Revoluţie şi utopie – decembrie 1989

 

Angelo Mitchievici

 

Autorul celui mai important studiu despre comunismul românesc, Stalinism pentru eternitate (Stalinism for All Seasons), cel care-l fixează ca pe o forma mentis cu avatarurile recognoscibile în metabolismul politic şi mentalitar actual, Vladimir Tismăneanu ne oferă astăzi o carte, Despre 1989 – naufragiul utopiei (Bucureşti: Editura Humanitas, 2009, 239 p.), la fel de provocatoare, o analiză de o mare acribie a Revoluţiei din decembrie 1989, evenimentul care a marcat profund istoria ultimelor două decenii din România, dar şi a celor mai importante evenimente care au condus la colapsul dictaturilor comuniste în Europa de Est. În ciuda accesibilizării deliberate a discursului în favoarea unui cititor inteligent, dar nespecializat (astfel este concepută seria „Despre“ a Editurii Humanitas), cartea are o densitate ideatică cu valoare de sinteză ce reclamă dezvoltarea fiecărei teze propuse spre discuţie, iar încercarea de a cuprinde într-o formulă rezumativă înseamnă a o sărăci. Nu aş trece cu vederea faptul că volumul distinsului cercetător apare în acelaşi an cu o reevaluare lucidă a ceea ce a mai rămas din stânga politică, realizată de către unul dintre reprezentanţii a ceea ce s-a numit noua filozofie, Bernard-Henri Lévy, cu Cadavrul răsturnat (Curtea Veche, 2009). În Despre 1989 – naufragiul utopiei găsim o deconstrucţie minuţioasă atât a miturilor fondatoare ale regimurilor comuniste, cât şi a ceea ce individualizează aceste revoluţii fără violenţă care pun în evidenţă „puterea celor fără de putere“, cu sintagma inspirată a lui Václav Havel. Vladimir Tismăneanu a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, având ca rezultat un raport care a permis preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, ca pe data de 18 decembrie 2006 să condamne crimele şi abuzurile regimurilor dictatoriale din România postbelică. Cele două demersuri, unul ştiinţific, celălalt civic, se reunesc în această ultimă carte care, dincolo de analiza propriu-zisă, are şi un sens moral de consolidare a unui regim democratic către care România tinde după evenimentele din 1989. În primul rând, Vladimir Tismăneanu construieşte raportul corect dintre modelul revoluţiilor de catifea şi cel al revoluţiilor tradiţionale care au dus la instalarea unor regimuri dictatoriale, a unor autoritarisme extreme şi în ce fel revoluţia română, prin caracterul sângeros, îşi situează propria diferenţă în raport cu modelul revoluţiilor de catifea. În acest sens, conceptul de utopie devine o cheie de lectură esenţială atât pentru mistificările operate în cadrul totalitarismelor de stânga, „mitocraţii“ radicale, sub masca ştiinţificităţii demersului politic, cât şi pentru necesara demistificare, dezvrăjire concomitentă renaşterii societăţii civile. Referinţele la literatură nu constituie doar o simplă prestidigitaţie intelectuală a eruditului, ci şi o permanentă raportare la conturul poveştii mistificatoare sau demistificatoare; cartea joacă un rol esenţial atât în consolidarea utopiei, cât şi în declinul ei. În acest sens, volumul lui Tismăneanu este unul care analizează un fenomen al declinului utopiei în contextul istoriei ideilor, în paralel cu cel al regimurilor care s-au întreţinut din forţa ei. Pe de o parte, colapsul este urmărit prin democratizarea din interior a regimurilor totalitare, prin nucleele de societate civilă care reapar în deşertul dogmatismului ideologic, iar pe de altă parte, dezangajarea chiar în interiorul elitelor comuniste, elite care constată falimentul proiectului comunist.

