Magia povestitorului

  

Constantina Raveca Buleu

 

Apariţie mai mult decât surprinzătoare în peisajul romanesc al anului 2009, Cartea şoaptelor face parte din colecţia „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom din Iaşi. În paginile ei, Varujan Vosganian mixează inteligent memorialistica şi ficţiunea, creând un discurs extrem de captivant, în care lecţia oferită de istoria palimpsestică a peregrinărilor tragice ale poporului armean se amestecă fluid cu focalizarea asupra destinelor unora dintre personaje, iar legendele şi figurile accentuate eroic din trecut fac corp comun cu umanitatea „şoaptelor“ din perioada comunismului, când autorul – personaj accidental aflat la vârsta copilăriei – ascultă poveştile surdinizate, rostite cu voce joasă, ale câtorva armeni din Focşani.

Nota dominantă a romanului este trasată încă din motto – „«Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge» a spus bunicul meu Garabet“ –, fiecare episod de istorie a poporului armean şi fiecare destin individual urmărit în paginile volumului fiind marcate thanatic, fără însă ca tragicul să devină copleşitor. Responsabilă pentru această stare este o perspectivă dulce-amară, uneori frizând ironia, originată în înţelepciunea bătrânilor armeni ai lui Varujan Vosganian, filtrată cu inteligenţă şi farmec de talentul de povestitor al autorului. De altfel, propria sa identitate ţine de această istorie, de şirul de morţi şi de peregrinări ale neamului său, de fatalitatea înscrisă în istoria armenilor, construindu-se pozitiv şi vital pe o profundă logică a absenţei, a neîmplinitului şi a principiului thanatic, totul în cadenţa unui discurs lirico-filosofic:

 

Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită. [...] Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. [...] Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încă departe. Sunt atât de tânăr, încât aş putea s-o iubesc ca pe o femeie frumoasă.

 

Sensibilitatea metaforică din introducerea propriei fiinţe a autorului în lumea despre care va povesti, şi în care va fi mai degrabă o „prezenţă întâmplătoare“, intră în armonie cu percepţia somatizantă, hiperbolizantă şi organic-integratoare pe care acest personaj, copil în lumea bătrânilor săi armeni, o are despre lume:

 

Focşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi case impunătoare. Pe măsură ce creşteam, străzile se îngustau şi casele se piperniceau. Aşa fuseseră dintotdeauna, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca, de altfel, întregii lumi, dimensiuni enorme doar pentru mine.

 

Tonalitatea lirică se disipează subtil, mai întâi într-o ironie inteligentă, reflex direct al personalităţii autorului, apoi într-o povestire absolut captivantă, însă revine în saga armenilor odată cu melancolia povestitorului, creând pasaje aproape lirice. În amintirile acestuia, oamenii şi geografia Focşaniului anilor ’60 înseamnă fantasmele copilăriei, mahalaua, bunicii şi oamenii din jurul lor, ritualurile – cum este ritualul-meşteşug al cafelei, fascinant de (ab)sorbit în lectură! – şi poveştile auzite, dar mai cu seamă mirosurile, deoarece „dintre toate simţurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie“. Puterea lui de actualizare declanşează o povestire focalizată la început asupra bunicilor şi a celor apropiaţi lor, pentru ca, treptat, memoriei şi identităţii lor să li se asocieze evenimente tot mai grave, timpuri tot mai îndepărtate şi o umanitate tot mai densă. Astfel, povestirea principală dobândeşte amploare, se ramifică în jocul cu segmentele istoriei armeneşti, în asocierile dintre figurile apropiate şi cele imposibil de sustras legendei. În dinamica memoriei narative, mirosurile şi poveştile bunicilor se completează cu fotografiile vechi ale „nansenienilor“, dar şi cu timbrele recuperate de pe scrisorile trimise de armenii răspândiţi peste tot în lume. 

La primul palier al povestirii se află bunicul Garabet (deloc întâmplător citat în mottoul romanului), centrul afectiv al întregii naraţiuni, el fiind, totodată, şi entitatea care a determinat sau prorocit scrierea Cărţii şoaptelor:

 

În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor, iar bunicul explica şoptitul în vremurile tulburi ale comunismului prin citirea unei cărţi nescrise încă, pe care credea că poate „eu“ o voi scrie cândva. Ceea ce, iată, fac acum. Şi chiar aşa o şi numesc: Cartea şoaptelor.

 

Primar în ordinea factorilor declanşatori ai memoriei narative, mirosul cărţilor este un miros achiziţionat de la acest bunic, care ştia toate alfabetele şi care, pe moarte fiind, amestecă toate limbile. Tot lui i se datorează şi metamorfozarea povestitorului în „scorpionul de cărţi“, menit să îndrepte greşelile vechi din paginile acestora, hărăzit să povestească despre cei învinşi.

