Pasărea împăiată

 

Luigi Pirandello

 

Cu excepţia tatălui, mort de o pneumonie la cincizeci de ani, toţi ceilalţi membri ai familiei – mamă, fraţi, surori, unchi şi mătuşi dinspre mamă – muriseră de ftizie, foarte tineri, unul după celălalt.

Un frumos alai de coşciuge.

Doi mai rămăseseră în viaţă, Marco şi Annibale Picotti, şi păreau să se fi prins anume să învingă flagelul ucigaş al celor două familii.

Se supravegheau reciproc, mereu în alertă, la pândă, şi, punct cu punct, cu o rigoare de nestrămutat, urmau prescripţiile medicilor nu doar în legătură cu dozele şi calitatea hranei, a întăritoarelor de tot soiul de luat sub formă de pastile ori cu linguriţa, dar şi în ce priveşte îmbrăcămintea de potrivit după anotimp şi după cele mai mici variaţii de temperatură, ora de mers la culcare ori de trezit dimineaţa, micile plimbări de făcut şi alte distracţii modeste şi îngăduite, care, şi ele, aveau savoarea unor tratamente şi reţete.

Trăind astfel, Marco, mai ales, dar şi Annibale sperau să poată ajunge în deplină sănătate la vârsta-limită pe care o atinseseră rudele lor, mai puţin tatăl, mort de altă boală.

Când izbutiră, avură sentimentul unei mari victorii.

Ba, Annibale, cel mai tânăr dintre ei, prinse un asemenea curaj, că începu să slăbească puţin câte puţin frâiele atât de strânse pe care şi le impuseseră până atunci şi să se lase să alunece spre o nesăbuinţă destul de vizibilă.

Înarmat cu autoritatea pe care i-o asigurau cei doi-trei ani în plus, fratele său, Marco, încercă să-l recheme la ordine. Dar Annibale, ca şi cum ar fi trebuit să se apere mai puţin de moarte, de vreme ce nu-l lovise la vârsta la care toţi ceilalţi membri ai familiei fuseseră deja doborâţi, refuză să-l asculte.

Erau, da, amândoi de aceeaşi statură, scunzi şi bine făcuţi, cu nasul mare, drept, cu ochii oblici, fruntea îngustă, cu mustăţi groase, dar, deşi prâslea, Annibale, era mai robust decât Marco: făcuse chiar o burtă discretă cu care se fălea şi era mai larg în piept şi mai lat în umeri. Aşadar, dacă Marco, mai firav fiind, se simţea atât de bine, el nu avea, oare, dreptul să-şi risipească nepedepsit bruma de avans pe care o avea faţă de fratele său?

Socotind că-şi făcuse datoria de conştiinţă, Marco lăsă deoparte avertismentele şi interdicţiile ca să studieze, fără niciun risc din parte-i, efectele acestor nesăbuinţe asupra sănătăţii fratelui său. Dacă, până la urmă, nu vor avea nicio urmare nefastă, cine ştie dacă nu-şi va îngădui şi el una ori două, din când în când. Oricum, putea măcar să încerce.

Ei, dar asta, nu! Vai, ce grozăvenie, nu, nu! Annibale veni să-l anunţe, într-o bună zi, că e îndrăgostit şi vrea să se însoare. Imbecilul! Să se însoare cu ameninţarea aceea teribilă deasupra capului? Să se însoare… Cu cine? Cu moartea? La naiba, n-ar fi, oare, o crimă în plus să te pui pe adus pe lume alţi nefericiţi? Şi cine era nenorocita care se preta la o asemenea crimă? La o crimă dublă, da, dublă!

Annibale îşi pierdu calmul. Nu putea să-i permită, îi spuse fratelui său, să folosească astfel de vorbe apropo de cea care îi va deveni soţie. Şi, în plus, dacă aşa trebuia să-şi apere viaţa, netrăind, mai bine să nu trăiască deloc. Mai devreme ori mai târziu, ce importanţă are? Era sătul până peste cap şi basta!

Fratele îl privi cu chipul marcat de milă şi ciudă, clătinând uşor capul.

Ce idiot! A trăi… a nu trăi… Ca şi cum despre asta era vorba! Ce trebuia să facă era să nu moară. Şi nu din spaimă de moarte, ci fiindcă moartea era o nedreptate teribilă în contra căreia se revolta cu toată fiinţa, nu doar pentru sine, ci pentru tot neamul pe care rezistenţa sa dură, aspră avea să-l răzbune.