Există o arhitectură a cărţii care cuprinde trei momente importante, 1956, 1968, 1989, trei puncte de inflexiune, iar fiecare dintre ele constituie deopotrivă momentul privilegiat al destrămării unei iluzii şi al apariţiei uneia noi. Cu mici excepţii, numitorul comun al acestor momente îl constituie o anumită dimensiune utopică, un derivat al matricei utopice a comunismului însuşi, matrice deconstruită în capitolul introductiv, „Naufragiul utopiei şi revolta intelectualilor“. Un alt element esenţial pentru înţelegerea demersului lui Vladimir Tismăneanu îl constituie importanţa pe care acesta o acordă nu doar istoriei ideilor, cât mai ales rolului jucat de intelighenţie, cu un termen demult consacrat, şi de către intelectualitate atât în edificarea unei iluzii, cât şi în risipirea ei. Cele două momente, 1956 şi 1968, care preced falimentul dezastruos al sistemului în 1989 printr-o reacţie în lanţ, articulează două tipare de regândire a sistemului, două „imposibile întoarceri“, două false soteriologii, două soluţii de avarie care pornesc de la datul controversat al moştenirii staliniste. Ele verifică şi limitele sistemice ale comunismului şi subliniază incapacitatea acestuia de a tolera orice formă de viaţă democratică, orice formă de „umanizare“, pentru că efortul constant al acestor ani, pe care dublul eşec 1956/1968 îl scoate în evidenţă, are ca deziderat esenţial umanizarea comunismului, „un socialism cu faţă umană“ (adică cu incipiente reflexe democratice), cum îl proclama Dubček în 1968.

În opinia lui Tismăneanu, anul 1956 vede eşecul iluziei recuperării „tradiţiei libertare a tânărului Marx“, a reformării sistemului din interior, sau ceea ce istoricul numeşte „revizionismul marxist“, diferit de cel bernsteinian, revizionism având ca nu­cleu antistalinismul, ale cărui premise se regăsesc în actul de desemnare a lui Stalin de către Nikita Hruşciov (Raportul secret al lui Hruşciov, 24/25 februarie 1956) ca unic responsabil, ţap ispăşitor-victimă sacrificială, în termenii antropologiei girardiene, pentru „excesele“ regimului instaurat de acesta în intervalul 1934-1953. „La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxistă inspirată parţial din existenţialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre şi cele ale lui Antonio Gramsci.“ Tismăneanu realizează în paralel o reconstrucţie a genomului totalitar, pentru a releva mutaţiile succesive în praxisul revoluţionar al social-democraţiei europene, „mutaţia leninistă“, cu propria sa demonie de sorginte dostoievskiană, şi a succesivelor ei derivări doctrinare, care au condus la alternativele de regândire a sistemului concepute de către intelectuali marxişti, iniţial fideli proiectului revoluţionar. Politologul merge mai departe şi identifică o tradiţie a contestării, „o fenomenologie a rupturii cu proiectul autoritar despotic leninist“, cu o primă reacţie organică de respingere a mutaţiei într-o fază incipientă de gestaţie totalitară, în insurecţia soldaţilor şi ofiţerilor de marină de la Kronstadt în martie 1921, o insurecţie nicidecum antimarxistă sau antisocialistă, ci una antitotalitară, relevabilă şi în sloganul răsculaţilor: „soviete fără comunişti!“ Pentru Tismăneanu, momentul Kronstadt, nu atât cel istoric, cât mai ales cel „mental“, inaugurează o „fenomenologie a deşteptării“, o „dialectică a dezvrăjirii“. Tismăneanu redescoperă recurenţe ale „tipului Kronstadt“ în „comunismul libertar“ afirmat în timpului războiului civil din Spania, la Barcelona, recurenţe care jalonează fenomenul de disoluţie sistemică a proiectului utopic, totalitar. Episoadele acestei „dezvrăjiri“ nu sunt date numai de evenimente istorice precum Revoluţia din 1956, revolta studenţească de la Varşovia din ianuarie 1968, ci şi de apariţia unor cărţi precum Dumnezeul eşuat, în 1949, a lui Arthur Koestler, Ignazio Silone, Stephen Spender, Louis Fischer, Richard Wright, André Gide, care anunţă ruptura, a unor articole incendiare precum cel al lui Gyula Háy din 6 octombrie 1956, De ce nu îmi place tovarăşul Kucsera, care precedă Revoluţia Maghiară, iniţiată şi condusă de către intelectuali, de „trezirea“ unor intelectuali de stânga precum François Furet, Cornelius Castoriadis, Jean-François Lyotard, nucleul revistei Socialisme ou Barbarie; de reconversia lui Pavel Tigrid, Milovan Djilas (vezi volumul Noua clasă), Ernst Bloch, Jacek Kuron, Karol Modzelewski sau Leszek Kolakowski, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman etc. În paralel, Tismăneanu analizează irosirea oportunităţii destalinizării în România pe care o reprezintă cele două momente, 1956, 1968, pentru intelectualitatea de stânga, cu excepţia unor episoade izolate, momentul Alexadru Jar în primăvara lui 1956, momentul Nicolae Labiş, cu sfârşitul poeziei Albatrosul ucis care-i preconiza propriul sfârşit, o destalinizare ratată, deturnată, avortată. Şi momentul 1968 este unul ratat, atât din cauza strategiei manipulative a lui Nicolae Ceauşescu de a mima o destalininizare, cât şi din cauza lipsei de coerenţă şi coeziune a intelighenţiei româneşti.

