Două cărţi de Ioan F. Pop  

Ştefan Borbély

  

Orădeanul Ioan F. Pop a publicat simultan două cărţi concatenate la Editura Dacia din Cluj-Napoca, despre care, în treacăt fie spus, nu s-a mai auzit nimic de o bună bucată de vreme. Jurnal aproape închipuit reproduce două stagii doctorale de câte o lună efectuate în străinătate, 164 de pagini fiind dedicate Romei şi aproape 100 Parisului, pe când Sfântul Augustin – morfologia unei paradigme reprezintă lucrarea de doctorat în filosofie a autorului, susţinută la Cluj sub îndrumarea profesorului Vasile Muscă, cinismului de bun-simţ al acestuia datorându-i-se, în cele din urmă, şi călătoria de documentare a discipolului: înscris la doctorat cu o temă legată în principal de paradigma morală şi teologică a episcopului de la Hippona, pe care o duce la bun sfârşit cu rezultate meritorii, acestuia i se spune prompt la înscriere că „tema nu poate fi făcută de pe malul Crişului Repede“. În consecinţă, Ioan F. Pop ia, luminator, drumul străinătăţii, neavând nici vocaţie de turist avizat, dar nici timp să intre prea mult în detaliile biobibliografice ale subiectului. Publicarea în paralel a celor două cărţi creează însă un contrapunct agreabil şi câteodată tensionat, fiindcă Jurnalul nu este, câtuşi de puţin, unul scolastic sau de lectură, insolitarea proprie fiind ceea care-l interesează preponderent pe autor: pus să existe şi să reacţioneze într-un alt climat uman şi cultural decât cel molcom şi familiar cu care este obişnuit pe malurile Crişului Repede, el se refugiază într-un şir de notaţii cel mai ades judicioase, dar uneori şarjate sau fastidioase, caietul de însemnări din chilia mânăstirească în care locuieşte părând să fie chiar mai important decât şansa de a vedea Columna lui Traian, la care se duce în abia a treia săptămână de la sosire, sau catacombele de pe Via Appia, la care nu mai ajunge înainte de plecare. Notaţiile despre cele văzute, din teama de a nu deveni turist de duzină într-o vreme a „canibalismului informaţional şi imagologic“, sunt de aceea expediate, convenţional-entuziaste, pe când monologul autoscopic sau jurnalistic primează. Detaliu foarte simpatic, mobilitatea externă a autorului e riguros controlată meteorologic: când plouă, el nu iese din casă şi scrie la jurnal, abia pe pagina 251 producându-se neaşteptata „minune“ de a sfida stropii de apă care cad din cer, pentru a vedea atelierul lui Brâncuşi de la Centre Pompidou, pe care, în cele din urmă, îl ratează.

Aşadar, Jurnalul este preponderent autoscopic şi spune mai multe despre autor decât au făcut-o câteva dintre volumele sale de poezii de până acum. Trecând printr-o experienţă de jurnalist după Revoluţia din decembrie 1989, el cioranizează obstinat pe marginea metehnelor româneşti congenitale, cu cinisme obosite, stârnite de vederea cerşetorilor români pe care-i poţi întâlni la fiecare colţ de stradă în Roma.

Biciul moralist cade ropotind, dar fără să lase urme adânci la atingere: lucruri de acest fel au tot fost spuse după Revoluţie la noi şi, repetându-le, nu faci decât să le demonetizezi. Pe Ioan F. Pop îl interesează însă autenticitatea continuă a dialogului cu sine însuşi şi interogaţia introspectivă, pe care nu le poate decanta decât în scris. Pentru un cititor zâmbitor al Jurnalului – aşa cum am fost şi eu în pasajele de început ale acestei cronici –, pare ciudat să stai zile întregi în odaia ta şi să-ţi notezi impresiile, când Roma, cu care nu te-ai mai întâlnit înainte şi pe care nu ai nicio garanţie c-o vei mai revedea vreodată, este la o aruncare de băţ. Pentru Ioan F. Pop însă, experienţa scrisului e mai importantă decât experienţa vieţii. În consecinţă, ajuns pe plaiuri mirifice, el se închide într-o singurătate severă, de moralist inflexibil, pe care o înţelege atât ca indiciu al apartenenţei sale la un modernism existenţial radical (modernismul a redimensionat solitudinea, spune el în trecere), cât şi ca distanţare faţă de cultura instantaneelor hedoniste pe care o promovează fatalitatea de a te afla într-un spaţiu cosmopolit în care turismul face legea. De aceea, aşa cum anunţă şi titlul, Jurnalul este „aproape închipuit“: se bazează pe două experienţe parţial avortate, din care Roma şi Parisul aproape că lipsesc, substituite fiind de „nefericirea exactă“ pe care poetul şi-o descoperă în copilărie şi pe care ajunge să o cultive ca pe o obligaţie de a rămâne egal cu sine însuşi, indiferent de mediu, timp sau circumstanţe.

