei, Traian Ştef e un intelectual cu apetit speculativ, de unde mobilitatea formulelor adoptate: poezie – de fină notaţie şi reflecţie, esenţialmente livrescă – în Călătoria de ucenic (1993), Femeia în roz (1997), Tandreţea dintre noi (1999), Epistolele către Alexandros (2004), Didascaliile (2007), proză în Orbul şi dintele de aur (2002, cu o ediţie în maghiară în 2004), critică aplicată în micromonografia Leonid Dimov, scrisă în tandem cu Viorel Mureşan (2000), şi în alte ocazii revuistice, eseuri în Despre mistificare (1998), Ridicolul (1998), Despre calitatea umană (2000), Deficitul de prezent (Editura Paralela 45, 2009, 212 p., la care mă refer în continuare). Oricînd antologabil în retrospectivele poeziei echinoxiste şi în cele ale literaturii „valurilor“ literare româneşti din ultimele trei decenii, foarte interesant şi în proza sa „eseistico-poematică“ (aşa calificată în subtitlul Orbului…), parabolică, multiplu-stratificată, în linia lui Pound, ca şi Epistolele… sale, Ştef rămîne cel mai caracteristic – probabil – în eseuri, adică acolo unde alonja despre care vorbesc se traduce într-o gamă tematică largă, dincolo de focalizările literare.

Indiferent dacă face excursuri sistematice sau fragmentare, pe subiecte varii, şi cînd comentează evenimente sau cărţi, şi cînd scrie liber, pornind pe firul cîte unui subiect care-l preocupă, colegul nostru pune în mişcare aceeaşi manieră: discurs grav, înalt-conceptualizat, organizat în jurul marilor teme ale vieţii, ale epocii, „umanizat“ de asumarea personală, cu trimiteri la situaţii concrete, din viaţa publică naţională sau din existenţa proprie. Tonul e calm, reţinut. Enunţurile – atent cîntărite. Nu retorica îl interesează pe autor, ci mesajele, ideile. Excelent scriitor, are o plăcută cursivitate a frazelor, dar evită efectele calofile, jocurile stilistice, cochetăriile, picanteriile (o singură excepţie, savuroasă: textul Despre stat, în care face amuzante şi totodată pline de miez explorări lexicale şi semantice). De remarcat sentimentul special de responsabilitate cu care Traian Ştef vorbeşte, cu credinţa că despre lucrurile majore nu trebuie discutat cu uşurinţă şi uşurătate, la repezeală, ci cumpănit, căci cuvintele, opiniile, evaluările intelectuale au greutate.

 

Cele douăzeci şi şapte de texte adunate în Deficitul de prezent, scrise de-a lungul unui deceniu (au apărut în Familia şi în alte reviste din 1999 încoace), traversează trei etape distincte din evoluţia recentă a României: finalul perioadei de faliment economic din anii ’90, revirimentul pornit puţin înainte de trecerea pragului 2000 şi boomul de după 2005, perioadă în care s-a şi produs, în 2007, intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.

