Problemele personale ale poeziei

 

Mihaela Ursa

 

La lectura ultimului volum de versuri al Angelei Marinescu m-am întrebat dacă titlul trebuie citit în lumina observaţiei lui I. Negoiţescu de pe coperta a patra: „Un lirism pur subiectiv, probleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existenţială ce lasă uneori să-i strălucească, nu mai puţin îndoliat, totuşi, nimbul metafizic“. Probleme personale (Bucureşti: Cartea Românească, 2009) are, pe lângă subiectivismul clinic cu care ne-a obişnuit deja poeta, un pronunţat caracter autoexpozitiv, de artă poetică. Mai unitar şi mai explicit decât în alte volume, autoarea întreţine aici replica unui dialog de receptare (v. „expertizele postmoderne şi rătăcitoare/ ale unui tânăr bâlbâit, stângaci/ şi de nerecunoscut“ – Peisaj de iarnă). Din acest motiv, volumul de faţă nu poate constitui decât o piesă de maturitate: nu numai siguranţa şi forţa vocii atestă acest lucru, ci şi problematica „poetică“. În acest fel, Angela Marinescu întoarce pe dos sensul titlului, problemele personale devenind problemele scrisului sau chiar ale poeziei.

În afara principiului de unitate tematică numit mai sus, volumul este străbătut de un al doilea fir roşu, desenat de formele retrospecţiei. Vocea subiectivă relatează într-un azi despre „problemele“ unui ieri, oferind explicaţia lipsă, de parcă miza versurilor ar fi tocmai desfiinţarea ambiguităţii, impunerea unei dictaturi agresive a eului, în care toate lecturile/explicaţiile/interpretările se produc exact, precis, ca o împărţire fără rest, după litera legii subiective (ajunsă unică autoritate, ca în Atracţie: „nu am convins pe nimeni/ şi nu am forţă interioară“). Acesta este, de altfel, şi punctul de diferenţă al volumului actual, în care Angela Marinescu aşază într-un plan secundar expresionismul său caracteristic (care le-a semnalat comentatorilor, de-a lungul timpului, asemănarea cu Trakl sau Gottfried Benn), cu toată poetica negativă a distrugerii, pentru a face loc unui filon explicitant. Această autodesluşire era prezentă şi în volume anterioare, precum Fugi postmoderne sau Îmi mănânc versurile. Ceea ce se modifică este mai degrabă finalitatea ei: în Probleme personale, scrisul optzecist, textualizant, a fost părăsit în favoarea formulării unei sentinţe cu putere de lege maximă. Optzeciştii sau optzecismul mai populează câteva poeme din prima parte a volumului („ce ficţiune este/ optzecismul/ când ascult/ sunetul obscur/ al nopţii“ – Noapte optzecistă), dar mai degrabă ca într-o poză nostalgică (dacă termenul ne este permis în contextul acestei poezii, unde rămâne impropriu). „Am fost o alcoolică postmodernă şi slabă“, auzim în Toxicomanie, „pentru că am suferit/ un şoc/ al poeziei“, pentru ca xxxx să vorbească despre „fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic“.