Într-un mod poate nu neapărat bizar, servitutea doctoratului i se pare, şi ea, calpă autorului nostru, a cărui structură e preponderent artistică, poetică: „Îmi imaginez cât de bine ar fi dacă doctoratul s-ar da din creaţie autentică, nu din tot felul de exegeze, mai mult sau mai puţin ratate. Un scriitor, de pildă, cu opera lui originală nu-şi poate da doctoratul. Dar cel mai mărunt interpret al scrisului său o poate face. Dumnezeu a făcut lumea fără niciun fel de bibliografie, în vreme ce cel mai amărât doctorand se sufocă în trimiteri şi bibliografii“.

Pentru a-şi salva sufletul, Ioan F. Pop nu se „sufocă“, ci, „pur şi simplu, vagabondează serafic printre cărţi“, ceea ce, în final, îi prilejuieşte mici neplăceri la editare. De pildă, titlul cărţii lui Henri-Irénée Marrou despre Sf. Augustin este greşit reprodus în secţiunea de bibliografie, la p. 331, dar apare corect la p. 44, deşi e de precizat că traducătorul este Dragan (şi nu Drăgan) Stoianovici; la subsolul p. 45, titlul englezesc are două greşeli; la pag. 103 apare Laibniz în loc de Leibniz, la p. 108 e scris „backgraund“, cea mai surprinzătoare greşeală debutând la p. 57, pentru a fi reluată apoi de mai multe ori: Enchiridon, în loc de Echiridion (ad Laurentium, celebra operă a episcopului de la Hippona). Alte afirmaţii rămân neaprofundate, lăsând spaţiu liber unor speculaţii, aşa cum se întâmplă la p. 111, unde autorul spune că Sf. Augustin „era aproape convins că Platon nu a fost un necunoscător al Vechiului Testament“. Dacă forţăm cronologic ipoteza Graf – Wellhausen privind redactarea Torei, să spunem că ar fi fost posibil, deşi indicii directe nu sunt, în ciuda faptului că Thomas de Aquino sugera el însuşi o asemenea posibilitate. Oricum, afirmaţia s-ar fi cuvenit justificată, analizată...

În ciuda acestor scăpări, nu multe la număr, cartea e utilă, completând fericit monografiile autohtone deja existente, ale lui Anton Adămuţ şi Alin Tat, apărute, amândouă, în 2002. Consecvent structurii sale artistice, Ioan F. Pop caută în Augustin existenţialul, adică un „gânditor de o profundă factură poetică“, ce „s-a dedicat cu pasiune tuturor trăirilor, de la turmentaţia viciilor la extazul mistic“, având o „dorinţă de formare intelectuală tumultuoasă“. Centrul afectiv al tezei este, astfel, subcapitolul Poietica demersului cognitiv (p. 93-107), dedicat, pe de o parte, inspiraţiei platonice din opera lui Augustin şi, pe de alta, convingerii – „eretice“ pe ansamblul disciplinei de la noi, dominată de esenţialişti şi de pragmatici – potrivit căreia „poieticul este adaosul necesar filosofiei pentru a putea înţelege mai bine revelaţia. Orice filosofie se îmbogăţeşte prin fulguranţa de tip poetic“.

Inserţia unui asemenea capitol sugerează şi faptul – deloc prezumţios – că autorul a ţinut la tot pasul să se definească pe sine în raport cu teza pe care o redacta, trăind scrisul ei ca pe un act soteriologic. Astfel, începând de la p. 253, în lucrare este inserat un subcapitol intitulat Literatura ca intermediaritate, în care se vorbeşte despre rolul propedeutic al literaturii: „Impactul sui-generis al cuvântului literaturizat l-a adus [pe Sf. Augustin] mai aproape de cuvântul divinatoriu“. Nu de puţine ori, pe de altă parte, autorul divaghează subtil pe marginea textelor pe care tocmai le citeşte, cum se întâmplă, de pildă, la p. 210, unde interdicţia de a mânca din pomul cunoaşterii, impusă lui Adam şi Evei, este interpretată, heideggerian, ca pe o ferire a acestora de „posibilitatea de a nu fi“, adică de conştiinţa morţii (Geneza spune altceva, dar demonstraţia e frumoasă...).

Triada revelaţie – literatură – filosofie, pe care se bazează majoritatea paginilor, este de asemenea heideggeriană, grila de lectură existenţialistă apărând şi în alte locuri, ca un indiciu al faptului că autorul e fascinat în subsidiar de o asemenea perspectivă. Regret, personal, că în discuţia despre traseul paideic al Sfântului Augustin Ioan F. Pop nu a lucrat pe De Magistro, cum regret, de asemenea, că Cetăţii lui Dumnezeu, plină de imprecaţii şi de pasionalitate, nu i s-a dedicat o analiză separată: e „sarea“ care lipseşte lucrării, tocmai ingredientul de care ea este frustrată. Pe de altă parte însă, nu pot să închei fără să atrag atenţia asupra excelentului subcapitol dedicat Răului (p. 157-188) – unul dintre cele mai profunde lucruri care s-au scris în filosofia românească din 1990 încoace.

 

Ştefan Borbély

Două cărţi de IOAN F. POP

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)