Gata, da, gata. Nu avea de gând să-şi iasă din fire; îi părea chiar rău că-şi pierduse sângele rece şi se înfierbântase. N-avea să se mai întâmple! Niciodată!

Voia să se însoare? N-avea decât! Va rămâne el singur să înfrunte moartea în faţă, fără să se lase sedus de capcanele vieţii.

Să vorbim pe şleau, aşadar. S-a terminat cu locuitul sub acelaşi acoperiş. S-a terminat cu grijile şi supărările! Dacă vrea să se însoare, afară! Ca frate mai mare, era capul familiei; şi casa îi revenea, prin urmare, lui. Restul va fi împărţit pe din două. Chiar şi mobilele, da. Putea să ia tot ce poftea, dar încetişor, cu grijă, fără să stârnească praful, căci el înţelegea să-şi păstreze sănătatea.

Dulapul ăsta? Dar, fireşte, tot aşa comoda, oglinda de toaletă, scaunele, ligheanul, da, da… Perdelele? Bineînţeles, şi perdelele, şi masa cea mare din sufragerie, numai bună pentru copiii robuşti pe care îi vor aduce pe lume, da, şi vitrina cu toată vesela! Să-i lase neatinsă doar camera lui, cu vechile fotolii şi cu divanul, îmbrăcate în imitaţie de piele, mobile de care se ataşase, plus cele două etajere burduşite cu cărţi vechi şi biroul. Astea toate, nu, căci le voia pentru sine.

– Şi pe asta? îl întrebă surâzând fratele său.

Arăta, între cele două etajere, o pasăre mare, împăiată, ţeapănă pe o stinghie de papagal, atât de veche că, după penele decolorate, n-ai fi putut ghici ce soi e.

– Şi pe asta. Tot ce se află aici în încăpere, spuse Marco. Ce-i de râs aici? O pasăre împăiată. Amintire de familie. Las-o unde e.

Nu voia să adauge că, aşa bine conservată cum era, pasărea i se părea de bun augur şi îi dădea, prin chiar vechimea ei, un sentiment reconfortant de câte ori o privea.

Când Annibale se însură, nu voi să asiste la nuntă. Doar o dată, din respect faţă de convenienţe, îi făcu o vizită viitoarei soţii, dar nu-i adresă nici felicitări, nici urări. O întrevedere rece, de cinci minute. La fratele său nu se duse deloc, nici la întoarcerea din călătoria de nuntă, nici altă dată. I se făcea rău şi-i tremurau picioarele de câte ori se gândea la căsătoria asta.

– Ce dezastru! Ce nebunie! nu înceta el să exclame, învârtindu-se prin odaia cea vastă, îmbâcsită şi cu miros greu de medicamente, cu privirea în gol şi izbind cu mâinile lui agitate mobilele care îi rămăseseră. Ce dezastru! Ce nebunie!

Pe vechiul tapet, locul mobilelor luate de fratele său se decupa clar şi sărea în ochi, ceea ce sporea impresia de gol în care, rupt de lume, trăia ca un suflet în suferinţă. 

Haide, haide, să nu ne descurajăm, să nu ne mai gândim la ingratul ăla, la nebunul de frate! Mai bine să se gândească la sine.

Şi Marco începu să fluiere încetişor, să bată toba cu degetele pe geamuri, privind la copacii din grădină, preschimbaţi de toamnă în simple schelete, până când, chiar pe geamul pe care bătea darabana, descoperi, of! Dumnezeule mare! o muscă moartă – de ftizie? – agăţată încă de un picioruş.

 

Câteva luni trecură, ba aproape un an de la nunta fratelui.

În ajun de Crăciun, Marco Picotti auzi suind până la el, din stradă, sunetul cimpoiului şi al trianglului şi glasul femeilor şi copiilor cântând pentru ultima zi din cele nouă de post şi rugăciune, în faţa capelei împodobite cu frunze; asculta trosnetul celor doi snopi de paie care ardeau sub capelă şi, cu inima strânsă, tocmai se pregătea să se ducă la culcare, la ora obişnuită, când soneria furioasă îl făcu să tresară, el şi casa întreagă.

