Ancheta Apostrof

 

Comunismul pe înţelesul copiilor

 

Se împlinesc 20 de ani de la căderea nu numai a lui Ceauşescu, ci chiar a socialismului real românesc. „Nu ştiu alţii cum sînt“, dar eu, cînd se face frig şi ninge, mi-l amintesc pe Ceauşescu: a intrat în capul meu ca frig şi întuneric şi mi-a stricat, pentru totdeauna, bucuria ninsorii şi a zăpezii. Ce înseamnă pentru dvs. comunismul? Ce vi s-a părut cel mai insuportabil în comunism? Ce v-a plăcut în comunism (pentru că a avut şi părţile lui bune, alfabetizarea, de pildă, sau eradicarea tuberculozei... Nu-i vorbă, astea se puteau realiza şi fără socialism, dar asta e altă poveste...)? Cum e acum, „după  20 de ani“ de la căderea comunismului? Vă rog să scrieţi despre ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că, acum 20 de ani, am scăpat din coşmarul în care eram închişi...  (M. P.)

    

O formă de protecţie împotriva adevărului

  

Ana Blandiana

 

Ziarul german Die Welt din 11 noiembrie se miră că „în timp ce în toate ţările blocului comunist sunt comentate evenimentele de acum 20 de ani, în România este tăcere“. Şi într-adevăr, în timp ce întreaga Europă sărbătoreşte cu seriozitate, fantezie şi exuberanţă cei 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce, oarecum eufemistic, poate fi considerat şi momentul teoretic al sfârşitului comunismului), în România vacarmul electoral maschează de fapt o tăcere jenată pe această temă. Pentru că România nu aniversează doar 20 de ani de la revoluţia „a fost sau n-a fost?“, ci şi 20 de ani de când nu a vrut şi nu a fost în stare să răspundă la această întrebare şi să lămurească niciuna dintre problemele pe care ea le-a ridicat.

 

După 20 de ani,

România nu poate să comenteze ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89 pentru simplul motiv că de 20 de ani documentele legate de acele evenimente sunt ascunse pentru ca să nu se afle vinovaţii de cei 1133 de morţi, dintre care mai mult de două treimi după prinderea lui Ceauşescu. Chiar în această toamnă, atât de aniversară, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie a stat mai mult de 60 de zile în greva foamei pentru a obliga autorităţile române să respecte o hotărâre cedo prin care li se cerea să pună la dispoziţia organizaţiei de revoluţionari arhivele revoluţiei. Dar în pofida implicării de partea cedo a preşedintelui ţării, a ministrului justiţiei, a procurorului general, arhivele au rămas închise. O adevărată omertŕ, rezultat al unei ţesături de interese dintre care cel mai important este acela de a nu se afla adevărul, împiedică dezbaterea şi explicarea caracterului violent al anului 1989 în România. În această omertŕ îşi are rădăcinile tăcerea despre care vorbea Die Welt.

Ca şi 1848, 1989 a fost un an programat, dar a fost programat pentru că revolta reală atinsese cote care ameninţau să scape de sub control. Gorbaciov a înţeles asta, ca şi Gyula Horn, când a tăiat sârma frontierei de vest, ca şi generalul Jaruzelski, când s-a aşezat la masa rotundă cu Solidarnos´c´. Ceauşescu, nu. Cred că n-au înţeles nici liderii est-germani, nici cei cehi, dar erau prea dependenţi de urss ca să nu se supună. Ceauşescu avea un grad de independenţă mai mare şi de raţionalitate mai mic. Cu el nu s-a putut trata, deci s-a tratat cu unii subalterni. Violenţa s-a născut din confruntarea între cei ce l-au trădat pe Ceauşescu şi cei care n-au făcut-o pentru că le era frică. Tinerii aflaţi în stradă au fost victimele celor două categorii.

