Despre o „vîrstă a terorii“

 

Ioana Crăiuţu

 

Cunoscut cititorilor prin romanele sale, Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Necredinciosul, Ion Vianu revine, prin  Exerciţiu de sinceritate, la literatura memorialistică, gen cu care şi-a cîştigat, la începutut anilor 1990, prin preafrumoasele Amintiri în dialog, o celebritate binemeritată. Volumul de faţă, Exerciţiu de sinceritate, apărut la Editura Polirom, în colecţia „Egografii“, este o carte provocatoare, căci reconstituie peripeţiile prin care a trecut autorul în 1977, cînd a plecat în exil. Despre anul 1977 şi mişcarea Goma mai citisem şi în cărţile lui Paul Goma însuşi. Ion Vianu povesteşte însă propria sa istorie, felul cum a ajuns să se hotărască să plece, aderarea sa la „mişcarea Goma“ şi ceea ce a urmat după această, foarte deranjantă pentru regimul ceauşist, aderare. După cum recunoaşte autorul, rememorarea acestui episod autobiografic, petrecut într-o „vîrstă a terorii“, adică în timpul socialismului real românesc, a presupus un efort de autoanaliză şi de sinceritate.

Autorul îşi descrie condiţia de medic psihiatru şi cadru universitar în timpul comunismului, presiunile ce se exercitau asupra lui şi la care răspundea uneori inerţial, fapt pe care şi-l judecă acum cu asprime şi şi-l explică printr-o lungă criză depresivă: „... de cînd mă ştiu, am fost supus crizelor depresive“ (p. 15). Însăşi lumea socialismului este diagnosticată ca producătoare de boală psihică, şi anume de „neurastenie“ sau „nevroză astenică“, o reacţie patologică proprie numai lagărului comunist şi despre care a scris atunci un studiu, considerînd-o o boală socială a alienării sau a lipsei de motivaţie publică. Autorul îşi reaminteşte încrucişarea, ca medic, cu lumea Securităţii, care apela la opiniile psihiatrilor, şi felul în care a ajuns treptat să îşi dea seama de existenţa psihiatriei politice – adică de folosirea psihiatriei pentru neutralizarea persoanelor care se opuneau sistemului socialist –, care s-a născut dintr-o directivă a lui Ceauşescu, din 1968: acesta a indicat drept „tratament“ pentru cei ce se opun socialismului „cămaşa de forţă“ sau „mijloacele mai moderne“ (p. 59).

În centrul cărţii se află autorul însuşi şi devenirea sa, radicalizarea sa moral-politică. Indirect însă, Ion Vianu face şi tabloul complex al lumii româneşti a anilor ’70; astfel, el descrie mediile sale de muncă, de pildă clinica din Bucureşti şi mai ales spitalul psihiatric de la Poiana Mare, unde secţia „politicilor“, ţinută într-o mizerie înspăimîntătoare, trăda „intenţia deliberată“ a puterii comuniste „de a-i distruge pe aceşti oameni“ (p. 69). În comunism, spune autorul, spaţiile de libertate aparţineau strict vieţii personale, iar aceasta putea fi „variată, amuzantă, cum am spus, plină de experienţe revelatoare“ (p. 40).

Trezirea moral-politică a eroului/autorului cărţii s-a produs, după propria lui mărturisire, încet, durînd ani de zile: „Anii aceia, 1974-1977, au fost anii desprinderii“,  şi s-a cristalizat în hotărîrea de a părăsi România socialistă: „Alternativa era: dacă nu eşti nici membru [de partid], nici turnător, dacă nu pot să facă din tine un nimeni, dacă ei hotărăsc să te omoare, atunci pleacă!“ (p. 79). Este foarte important pentru psihologia personajului faptul că, prin existenţa rudelor din străinătate şi prin dubla cetăţenie a soţiei sale, a avut posibilitatea de a cere plecarea legală, iar semnarea apelului lui Goma a fost modalitatea de a transforma o decizie privată într-o acţiune publică, usturătoare pentru regimul comunist. La fel, este important că avea un număr mare de rude şi de prieteni în străinătate, care, la fiecare presiune sau agresiune a organelor statului asupra sa şi-a familiei sale, au alertat foruri internaţionale. Aceste detalii sugerează ce inegală era lupta dintre un ins şi sistemul totalitar socialist, ce lipsit de şanse era un om care nu reprezenta un nume şi nu avea pe nimeni „afară“, deci nu putea lua legătura cu străinătatea. Putem oare să presupunem că, pentru un om fără legături, opoziţia la socialism nu ar fi avut altă „rezolvare“ decît un spital psihiatric precum acela de la Poiana Mare sau, chiar mai rău, închisoarea? Deşi cartea lui Ion Vianu nu se ocupă explicit de asemenea probleme, ea nefiind una de analiză a socialismului, ci una de autoanaliză şi de recapitulare a trezirii sale morale şi a „întîlnirii cu sine însuşi“, cititorul poate să răspundă cu da.

Autorul povesteşte cu simplitate felul în care, după ce şi-a depus dosarul de expatriere, a ajuns, la sugestia lui I. Negoiţescu, să se alăture „mişcării Goma“. La fel, povesteşte diferite episoade traumatice din această acţiune. Cartea sugerează că fiecare pas şi fiecare izbîndă asupra sistemului socialist însemnau şi un pas în evoluţia sa morală, şi viceversa, fiecare victorie morală îi permitea să înainteze în lupta cu sistemul.

Foarte interesante sînt portretele personajelor din ultimele episoade româneşti ale lui Ion Vianu, portretele lui I. Negoiţescu, ale unora dintre colegii de clinică. La fel, foarte importantă este relatarea marii şedinţe prin care Ion Vianu a fost exclus, la 2 aprilie 1977, din Facultatea de Medicină, printr-o desfăşurare stalinistă de forţe, şedinţă în timpul căreia colegii săi de facultate, adevărate marionete, se „desolidarizează“ public de „inculpat“ şi îi condamnă dorinţa de a pleca. Mecanismul de funcţionare a socialismului românesc se arată aici în întreaga lui teroare şi oroare. Rememorarea autorului este dublată de actele acestei şedinţe de excludere, scoase din arhiva Securităţii. Iar cititorul îşi poate da seama şi de dificultatea în care se afla un ins de a rezista sistemului, şi de teribila presiune pe care sistemul o utiliza contra fiecărui individ în parte. Cîţi dintre vorbitori ar fi putut oare să tacă la acea şedinţă, să refuze să ia cuvîntul? Ce ar fi păţit în acest caz? (Şi, ca întrebare de tip utopic: ce s-ar fi întîmplat dacă toată populaţia României ar fi refuzat orice gest de subordonare în faţa puterii comuniste?) Iată cîteva întrebări legitime, pentru care confesiunea incomodă a lui Ion Vianu nu are cum să aducă răspunsuri, dar care relevă teroarea sistemului şi suspendarea formelor de rezistenţă morală ale indivizilor.

Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu „buni“ şi „răi“, ci una despre rău, despre stăpînirea generalizată şi implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populaţia ţării. Şi prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivităţi. Rău de care se putea apăra numai cine reuşea să se extragă şi să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nicio şansă.

Bine scrisă şi tulburătoare, cartea lui Ion Vianu este o mărturie cît se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat şi despre căile alchimice de forjare a individualităţii. 

 

Ioana Crăiuţu

Despre o „vîrstă a terorii“

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)