O vizită a lui Annibale şi a cumnatei sale, Annibale şi Lillina.

Înfofoliţi, îmbujoraţi, năvăliră înăuntru, tropăind de frig, şi se puseră pe râs, ce mai râs… Cât mai puteau să râdă! Vii, veseli, cu inima cuprinsă de sărbătoare.

Presupuse că sunt beţi.

Oh, doar o vizită de zece minute, cât să-i ureze: nu voiau nicidecum ca, din pricina lor, să întârzie, fie şi cu un minut, peste ora de culcare… Şi… nu putea el oare, între timp, să deschidă un gemuleţ, pentru a împrospăta un pic aerul? Nu? Nici măcar pentru un minut? Ah, Doamne, şi ce era dihania aia, pasărea aia împăiată pe stinghie? Dar asta? O, un cântar în miniatură! Pentru medicamente, aşa-i? O bijuterie! Dar doamna Fanny? Unde era doamna Fanny?

În timpul celor zece minute, Lillina nu stătu o clipă locului, ţopăind de colo-colo prin odaia cumnatului.

Marco Picotti simţi că i se învârte capul ca sub efectul unei rafale bruşte şi furioase de vânt care ar fi venit să-i întoarcă cu susul în jos nu doar vechea odaie liniştită, ci tot sufletul.

– Prin urmare… prin urmare…, începu el să spună, aşezat pe pat, după plecarea lor; şi îşi scărpină fruntea cu ambele mâini. Prin urmare…

Nu ştia cum să încheie.

Era cu putinţă? Fusese foarte sigur că, după ce se va scurge prima săptămână de la nuntă, fratele său se va prăbuşi, se va face fărâme-fărâmiţe. Şi când colo, când colo, uită-te la el! Minune; sănătos de mai mare minunea! Şi ce vesel! Fericit de-a dreptul.

Şi atunci? Însemna, oare, că nici el nu mai avea trebuinţă de tratamentele astea stricte, de toată grija temătoare? Oare nu putea să scape şi el de coşmarul ăsta apăsător? Şi să trăiască, să trăiască, să se arunce în viaţă ca fratele său?

Îi spusese, râzând, că nu mai urma niciun tratament şi că nu mai respecta nicio regulă. La gunoi cu ele! La naiba cu leacurile şi cu doctorii!

– Dacă aş încerca şi eu?

Îşi puse în gând s-o facă şi se duse pentru prima dată acasă la fratele său.

Îl primi cu atâta bucurie, că rămase o clipă descumpănit. Închise ochii, se apără cu amândouă mâinile de câte ori Lillina părea să vrea să-i sară la gât. Ce mai drac de femeiuşcă, ce mai drăcoaică Lillina asta! Argint viu. Era viaţa însăşi! Şi voia cu orice preţ să-l ţină să mănânce împreună. Şi câtă mâncare şi băutură îi puseră dinainte! Se ridică beat de la masă, dar mai degrabă de bucurie decât de vin.

Seara însă, când se întoarse acasă, Marco se simţi rău. Un soi de răceală în piept şi la stomac îl ţintui la pat câteva zile.

În zadar încercă Annibale să-i demonstreze că era din cauză că-şi făcuse prea multe probleme şi că nu se aruncase în dezmăţ cu tot curajul şi cu toată bucuria. Nu, nu, niciodată nu se va mai întâmpla! Şi îşi privi fratele cu asemenea ochi, că Annibale, dintr-odată… Nu, de ce?

– Ce… ce vezi la mine, îl întrebă Annibale, pălind, cu umbra unui surâs pe buze.

Nefericitul! Moartea… moartea… Deja îşi pusese semnul pe chipul lui, un semn care nu înşală!

Paloarea bruscă îl dezvăluise.

Obrajii îi rămăseseră îmbujoraţi. Odată veselia stinsă, iată că rămâneau pe pomeţii obrajilor cele două pete înflăcărate ale morţii, sumbre, arzânde.

Annibale Picotti muri, într-adevăr, la trei ani de la nunta sa.

Fu pentru Marco cea mai teribilă lovitură.

Da, îl prevenise, ştia prea bine că fratele său nu putea sfârşi decât aşa. Dar, totodată, ce avertisment pentru el, ce tulburare!