Înainte de prinderea lui Ceauşescu au tras cei ce rămăseseră de partea lui, după au tras cei ce îl trădaseră, dar aveau nevoie de violenţă pentru ca la adăpostul spaimei să preia în linişte puterea. Era un semn că-şi însuşiseră perfect lecţia lui Stalin, care – cu cinismul care îl caracteriza – susţinuse că  „Violenţa este necesară pentru salvarea şi perpetuarea structurilor totalitare“.

            Cea mai importantă urmare a violenţei nu a fost însă doar preluarea puterii de echipa care a organizat-o, ci şi faptul că această echipă nu-şi mai putea permite – chiar dacă ar fi vrut – să mai părăsească băncile puterii, pentru că ar fi trebuit să treacă direct pe băncile acuzării. Au fost obligaţi deci să inventeze mereu forme de rămânere la putere. Şi au rămas.

Au rămas chiar şi atunci când formal nu au câştigat alegerile, organizaţi într-o reţea de putere subterană distribuită în toate partidele politice şi de acordul căreia depinde ascensiunea oricui în orice domeniu.

Aş vrea însă să precizez că, în pofida a tot ceea ce am spus până acum, deşi ştiu tot ce ştiu, şi ştiţi, despre programare şi manipulare, nu voi înceta să numesc ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89 revoluţie, pentru că, deşi a fost o piesă politică minuţios scrisă, actorii ei din stradă nu ştiau că sunt doar actori şi au murit cu adevărat. Această revoluţie din mintea celor ce au murit am încercat să o continuăm după ’89, spunând nu celor ce încercau să împiedice înlocuirea sloganului oficial Jos Ceauşescu! prin cel cu adevărat revoluţionar, Jos comunismul!

În decembrie ’89 eram un scriitor interzis de mai bine de un an. Era pentru a treia oară când îmi pierdeam dreptul de a publica, dar, dacă în urmă cu cinci ani îl recăpătasem în urma unor proteste şi solidarizări internaţionale, de această dată era clar că legăturile cu lumea, nu numai ale mele, ci şi ale dictatorului, erau definitiv tăiate. Nu aveam telefon, nu venea poşta, în faţa casei mele era parcată o maşină locuită pe ger sau pe arşiţă de un acelaşi personaj care înregistra totul fără să intervină. Cărţile îmi fuseseră scoase din biblioteci, iar eu scriam un roman despre care eram convinsă că va fi publicat postum. N-am fost niciodată atât de optimistă încât să-mi închipui că voi trăi mai mult decât Ceauşescu. Acesta este tabloul pe fondul căruia au explodat pentru mine evenimentele din decembrie. Dar pentru că am pomenit despre improbabilitatea morţii lui Ceauşescu, trebuie să mărturisesc că despre moartea lui am auzit pentru prima oară în noiembrie, nu în decembrie ’89. Treceam pe o stradă liniştită pe lângă un grup de copii care se jucau învârtindu-se în cerc în ritmul unui cântecel în care se repetau mereu două versuri. Versurile erau: Ceauşescu Anu’ Nou / îl va face în cavou. Ceea ce mi s-a părut o incredibilă întâmplare suprarealistă, care m-a făcut să privesc cu spaimă împrejur, a devenit în perspectiva timpului un prim detaliu de organizare şi o dovadă a minuţiozităţii programării evenimentelor.