Remarc ca de obicei aportul esenţial pe care deconstrucţia fenomenului totalitar în România comunistă, aşa cum o face Tismăneanu, îl oferă cercetării literare propriu-zise, scriitorii regăsindu-se nu o dată în miezul „unui ev aprins“, în reţeaua conflictelor intestine a activiştilor culturali, a jocului politic, a unui mind game ideologic. Marginalizarea oniriştilor Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, protejaţii marxistului antistalinist, poetul Miron Radu Paraschivescu, răspunde, pe alt nivel energetic al puterii, jocurilor de strategie pe care Ceauşescu le face, aşa cum şi Antologia poeziei româneşti interbelice alcătuită de Nicolae Manolescu, retrasă urgent din librării, descria foarte bine negocierea unui alt canon, un canon liberal al literaturii române. Ce anume a împiedicat un răspuns pronunţat al intelighenţiei faţă de aceste două „somaţii tragice“ (H.-R. Patapievici), aceste două nesperate ocazii? O parte din răspuns sunt convins că nu ne place, el vine pe filiera risipirii iluziilor şi implică o rediscutare a tezei „rezistenţei prin cultură“: „Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scriitorii români acei «orfani ai curajului» despre care a scris Monica Lovinescu“. În acest sens, trebuie spus că analiza lui Tismăneanu oferă o serie de răspunsuri colaterale privitoare la relaţia complicată dintre politică şi cultură în România celor 45 de ani de comunism, ea reflectă însă esenţial rolul jucat de intelighenţie şi oferă premise importante pentru o evaluare a spaţiului pe care literatura îl câştigă în favoarea libertăţii de expresie.

Momentul 1968 marchează pentru Tismăneanu o renaştere în spiritul utopiei a unui marxism colorat neoromantic, ca revoltă a tinerilor, cu eradicarea tabuurilor sociale atât împotriva unui stalinism osificat, gerontocratic, cât şi a „imperialismului american“, privit prin lupa înşelătoare a Războiului din Vietnam. În paralel se află disoluţia utopiei antiideologice a intelectualilor cehi şi slovaci, Primăvara de la Praga, iluzia unui „socialism cu faţă umană“. Încă o dată, cartea lui Tismăneanu se întâlneşte aici cu demersul lui Bernard-Henri Lévy din Cadavrul răsturnat în analiza pe care cei doi o fac stângii, numai că accentul la Tismăneanu cade pe disidenţa şi reconversia lucidă, în spiritul unei fenomenologii a rupturii a unei părţi a intelectualilor de stânga faţă cu stalinismul pur şi dur, pe când Bernard-Henri Lévy urmăreşte falimentul lamentabil al stângii franceze nu fără o doză de nostalgie. Încercările de relansare, recondiţionare a proiectului stângii oferă un alt numitor comun în ceea ce priveşte interesul pe care i-l acordă cei doi din perspectiva istoriei ideilor, circumscrisă acestui halou al deziluziilor. Bernard-Henri Lévy remarca epuizarea utopiei spre exemplu prin soluţia maximalistă a regimului Pol Pot, cu ducerea până la ultimele consecinţe a încarnării utopiei, sfârşind într-o mutaţie monstruoasă; Tismăneanu urmăreşte eşecul ei în iluzia revizionismelor care succed raportului antistalinist al lui Hruşciov. De asemenea, un alt punct de convergenţă cu Bernard-Henri Lévy pe care Vladimir Tismăneanu are meritul de a-l centra şi analiza în contextul românesc îl reprezintă mutaţia fascistă a comunismului care însoţeşte momentul 1968 şi care va ruina pcf, relansând însă comunismul în formula sa dinastică, maoistă a lui Nicolae Ceauşescu. Cred că aici avem una dintre cele mai bune analize ale acestui moment, pe trei etaje, iluzia pe care o creează cameleonismul reformist al lui Ceauşescu, structura ireductibil stalinistă a acestuia, a cărei expresie devine elocventă cu Tezele din iulie 1971, naşterea cultului personalităţii în intervalul cuprins între sfârşitul lui 1967 şi momentul augural al intervenţiei lui Ceauşescu împotriva invaziei militare din 21 august 1968, care zdrobea Primăvara de la Praga. Cu o eleganţă care-l caracterizează, Tismăneanu face loc unui intermezzo polemic, prin intervenţia lui Daniel Chirot care-i contestă cea de-a doua teză. De asemenea, aici se află diferenţa între poziţiile comuniştilor români în 1968 şi cele ale comuniştilor cehoslovaci, italieni şi spanioli. Pe fondul acestei justificări mistificatoare, limitative, ia naştere mitul „obsedantului deceniu“, mit care-şi găseşte o expresie elocventă în literatură, de la un autentic prozator precum Marin Preda la un întârziat doctrinar ca Dinu Săraru. Episoadele contestatare din anii ’80 relevă aceeaşi inconsistenţă şi absenţă a solidarităţii care făcea din mişcarea poloneză un adversar de temut al regimului. Stau mărturie interviul acordat de Mircea Dinescu ziarului parizian Libération, care i-a găsit aliaţi pe Andrei Pleşu şi Mihai Şora, declaraţia din octombrie 1986 legată de aniversarea Revoluţiei Maghiare, semnată doar de trei români, printre care Corneliu Coposu etc. Raritatea acestor momente de coeziune civică îşi găseşte din plin reflexul în perioada postrevoluţionară şi explică dificultăţile legate de iniţierea unei rezistenţe a societăţii civile în faţa confiscării revoluţiei.