Cîteva eseuri din 1999-2000 sînt marcate de un anume defetism necaracteristic autorului. Să adaug şi detaliul că Traian Ştef e o personalitate publică activă în zona Oradiei, şi ca intelectual critic, şi ca politician, mai întîi în Partidul Alianţei Civice, apoi în Partidul Naţional Liberal. S-a situat – aşadar – de partea construcţiei unei noi Românii democratice, active, întreprinzătoare, integrate în sistemul instituţional şi de piaţă occidental. Şi-a avut – totuşi – momentele de neîncredere şi dezamăgire, după cum se vede din texte precum Dominaţia eterogenului şi deconstrucţia vulgară, în care îl descoperim urmînd linia speculaţiilor substanţialiste în vogă în primele decenii ale secolului xx şi relansate după 1990: „Românii au o nevoie substanţială de profetism“ ş.a.m.d. (p. 19 sq.). Va face el însuşi critica specifismului autohton ca „deconstrucţie vulgară“ a unui fond „organicist“ tipic spaţiului ortodox (cf. p. 23-24), dar nici în acest punct discursul nu poate depăşi paradoxul tentativei de asumare a spiritului critic, a gîndirii raţionaliste, dar cu argumente în continuare esenţialiste. Se referise şi la „fondul nostru conservator, ţărănesc“ (p. 20), însă este – de fapt – vorba despre un conservatorism al diagnosticului, al atitudinii intelectuale care îl formulează. Din punctul de vedere al liberalului Ştef, e o impuritate, un balast care ţine pe loc analiza autentică a „specificului naţional“ şi a „stării de fapt“. Nu duce întotdeauna lucrurile atît de departe, preocupat fiind nu doar de tema naţională, ci şi de evoluţiile culturale, de ideologii, de postmodernism, multiculturalism, alteritate…, dimensiuni civilizaţionale şi mentalitare relevante ale contemporaneităţii. Printre eventuale lucruri discutabile, avansează în Mimetism, modă, canon, Cultură şi valoare, Cultură şi ideologie etc. multe constatări şi propuneri interesante. Între altele, se declară, ca tot liberalul, un optimist (p. 48), chiar dacă mai departe va recunoaşte că, în ce priveşte construcţia culturală, nu poate fi „la fel de optimist“ ca Gheorghe Crăciun, Călin Vlasie şi ca… autorul acestei cronici (p. 108-109); înregistrează modelul „luminist-liberal“ promovat de Adrian Marino (p. 37); pledează pentru cultură, nu pentru „etnocultură“ (p. 68 sq.); sau constată la Monica Spiridon nuanţe „radicale“ care o apropie de „politica statului naţional“ tocmai cînd discută critic despre „multiculturalismul radical“ (p. 86-87). În unele cazuri porneşte de la cîte o carte, de obicei de „culturologie“, de pildă Zece mii de culturi, o singură civilizaţie: Spre geomodernitatea secolului xxi de Mircea Maliţa (1998) sau Noua ignoranţă şi problema culturii de Thomas Konink (2000 – ediţia franceză; 2001 – traducerea românească), de la un grupaj tematic precum cel despre multiculturalism din revista tîrgumureşeană Altera sau de la notele de sejur berlinez ale lui Mario Vargas Llosa apărute într-o revistă germană (Deutschland), dezvoltînd de fiecare dată glose personale, utile, profunde. Dintre numele pe care le mai citează din cînd în cînd: Nietzsche, Ortega y Gasset, Vianu, Paul Ricśur, Jean-François Revel, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Lucian Boia, Peter Sloterdijk…

La un moment dat, într-un articol din 2002, Cultura de astăzi, mai bine, e marcată detaşarea de atitudinea cea negativă: „M-am înscris şi eu într-un curent critic faţă de situaţia culturală de astăzi. […] De atunci însă am mai dormit cîteva nopţi. Criticismul meu în ce priveşte tineretul s-a mai domolit“ (p. 71). În consecinţă, intelectualul public Traian Ştef va face – bunăoară – un examen necruţător „reacţionarismului“, într-un text intitulat chiar Reacţionarismul, pornit de la analiza severă din Istoria civilizaţiei române moderne a lui Lovinescu (p. 111-118), va discuta comprehensiv alteritatea în Celălalt (119-127) şi, într-o serie de eseuri în care regăsim maniera predominantă în mai vechile cărţi ale autorului, se va ocupa şi de teme mai „moraliste“, de tipologie psihologică: Mintea şi soarta, Despre comoditate, Despre certitudine şi Despre un anume cinism al certitudinii… Se produce între timp şi trecerea dincoace de pragul 2004-2005, cînd îl descoperim, în 2007, excesiv de critic la adresa guvernării liberale (p. 134-136); dar va considera „istoric“ momentul intrării în uniunea continentală, în Întoarcerea la civilizaţia europeană (p. 163-167).

Aş mai remarca trei articole din Deficitul de prezent. Cel mai ingenios, Mersul cu trenul, extrage din respectiva situaţie deambulatorie o mulţime de detalii relevante tipologic, evocă episoade ceferiste (păţania lui Mihai Dragolea cu un oşean dotat cu horincă, pe un culoar de tren), alternează particularul cu generalul, pînă la ideea că „Trenul de călătorit împacă omul cu timpul şi cu spaţiul, cu preajma“… (p. 196). Celelalte două texte, la început şi la sfîrşit, ca nişte „coperţi“ ale cărţii, marchează două solidarităţi intelectuale, scriitoriceşti şi umane: în deschidere, comprehensivele note pe marginea unui volum de versuri al colegului şi prietenului Ioan Moldovan, Inconfortul prezentului (p. 9-14 – minus notele amintitului defetism faţă de „starea naţiunii“); şi, la final, evocarea impresionantă a lui Gheorghe Crăciun, după stingerea acestuia din viaţă: Gheorghe Crăciun sau responsabilitatea însăşi (p. 203-207). Nu va mai urma decît un mic portret al lui Corneliu Coposu, probabil pentru a nu încheia în atmosfera lumii literare o carte mai degrabă de reflecţie socioculturală, politică, ideologică.

Adică – pentru a închide demonstraţia – de alonjă intelectuală…

 

Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/ www.artactmagazine.ro, nr. 34, 9 septembrie 2009.

 

Ion Bogdan Lefter

Alonja intelectuală a unui scriitor

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)