În ziua de 22 decembrie eram pe stradă în mijlocul mulţimii euforice şi confuze, urmărind fuga lui Ceauşescu, incendierea Bibliotecii Universitare, mitralierele trăgând în Muzeul de Artă. Abia seara, când am ajuns în casa unor prieteni, pentru că pe strada noastră din preajma radioului nu se putea pătrunde, era război, am aflat că de mai bine de opt ore la televiziune se transmitea din jumătate în jumătate de oră lista noii conduceri a ţării, din care făceam parte. Au urmat trei zile de confuzie tot mai suspectă, în care numele meu era repetat mereu la televizor ca o componentă a noii puteri, dar mie nu îmi spunea nimeni nimic şi eu nu reuşeam măcar să aflu unde era centrul, locul, sediul acestei puteri. Apoi, în ziua de Crăciun, am văzut la televizor procesul şi execuţia, ca un omor ritual, şi pentru prima oară m-am întrebat cine sunt oamenii care conduc acest joc, nu se sfiesc să amestece crima cu simbolul curat al naşterii şi care mi-au luat fără să mă întrebe numele. A doua zi a avut loc prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Ion Iliescu m-a propus ca vicepreşedintă a acestei structuri echivalente cu un guvern provizoriu, iar eu am refuzat. În prima clipă am făcut-o aproape fără să mă gândesc, din bun-simţ, abia insistenţele tot mai iritate şi mai fără măsură m-au convins că făceam, fără să ştiu, parte dintr-un plan pe care refuzul meu, pe care nu îl luaseră în calcul, îl zădărnicea. „Nu aveţi dreptul să refuzaţi, mi-a spus la un moment dat Ion Iliescu, avem nevoie de cineva foarte iubit.“ Era ultimul lucru pe care trebuia să-l spună ca să mă convingă. Am înţeles că rolul care mi se rezervase era să stau frumos în vitrina în dosul căreia se făceau jocurile. Când am demisionat, revenind practic la situaţia de dinainte de revoluţie, au fost declanşate împotriva mea nu numai mecanismele de supraveghere şi de spargere a anturajului pe care le cunoşteam dinainte, ci şi o infernală maşină de ură organizată, isterizată, sute de scrisori cu insulte, de o incredibilă violenţă şi vulgaritate, ameninţări cu moartea, zvonuri compromiţătoare.

Am făcut acest mic detur subiectiv nu numai pentru a aduce argumente de un ordin mai puţin cunoscut şi mai personal pentru înţelegerea felului în care s-au desfăşurat lucrurile în decembrie ’89, ci şi pentru a înţelege anomaliile evoluţiei ulterioare.

Dacă eram condamnaţi la libertate, cum spunea Voltaire, trebuia să-i dăm libertăţii un sens, iar acest sens a fost textul programatic al Societăţii Timişoara – Proclamaţia de la Timişoara – publicat în 11 martie ’90, prima încercare din Europa de Est de a sistematiza (în 13 puncte) condiţiile necesare trecerii de la un stat de tip totalitar la un stat de drept. Punctul 8, celebrul punct 8, era formularea lustraţiei. Piaţa Universităţii şi apoi Alianţa Civică ce s-a născut din ea au pornit teoretic din acest punct. Peste mai mult de un an, în octombrie 1991, la Praga lui Havel, avea să se voteze o lege a lustraţiei; la noi ea a devenit vers într-un cântec şi nu a fost votată nici acum. Lustrarea, purificarea, care în Roma antică avea loc din cinci în cinci ani (grecii îi spuneau catharsis), nu s-a putut petrece în România, şi tot ceea ce trăim – de la dramatic până la ridicol – vine din această neputinţă de a elimina reziduurile otrăvitoare.

Mitingul de 50 de zile din Piaţa Universităţii şi represiunea lui prin chemarea minerilor împotriva intelectualilor au fost continuări şi replici în oglindă ale evenimentelor din decembrie. Pe de o parte, manifestanţii au încercat să continue revoluţia şi să-i dea conţinut prin susţinerea lustraţiei, pe de altă parte, cei ce reprimaseră tinerii din decembrie au recurs la represiune şi o jumătate de an mai târziu. Printre fostele ţări comuniste, România a rămas astfel de două ori originală: prin violenţa revoluţiei şi prin mineriade. Două tipuri de crime imprescriptibile, de la neinstrumentarea juridică a cărora aniversăm acum 20 de ani. Tăcerea care însoţeşte această aniversare este o formă de protecţie împotriva adevărului. „Libertatea este dreptul de a nu minţi“ spunea Albert Camus. În acest sens – în pofida overdozei de libertate pe care am primit-o –, noi nu suntem încă liberi.

 

Anchetă realizată de Marta Petreu şi Ovidiu Pecican

 

Ana Blandiana

O formă de protecţie împotriva adevărului

» anul XXI, 2010, nr. 1 (236)