Unul dintre cele mai captivante capitole ale cărţii, „Revoluţiile din 1989: cauze, semnificaţii, consecinţe“, răspunde unei probleme de interes general: care sunt urmările pe termen mediu şi lung ale acestor revoluţii de catifea, nonviolente din Europa Centrală şi de Est. În opinia lui Tismăneanu, din perspectiva lui „ce se câştigă atunci când ceva se pierde“, câştigul este cuantificat în cadrul refacerii ţesutului necrozat ideologic al societăţii civile, dezvoltarea unor nuclee de activism civic care permit recuperarea valorilor democratice derivate din ceea ce Adam Michnik numea noul evoluţionism, ca strategie pe termen lung de construire a unei alternative de societate civilă la statul totalitar.

Ca de obicei, această analiză trece la Vladimir Tismăneanu prin rolul jucat şi asumat de elite, acele elite revoluţionare care au direcţionat mişcarea de rezistenţă împotriva totalitarismului. Vladimir Tismăneanu constată, pe de o parte, pierderea de imagine pe care aceste elite o suportă ulterior momentului revoluţionar, iar pe de altă parte, revenirea în poziţii-cheie, la putere a unor contraelite provenite din eşaloanele doi şi trei ale fostului regim. Politologul evită judecăţile pauşal-maniheiste şi mai ales tentaţia de a demoniza întregul aparat de stat al fostelor state comuniste. Nevoia de schimbare a fost înregistrată chiar şi în interiorul elitelor comuniste, doar că în formula specifică a unei restauraţii şi cred că una dintre formulele inspirate ale acestei cărţi este de a considera istoria stângii – avem aici iar o apropiere de Bernard-Henri Lévy – ca o istorie a acestor revizionisme, când privite ca necesare şi înregistrate pozitiv (vezi glasnost şi perestroika), când înregistrate peiorativ şi calificate în jargonul politic drept fracţionisme, fiecare cu un pronunţat conţinut utopic. Ţinând cont şi de observaţiile lui Michnik, Tismăneanu atrage atenţia asupra lipsei de omogenitate a proiecţiilor libertare ale celor care au făcut revoluţia şi mai ales asupra pericolului activării unor gene recesive, ale extremismelor, a unui naţionalism etnocentric şi xenofob, un naţionalism „nonliberal“. Activarea unor astfel de naţionalisme a condus la războiul din fosta Iugoslavie, la evenimentele de la Târgu-Mureş în România etc. Cercetătorul are o explicaţie şi pentru declanşarea tardivă a procesului democratic, prin faptul că România a intrat în faza posttotalitară, cunoscută la atâtea state din zonă încă din anii ’60, abia după 1990. Şi aici avem o teză extrem de profitabilă dacă am raporta-o la complexele culturii/literaturii române, printre care şi cele legate de defazajele care însoţesc modernizarea ei. Aici găsim o serie de explicaţii pentru mineriadele succesive, pentru valul xenofob care a traversat România acelor ani cu sloganul „Nu ne vindem ţara!“, cu idiosincrazia faţă de o burghezo-moşierime defunctă, scoasă din lada de zestre a propagandei bolşevice, reşapată, reinventată pentru a crea inamicul, de data aceasta din exterior, de către regimul Ion Iliescu al primelor două mandate. Posibilitatea unei noi forme de totalitarism, chiar dacă nu atât de acută ca în sumbra predicţie a lui Ralf Dahrendorf, vine din analiza mutanţilor ideologici, a sincretismelor care încorporează atât tradiţii precomuniste, cât şi comuniste, în practicarea unor radicalisme investite ideologic pe fondul unor reflexe mentalitare cultivate de ingineria socială a societăţii comuniste cu acces în acel interbelic colorat legionar-fascistoid. Mărturie a acestor revenants stau personaje politice precum Corneliu Vadim Tudor, a cărui prezenţă accentuată pe posturile de televiziune ţine de barometru politic, sau Gigi Becali, care accesează straturi joase ale libidoului naţionalist-xenofob. Care a fost natura acestor revoluţii şi ce a condus la eşecul arhitecturii totalitare? Tismăneanu remarca natura antiideologică sau transideologică a acestor revoluţii: „În realitate însă, revoluţiile din 1989 prezintă o situaţie total nouă în istorie: spre deosebire de mişcările revoluţionare anterioare, ele au avut loc în absenţa unei doctrine închegate prin lianţi ideologici“.