Dacă bunicul Garabet ţine de un regim al risipirii (mai ales prin preocupări neaducătoare de venit), celălalt bunic povestitor, Setrak Melichian, urmează logica tradiţională a negustorilor armeni, dar suportă şi consecinţele ei după venirea la putere a comuniştilor, când pierde totul. Înţelept şi împăcat cu tot ce i s-a dat şi, mai ales, i s-a luat, bunicul Setrak joacă duminica tabinet împreună cu un fost legionar (şi puşcăriaş, Dom Colonel), cu unul dintre instigatorii propriei sale arestări (tovarăşul Botrâncă) şi cu tovarăşul Butnaru. „Tabinetul era – remarcă naratorul – tratatul lor de la Potsdam.“ Marcat crâncen de istorie, de moarte şi de pierdere – mai întâi în exterminările otomane, mai apoi, în primii ani ai comunismului –, bunicul Setrak evoluează senin sub zodia unei filosofii a sângelui, asociată principiului vital şi supravieţuirii în vremurile tulburi. Conştient sau nu, aceeaşi filosofie a sângelui translează, la zeci de ani distanţă, şi într-un comentariu făcut de autorul distanţat de el însuşi ca personaj: „Sângele curge mai încet decât timpul. De aceea, deprinderile se dezmeticesc mai greu“. Puternice instanţe de condiţionare peste timp (după cum o dovedeşte implicit existenţa Cărţii şoaptelor), cei doi bunici povestitori îşi primesc statutul de zeităţi ludice în fantezia afectivă a autorului, care-i „simte“ jucând ghiulbahar în ceruri, „rânduind cu zarurile lor lumea, războaiele, naşterea şi minunile şi, mai ales, calvarul“.    

Povestirea nesfârşitelor peregrinări ale armenilor prinde în ochiurile ei şi figurile eroice ale acestui neam, scrisul fixându-le încă o dată în eternitate, însă fără ca nicio urmă de etnicism orb sau retributiv să dilueze perspectiva lucidă a omului de cultură, speranţa pacifistă a omului politic sau rafinamentul estetic al scriiturii cu alunecări mitografice, perfect conştientizate: „Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească, şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă“. În interiorul povestirii, partea de eternitate îi este refuzată căpeteniei ienicerilor de către bunicul Setrak: refuzând să-i rostească numele, bunicul îi neagă celui care i-a ucis fratele dreptul de a trece în legendă sau, altfel spus, îi refuză învingătorului dreptul de a avea un nume în istorie.

Filosoful paradoxal al acestei logici este bunicul Garabet, care, deşi consideră că eroismul este o formă de laşitate, îşi educă urmaşii în cultul eroilor.

 

În poveştile lui – îşi aminteşte naratorul –, învingătorii nu erau întotdeauna cei pe care îi ştiam din cărţi. „Nu te grăbi, spunea. Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie.“

 

În istoria prinsă în cuvintele Cărţii şoaptelor intră cei învinşi de năvala comunismului, altfel spus cei care vorbesc în şoaptă sau cei care se strâng, pentru a putea povesti, în perimetrul tăcut al cimitirului armenesc din Focşani. „În Cartea şoaptelor – precizează autorul ei – sunt scrise numele celor morţi. Despre ei vorbeau din vârful buzelor Siruni [unul dintre învinşii-învingători graţie supravieţuirii experienţei siberiene] şi bunicul Garabet.“ Astfel, în Cartea şoaptelor intră pe rând în scenă călugărul Komitas, generalul Dro, Onik Tokatlian, Misak Torlakian, Sahag Şeitanian, Hartin Fringhian, Micael Noradunghian, dar şi ţăranul Aurel Dimofte. De cealaltă parte a spectrului se află Ceauşescu, Ana Pauker sau Mesia Khacerian, colaborator al Sistemului.

Solid documentată sub aspect istoric, Cartea şoaptelor garantează pagină cu pagină menţinerea vie a curiozităţii cititorului ei, fiindcă magia artei de povestitor a autorului creează senzaţia unei curgeri narative fără scurtcircuitări, în care singurul pericol este acela de a te pierde nu numai în ţesătura artei de povestitor a lui Varujan Vosganian, ci şi în interesul admirativ pentru istoria şi destinul armenilor. Perfecta armonie dintre istoria tragică, dar fascinantă a unui neam şi puterea povestirii capătă valoare de marcă identitară profundă, explicând forţa şi densitatea naraţiunii, cel citat fiind, din nou, bunicul Garabet:

 

Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sunt poveştile. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceeaşi poveste. Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au întotdeauna început şi sfârşit. Despre cei care îndură şi, mai ales, îndură înţelegând, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără sfârşit. Iar poveşti fără sfârşit cine să spună şi, mai ales, cine să asculte?

 

Însă, dacă cineva se va încumeta, asemenea lui Varujan Vosganian, să aştearnă pe hârtie o asemenea „poveste fără sfârşit“, se vor găsi şi oameni care s-o asculte şi s-o admire...  

 

Constantina Raveca Buleu

Magia povestitorului

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)