Nu vru să rişte nici măcar însoţindu-l la cimitir. L-ar fi impresionat prea tare, iar privirea oamenilor aţintită asupră-i i-ar fi stârnit mânia, căci, pe de-o parte, l-ar fi compătimit, dar, pe de altă parte, l-ar fi scrutat fără milă ca să descopere şi pe chipul lui semnele morţii care îi lovise pe toţi cei din neamul lor, inclusiv pe acesta din urmă.

Nu, el nu. El nu trebuia să moară! El singur din toată familia va învinge. Avea deja patruzeci şi cinci de ani. Dacă ar ajunge la cincizeci ar fi destul. Apoi, moartea – dar altă moarte, nu cea de care avuseseră parte toţi ai săi – putea să-şi ofere plă­cerea de a-l lua. N-ar mai fi avut nicio însemnătate.

Îşi dublă grija şi vigilenţa. Dar, în acelaşi timp, nu dorea ca starea de perpetuă consternare, acea manieră de a se supraveghea clipă de clipă să devină nocive. Îşi propuse, în cele din urmă, să se prefacă în faţa lui că nu se mai gândeşte deloc la asta. Prin urmare, încet, încet, vorbe precum „E cald“ sau chiar „Ce vreme frumoasă“ îi veneau de la sine pe buze, fără să se gândească la ele, singure, singurele, şi nu fiindcă ar fi vrut să le rostească pentru a auzi dacă vocea nu-i răguşise cu totul.

Se învârtea prin vastele încăperi goale ale vechii lor case, legănându-şi ciucurele de la căciuliţa de catifea şi fluierând.

Micuţa doamnă Fanny, îngrijitoarea, care nu se simţea încă bătrână şi care, în anii cei mulţi de când lucra în casa asta, nu reuşise să-şi scoată din minte că stăpânul avea planuri în ce-o priveşte, dar, din timiditate, nu ştia cum să i le mărturisească, văzându-l învârtindu-se astfel prin casă, îi zâmbi şi îl întrebă:

– Micul nostru domn are nevoie de ceva?

Marco Picotti o privi de sus în jos şi îi răspunse sec:

– Nu, de nimic. Şterge-ţi nasul.

Doamna Fanny se răsuci toată şi spuse:

– Înţeleg, înţeleg… Domnia Ta mă cerţi fiindcă mă iubeşti.

– Nu iubesc pe nimeni! strigă el cu ochii ieşiţi din orbite. Ţi-am spus să-ţi ştergi nasul fiindcă prizezi tutun! Şi când prizezi tutun nu simţi când îţi atârnă mucii din nas.

Îi întoarse spatele şi se puse din nou pe fluierat, clătinându-şi ciucurele şi învârtindu-se prin casă.

Într-o zi, văduva fratelui său avu proasta inspiraţie de a-i face o vizită.

– Fie-ţi milă, nu! îi strigă el, acoperindu-şi faţa cu mâinile ca să n-o vadă plângând astfel, îmbrăcată în negru. Pleacă, pleacă! Şi, pentru Dumnezeu, să nu mai vii să mă vezi! Vrei să mă omori? Te conjur, pleacă imediat! Nu te pot vedea, nu te pot vedea!

Un adevărat atentat i se păru vizita asta. Ce-o fi având ea în cap? Că el nu se gândea decât la fratele lui? La asta se gândea, da, la asta…, dar se prefăcea că nu se gândeşte fiindcă nu trebuia s-o facă, nu mai trebuia s-o facă!

Într-o bună zi, se simţi rău. Iar noaptea, iarăşi, trezindu-se, avu o criză teribilă de plâns de care dimineaţa se prefăcu că nu-şi mai aminteşte. Tot numai zâmbete din zori; fluiera ca o mierlă şi din vreme în vreme:

– E cald… Ce vreme bună…

Când mustăţile care îi rămăseseră cu încăpăţânare negre începură a-i încărunţi, asemenea părului de la tâmple, în loc să se mâhnească, fu încântat, încântat foarte. Ftizia – cum ai săi muriseră cu toţii tineri – se lega, în mintea lui, de tinereţe. Cu cât se îndepărta mai tare de ea, cu atât se simţea mai în siguranţă. Voia, trebuia să îmbătrânească. Ura nu doar tinereţea, ci şi tot ce se lega de ea: iubirea, primăvara. Ăsta era, o ştia prea bine, anotimpul cel mai înspăimântător pentru bolnavii de piept. Şi o surdă iritare îl cuprindea la vederea copacilor din grădină plini de verdeaţă şi de flori. 

