Un dejun spiritist

 

Sebastian „moare tragic, strivit de un autocamion în plină stradă, la 1 mai 1945“, ne comunică senin Constantin Trandafir, într-un articol din România literară (nr. 48, 4 dec. 2009). Iar noi ne întrebăm, destul de contrariaţi, de ce a scurtat dl Constantin Trandafir, cu aproape o lună, viaţa – oricum, mult prea scurtă – a lui Sebastian.

Ca să dezlegăm misterul, ne-am dus la monografia pe care dl Trandafir i-a dedicat-o nu demult lui Sebastian. Şi-am citit-o. Cu delicii. Aşa am aflat că, şi dacă nu dădea buzna camionul peste Sebastian – fie în 1 mai 1945, cum vrea acum Constantin Trandafir; fie în 29 mai 1945, cum scriu dicţionarele –, dl Trandafir oricum îl condamnase pe Sebastian la o moarte timpurie. La una prin boală, printr-o fatală uzură. Căci iată ce scrie el în monografia sa:

 

Sănătatea [lui Sebastian] îi este zdruncinată la numai 37 de ani. [...] Pe 31 decembrie 1944, merge o zi la Predeal şi şase la cabana Vânători. Bucegii îl emoţionează, nu mai are însă exuberanţa de altădată. E melancolic şi nemulţumit, greu încercat de incurabila lui singurătate...

Jurnalul se opreşte aici.

La începutul anului 1945, este, în sfîrşit, numit consilier de presă la Externe. Mircea Eliade scrie în Jurnal: „Îl văzusem ultima oară, astă-primăvară, la un dejun în Rue de Tour. Mi se păruse tot atît de dispersat, de jovial, de amuzant ca întotdeauna. Guillard mi-a spus mai tîrziu că a îmbătrînit înfiorător, că se stinge. Nu voia să vorbească de moarte, de tratament, de nimic care ar fi putut provoca iremediabilul. Nu credea nici în suflet, nici într-o supravieţuire, şi totuşi îi era groază de moarte“ (Constantin Trandafir, Mihail Sebastian între viaţă şi ficţiune, Bucureşti: Fundaţia Culturală Libra, 2007, p. 75-76).

 

Pişcă-mă, mi-am spus! Cum pot să fiu aşa de ignorant? Sebastian a fost la Paris la începutul anului 1945, sau cîndva pe-atunci, şi s-a văzut cu Mircea Eliade, ba chiar au mîncat împreună... iar eu nu ştiu nimic?!

Dar, ce ciudat, Eliade însuşi n-a ajuns la Paris decît în toamna anului 1945, fix în 16 septembrie 1945. Iar Sebastian a murit fie la 1 mai 1945, cum a descoperit acum dl Trandafir, fie în 29 mai 1945, cum ştie toată lumea şi cum scrie la dicţionar. Cînd s-au întîlnit? Căci dl Trandafir scrie limpede că s-au întîlnit în 1945, „astă-primăvară“, şi că au dejunat împreună...

Aşa că am luat Jurnalul lui Eliade, căci, scrupulos foarte, Constantin Trandafir dă trimiterea bibliografică pentru istorica întîlnire: „Mircea Eliade, Jurnal (1941-1969), Editura Humanitas, 2003, p. 204“. Şi-am început să caut, doar-doar o să-nţeleg cum a ajuns Sebastian cel „jovial“ şi „amuzant“, dar „îmbătrînit înfiorător“, să se vadă, în 1945, pentru „ultima oară“ cu Eliade (şi cu Guillard), în „Rue de Tour“, nu importă în care oraş occidental.

Şi am găsit nota lui Eliade, atîta doar că e din 8 septembrie 1951 şi sună astfel:

 

8 septembrie [1951]

Răsfoind Le Figaro Littéraire, aflu de moartea lui Antoine Bibescu. Emoţionat deodată; prin Antoine, păstram – într-un fel curios, de altfel – contactul cu ţara, cu Mihail Sebastian şi grupul lui mai ales. Îl văzusem ultima oară astă primăvară, la un dejun în rue de la Tour. Mi se păruse tot atît de dispersat, de jovial, de amuzant totodată. Gouillard mi-a spus mai tîrziu că a îmbătrînit înfiorător, că se stinge. Nu voia să vorbească despre moarte, de testament, de nimic care ar fi putut invoca iremediabilul. Nu credea nici în suflet, nici într-o supravieţuire, şi totuşi îi era groază de moarte. (Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2003, p. 204.)

 

Aha, îmi spun, comparînd cele două citate, cel din „Eliade apud Trandafir“ şi cel din Eliade propriu-zis: Eliade s-a întîlnit în „rue de la Tour“, dar nu cu Sebastian, ci cu Bibescu, şi nu în 1945, cum sugerează Constantin Trandafir, ci în 1951. Iar în toamna aceluiaşi an 1951, Eliade a aflat de moartea lui Bibescu, nu a lui Sebastian (de moartea tragică a acestuia ştia, bineînţeles, încă din 1945). Iar un mediu de talia literară a lui Constantin Trandafir i-a convocat, prin ştiinţa sa spiritistă, pe toţi, pe Eliade, pe Sebastian şi pe cine-a mai avut el poftă, la un dejun spiritist din 1945. (Nego)

 

P.S.

Data viitoare cînd mai face spiritism literar, ar fi bine ca dl Constantin Trandafir s-o convoace la masa într-un picior şi pe Michčle Hechter. Poate află de la ea, prin viu grai, ceea ce nu a aflat din cartea acesteia: nişte ipoteze despre orientarea sexuală a lui Sebastian şi-a fraţilor lui. Iar dacă convoacă şi Parlamentul României, află că homosexualitatea nu mai e un delict juridic – şi nici un blam moral la adresa unei persoane – nici chiar în ţărişoarele mioritice...  

Nego

Un dejun spiritist

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)