In Memoriam Marin Mincu

 

Irina Petraş

 

Marin Mincu a plecat dintre noi. La 65 de ani. Atât de nepotrivită cu vitalitatea lui debordantă îi e plecarea, încât am numit-o impoliteţe ontologică. La Conferinţa Naţională, în pauză, făceam încă planuri (printre altele, o întâlnire la Cluj, în primăvara lui 2010), râdeam, cârteam, amânam, ca nişte oameni „cu zile“ ce ne credeam. Revenea cu întrebarea-refren a ultimilor ani: nu-mi găsesc, oare, timp să scriu un studiu monografic despre el? Scrisesem deja în câteva rânduri, nu, deocamdată nu văd cum aş putea să promit o astfel de concentrare pe un singur subiect. În plus – adăugam cu uşurătatea oarbă a prezentului etern –, nici nu gust monografiile despre oameni încă în viaţă, care ţi se uită peste umăr la ceea ce scrii…

În 2001, îndată după apariţia Panoramei mele (Panorama criticii literare româneşti, 1950-2000), am primit un telefon de la Marin Mincu. Ne ştiam, ne mai întâlniserăm în câteva rânduri, dar nu mă sunase niciodată. Cu un ton politicos, dar sec, mi-a reproşat că i-am „furat“ ideea Panoramei. Am izbucnit în hohote de râs. A rămas descumpănit câteva clipe, apoi m-a întrebat ce e de râs. Mi s-a părut comic reproşul, i-am răspuns. E plină lumea de panorame, să faci o panoramă nu e o idee, ci o muncă… A râs şi el. Convertit, măcar o câtime, la privirea mea relativizantă şi senină asupra lumii. Aşa a început lungul şir de lungi telefoane amicale: „Te sun ca să-ţi aud râsul, e revigorant în cenuşiul zilelor…“ Mi-a propus să facem împreună ediţia a doua a Panoramei (ediţie pe care o plănuiesc de mult, cea dintâi a apărut, vai, fără corectură). I-am răspuns că nu sunt omul lucrărilor colective, am alt ritm, nu lucrez decât singură. Nici el nu-mi pare potrivit lucrului la patru mâini. A râs din nou. Îşi va face propria panoramă, m-a „ameninţat“. În iunie 2008, Marin Mincu s-a aflat la Cluj, la Filiala Uniunii Scriitorilor, însoţit de monumentalul său op O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al xx-lea. A avut surpriza unei discuţii serioase, temeinice şi aplicate. Cartea sa, încercare mai mult decât meritorie de a formaliza poezia românească a unui veac întreg, de a-i stabili rădăcini şi de a prevesti evoluţii viitoare, a fost descrisă în detaliu, cu demontarea atentă a intenţiilor şi izbânzilor sale, de către Ştefan Borbély, Ion Pop, Petru Poantă, Luigi Bambulea, după care au luat cuvântul poeţii clujeni prezenţi în Panoramă...: Marta Petreu, Adrian Popescu, Ion Mureşan. Marin Mincu s-a recunoscut emoţionat de seriozitatea ardelenească a comentariilor critice, evocând câteva alte bune, tonice întâlniri cu Clujul literar.

Marin Mincu este – verbul se cuvine păstrat la prezent! – un scriitor polifonic şi o personalitate complexă, greu de prins sub etichete rezistente la relecturi şi deloc uşor de stăpânit cu instrumente obişnuite ale portretului critic. Autor cu mai mult de 60 de cărţi publicate (poezie, proză, eseu, critică literară, traduceri), o treime dintre ele în Italia (unde a predat două decenii la universităţi din Torino, Milano şi Florenţa), distins cu Premiul internaţional Eugenio Montale (Roma, 1989), Premiul literar Carlo Betocchi (Cittŕ di Piombino, 1992) şi Premiul naţional pentru roman (Bergamo, 1998), dar şi laureat al Premiului Herder (1996), scriitorul are toate şansele să stârnească polemici sau să potenţeze duşmănii şi adversităţi literare. I se alătură şi nu poate fi pus între paranteze omul însuşi, intervenind în peisaj cu degajarea/libertatea/superbia egocentrică a celui situat la o altitudine nu tocmai la îndemână muritorilor de rând, de unde aruncă provocări cu plăcerea de a avea doar pentru sine larga panoramă şi aerul rarefiat. Biografia măruntă, cea inventariind relaţii cotidiene, compromisuri crepusculare, învecinări ciudate, îşi pierde periodic consistenţa, rămânând mereu în prim şi înalt plan cealaltă biografie, în care punctul de răscruce al propriului eu în procesul autolecturii face toate jocurile.