În „Revoluţia română şi chipurile decrepitudinii“, politologul atacă două chestiuni esenţiale: soarta elitelor comuniste şi situaţia opoziţiei în România. Milenarismele încorporate în ideologia marxistă şi descărcate peiorativ în adresele către statul democratic, societatea bazată pe clase antagonice, societatea „burghezo-moşierească“ „decadentă“, aflată în „descompunere“ sunt deconstruite şi reasamblate în tabloul analitic-clinic al dezagregării elitelor comuniste. Avem un mic extras de prosopografie, „mică galerie de chipuri ale decrepitudinii“, „mic bestiar pre- şi postdecembrist“, care aminteşte de Arheologia terorii şi de excelenta Perfectul acrobat: Leonte Răutu, măştile răului (Humanitas, 2008), portret ideologic al stalinismului intelectual al unui geniu al răului detaşat pe fondul tabloului de gen al elitelor comuniste, sau de Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2008), în colimator intrând de data aceasta Paul Niculescu-Mizil, Eugen Florescu, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Mihai Ungheanu, Nicolae Pleşiţă, „un fel de Kaltenbrunner al comunismului românesc“, şi ultimul, dar nu cel din urmă, Ion Iliescu, în încercarea sa mistificatoare de a poza drept un Dubček ŕ la roumaine. Existenţa unei revoluţii eroice şi a unei restauraţii, o simililovitură de stat, nici ea după toate canoanele, a forţelor autoritar-birocratice care au încercat să minimizeze programul revoluţionar, devine pentru Vladimir Tismăneanu o matrice a tensiunilor care urmează momentului 1989. Confruntarea celor două forţe în anii care a urmat a descris metabolismul tranziţiei convulsionate către un stat democratic, cu momente definitorii Proclamaţia de la Timişoara, Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990), mineriadele succesive, regruparea nomenclaturii perpetuând mentalităţile leninist-autoritare, interesată în ocultarea memoriei. Cercetătorul acordă o importanţă deosebită acestui spaţiu ideologic-rezidual, creuzet al unor posibile mutaţii, subliniind responsabilitatea civică care-i revine intelighenţiei de a controla magma unor potenţiale totalitarisme.

Aş încheia prin a spune că acest excepţional volum al lui Vladimir Tismăneanu are o calitate specială pe care formidabila capacitate de sinteză a autorului o recomandă: cartea poate servi drept manual, aşa cum autorul oferă a nu ştiu câta oară prin lucrările sale o pedagogie civic-liberală, refractară oricărui radicalism utopic, a conceptului şi practicii libertăţii.

 

Angelo Mitchievici

Revoluţie şi utopie - decembrie 1989

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)