Două teme principale îşi dispută volumul: una este însăşi arta poetică, iar cealaltă – mai greu de formulat – ţine de lectura sinelui. Între „ce este poezia mea“ şi „cine sunt eu“ explodează, ca un delir toxic, versurile acestei poete virale („politic vorbind,/ sunt obsedată sexual“ – Din punct de vedere politic), care a ajuns să contamineze productiv, cu modul său poetic atât de particular, o întreagă vârstă a poeziei româneşti, mult înainte de a intra în canon. Pentru că nu avem în Angela Marinescu doar o campioană de generaţie, ci un generator de practică poetică funcţional la poeţii tineri de azi. Din prima serie tematică trebuie neapărat menţionate Amintire de medicinistă („la autopsiile la care am participat /.../ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecţiune/ de revolta lividă şi cenuşie/ şi de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ţine în viaţă/ la sfârşitul vieţii/ ca poezia“), dar şi Rezistenţe arse („ca să terminăm odată cu această stare de lucruri/ ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor/ rapide, primitive şi eficiente,/ eventual, un ultraaparat kafkian,/ ca să le distrugă degetele de la mâini,/ mâinile sau chiar muşcătura rece a scrisului,/ uterul invocat cu furie şi/ penisul invocat cu delicateţe/ să vadă şi ei ce înseamnă/ să facă gărzi de noapte/ inutile şi reci/ pe culoarul fără sfârşit“). Legătura frecvent observată pe care Angela Marinescu o stabileşte între poezie şi disecţie este recuperată aici ca autopsie dublă, generând în egală măsură revolta şi exhibarea obscenă („războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sânge/ în manuale“ – xxxx), până la atingerea limitei ultime a senzorialului: „pe drum/ un câine/ căruia îi iese fum pe nas şi pe bot/ dă din coadă/ vrea un gest/ de bunătate/ mie îmi ţâşneşte sângele/ pe nas şi pe gură/ scot briceagul/ şi-i tai coada/ de la jumătate/ şi mai dă/ din coadă/ cu răutate“ – O filă de jurnal din timpul iernii. Ei i se adaugă pronunţarea unei atitudini faţă de scris („sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât în poezie“ – Oligofrenie), care modifică fundamental perspectiva, deschizând-o dinspre transa individuală, morbidă, către viziunea unui eu surprins în relaţie cu o alteritate, de obicei blamată pentru eroarea de percepţie. În acest fel, trasând distanţe şi stabilind repere, fără să scrie o poezie de limbaj, bazându-se primordial pe imagine şi viziune, scriitoarea reuşeşte în Probleme personale şi un manifest poetic personal.

Cât despre poemele sinelui, care formau nucleul dur al poeticii autoarei, ele şi-au adăugat aici tema suplimentară a bătrâneţii: „bătrâneţea e o cârpă pe care o foloseşti după consumarea unui act homosexual/ o cârpă contorsionată ca o rufă/ o cârpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sânge al lesbienelor“ (Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ). Îmbătrânirea („pentru că am îmbătrânit din greu/ până şi-n scris“ – Lung ocol inutil) este proiectată ca o formă suplimentară de libertate („îmi pot permite să mă joc/ în gura mirosind a gin“). Ceea ce ar fi rezultat într-o anumită anxietate a dispariţiei, în cazul unei poezii mai lipsite de energie vitală decât poezia Angelei Marinescu, devine în cartea de faţă alegere deliberată: „(eu) niciodată nu am fost cu adevărat în viaţă“ (Toamna care a trecut). Pentru a da un singur exemplu, să observăm cum „cocoşul“ sexual, violent erotic dintr-un volum anterior (v. Cocoşul s-a ascuns în tăietură) îşi asociază aici aproape exclusiv agresiunea morţii („cocoşul este moartea“ – xxx). În rest, singurătatea „cu gura închisă ermetic“ din Poezie maidaneză şi „plânsul lung şi negru/ al poetelor necunoscute“ din Cu ochii pe tine întreţin umoarea neagră a eului.

„Nimbul metafizic“ pe care I. Negoiţescu îl vedea aureolând lirismul altor poeme ale Angelei Marinescu face din Probleme personale un volum oximoronic. Nu numai în intersecţia senzorialului cu cerebralitatea constă combinaţia imprevizibilă a scriitoarei, ci şi în tratamentul pur imanent de care are parte transcendenţa (v. „fabula“ metafizică cu şobolanul şi pisica neagră din Plimbare). În poemele acestui volum, termenii antagonici amintiţi se transformă în capete de arc, între ei tensionându-se, până la limita fragilă (dar atât de precis intuită) a rupturii expresive, coarda splendidă a poeziei.

 

Mihaela Ursa

Problemele personale ale poeziei

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)