Textualismul şi autenticitatea scriiturii îşi au în Marin Mincu nu un „promotor“, ci un degustător atent, care poate citi buchetul vinului încă de când boaba de strugure n-a dat cu totul în pârg. Şi care propune cel mai potrivit nume de înscris pe etichetă. Impetuos, năvalnic, cu o vitalitate abia ţinută în frâu, Marin Mincu îşi păstrează eleganţa şi rafinamentul în cele mai înfocate bătălii, căci luptătorul are la cârmă un cugetător atent la detalii, lucid şi sensibil la cele mai infime vibrări ale atmosferei culturale. Conducător/fondator de editură (Pontica), de revistă (Paradigma), de cenaclu (Euridice), este teoreticianul înfiorat de idei, mereu la pândă, gata să capteze zvonuri ale viitorului, cu urechea lipită de drumurile hoardelor literare şi ştiind cu un ceas mai devreme dincotro va să bată vântul. „Tendinţa supremă a oricărui critic este aceea de a întemeia un sistem de semne acolo unde în aparenţă nu există decât hazard şi a dovedi chiar sistematicitatea hazardului“, nota în una dintre cărţile sale.

Asemeni personajului său M., din Intermezzo, Marin Mincu îşi este simultan obiect şi subiect, ambele însemnând puterea înstăpânirii pe propriile gesturi existenţiale prin cuvânt. Dosarul unicităţii adună, cu bucurie aproape copilărească, dar şi cu orbire de colecţionar, probe. Ceilalţi, dacă nu sunt mari constructori de expresii memorabile, sunt anonimi „fără acces la problema ontologică a existenţei“. Are obsesia performanţei, a situării în fruntea clasamentelor („când eşti mai puternic decât ceilalţi şi acest lucru iese în evidenţă“), în dispreţ repetat, neobosit faţă de turmă. „Eu vreau să fiu eu: orice abatere de la acest mod interior, de la această stare de a fi pe care o simt a mea mă desfiinţează, mă anihilează ca fiinţă cu individualitate proprie.“ Refrenele diferenţei au violenţa unui strigăt munchian. Ele deconspiră o fină, stăruitoare şi tragică pe segmente contradicţie: cel care se construieşte şi se apără pe sine în spatele unei zid înalt o face mai ales prin reflex polemic la toţi ceilalţi, fără de care individualitatea sa nu există. Spaima de contaminare e tot atât de atroce ca şi dorinţa sfâşietoare de atingere, chiar şi vulnerantă, de ceilalţi. E aici complexul lui Orfeu într-o variantă inedită. Aşa cum îl înţelege, de pildă, Patrick Süskind. Orfeu ştie că nu trebuie să se întoarcă, dar nu poate să nu se arate cu faţa, căci are vanitatea şi orgoliul oricărui artist. „Are nevoie de reacţiile publicului pentru a măsura efectul cântecului său.“ El nu poate cânta „ca un prost, de unul singur“, dacă nici măcar Euridice nu-l ascultă! „El trebuie să se arate şi, în acelaşi timp, trebuie să se întoarcă, pentru a vedea reflexia exterioară a propriului suflet.“ Jurnalul lui M. este o continuă arătare de verificare. O întoarcere. M. (M. M.) nu poate fi mare singur şi retras, oricât de mult îşi doreşte izolarea de orice infecţie mutonieră. Joacă o singurătate cu alţii, demonstrativă şi, inevitabil, antipatică. Cântă a cappella în chiar coasta corului, după colcăiala căruia, când şi când, în mare taină, tânjeşte. Taciturnul locuit până la sufocare de idei gureşe, visând tăceri prelungi. Un cavaler al spiritului care nu-şi poate ascunde nevoia de „bârfă“, chiar dacă îi descrie crispat invazia: „simţi cum te agresează întâmplările altora, ce vor să ocupe şi ele un spaţiu cât mai larg, să te dea afară din tine însuţi şi să te umple cu alte imagini şi texte“.

Panorama critică... are o arhitectură impecabilă fiindcă se supune pedant şi riguros proiectului propriu. Oricâte observaţii sunt posibile şi chiar aşteptate, până mai ieri, de autor cu un „demonic“ amuzament polemic, Panorama... e cea mai solidă şi mai strâns închegată abordare teoretică a poeziei româneşti (aş alătura-o, pe raftul meu de referinţă, Istoriei poeziei româneşti a lui Mircea Scarlat). Remarcabilă mi se pare tocmai situarea de cunoscător şi îndrăgostit a criticului-teoretician faţă în faţă cu poezia, cu literatura română. Aceasta nu e obligată să accepte tipare străine, ci i se demonstrează dinăuntru că e în stare, chiar mai mult decât bănuia, să stea în rând cu poezia europeană, fără a-şi pune în pericol specificitatea. E aici o veritabilă declaraţie de dragoste, chiar dacă academic formulată şi, se poate presupune, nu întotdeauna destul de limpede, în toate articulaţiile ei, pentru cititorul român.

 

Irina Petraş

In Memoriam Marin Mincu

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)