Primăverile nu mai ieşea deloc din casă. După ce mânca, rămânea la masă şi se amuza cu clinchetul paharelor. Dacă doamna Fanny venea în fugă, atrasă de sunete ca fluturele de lampă, el o alunga cu vorbe grele.

Sărmana doamnă Fanny! Era clar că stăpânul ăsta acru n-o iubeşte. Şi văzu şi mai bine că aşa stăteau lucrurile când se îmbolnăvi grav şi fu dusă la spital să moară acolo. Marco Picotti fu trist numai fiindcă trebui să caute altă îngrijitoare. Şi câte mai fu nevoit să tot schimbe în câţiva ani! În cele din urmă, cum niciuna nu-i era pe plac şi îşi râdeau toate de el, se resemnă să trăiască singur, să se descurce fără ajutor.

Şi împlini, astfel, şaizeci de ani.

Tensiunea în care trăise atâta timp se spulberă într-o clipită.

Marco Picotti se simţea împăcat. Scopul vieţii sale fusese atins.

Şi acum?

Acum putea să moară. Ah, da, să moară, să moară: era dezgustat, îngreţoşat, îi fusese de ajuns, nu mai dorea decât asta! Ce putea să-i mai aducă lui viaţa? Fără vreun scop de atins, fără o datorie de împlinit: oboseală, plictis, năduf.

Începu să trăiască fără să mai ţină seama de nicio regulă, trezindu-se mai devreme ca de obicei, ieşind serile, întâlnindu-se cu tot felul de oameni, mâncând de toate. Îşi cam deranjă stomacul, firea i se înăspri, suportă din ce în ce mai greu vederea celor care îl tot felicitau pentru sănătatea sa.

Gândurile negre, dezgustul luară asemenea proporţii că, în cele din urmă, fu convins că îi mai rămăsese ceva de făcut, nu ştia încă prea bine ce, dar cu siguranţă ceva care să-l elibereze de coşmarul ce nu încetase să-l apese. Nu ieşise învingător? Nu. Simţea că nu învinsese încă.

Lucrul îi fu dezvăluit şi probat de minune de pasărea împăiată, dreaptă pe stinghia de papagal dintre cele două etajere.

– Paie… Paie… , îşi spuse Marco Picotti în ziua aceea, privind-o.

O smulse de pe stinghie, scoase un briceag din buzunar şi îi despică burta.

– Uite-le: paie, paie…

Îşi plimbă privirea prin încăpere, văzu vechile fotolii de piele falsă, divanul, şi, cu acelaşi briceag, se puse să le spintece învelitoarea, apoi, cu ambele mâini, să le scoată umplutura, cu o mască a zădărniciei şi a dezgustului pe chip:

– Uite, paie… paie… paie…

Ce voia să spună? Păi, asta, şi nimic mai mult. Se duse la birou, se aşeză, trase sertarul, scoase un pistol şi şi-l fixă la tâmplă. Asta e. Singura cale de a ieşi învingător.

Când vestea sinuciderii lui Marco Picotti se răspândi în ţinut, nimănui nu-i venise, la început, a crede, atât de mare era nepotrivirea cu furoarea obtuză şi încăpăţânată cu care se păstrase în viaţă până la bătrâneţe. Mulţi dintre oameni, văzând fotoliile şi divanul sfâşiate şi golite, incapabili să înţeleagă atât sinuciderea, cât şi devastarea mobilelor, bănuiră mai degrabă un asasinat şi puseseră spintecările în seama mai multor hoţi. Cea dintâi intrase la bănuieli autoritatea judiciară: deschisese deja o anchetă şi începuse cercetări.

Printre nenumăratele probe, puseseră la loc de cinste pasărea împăiată şi, ca şi cum asta ar fi putut aduce oarecare lumină în anchetă, un brav ornitolog fu însărcinat să stabilească specia căreia îi aparţinea pasărea.

 

Traducere de Laura Poantă,

după Luigi Pirandello, L’uccello impagliato (din volumul în curs de apariţie Rău de lună şi alte povestiri)

 

Luigi Pirandello

Pasărea împăiată

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)