Pagini de carnet mai noi, mai vechi

 

Ion Bogdan Lefter

 

Ovidiu Genaru, Trandafir cu venele tăiate, Editura Vinea, 2008, 134 p.

 

Fragmentarea pieţei literare româneşti a perioadei şi preluarea unei bune părţi a recenzisticii de către criticii „valurilor“ tinere, cărora imaginea de ansamblu nu le mai este accesibilă, explică cvasiignorarea în ultimii ani a multor autori de calitate. Poate fi de vină, uneori, şi slaba productivitate, comentariile lipsind din cauză că n-au apărut cărţi noi ale respectivilor; în destule alte situaţii e vorba despre o anumită „miopie“ regionalistă, responsabilă de restrîngerea percepţiei la contextul imediat, drept care mulţi se mulţumesc cu ecourile locale şi cu prestigiul zonal, nemaisesizînd limitarea drastică a vizibilităţii lor naţionale. E cazul nu numai al scriitorilor cu vocaţie de „solitari“ sau de „marginali“, ci şi al grupărilor compacte din cele mai importante centre culturale din provincie, cu o viaţă intelectuală suficient de activă pentru a le crea iluzii „artiştilor locali“ şi pentru a le bloca percepţia „celebrităţii“ restrînse. Consecinţa imediată e diminuarea peisajului general al literaturii actuale, care pare şi mai săracă decît este (căci cam aşa e: sărăcuţă…).

Un exemplu: Ovidiu Genaru, un foarte bun poet, apreciat de critică înainte de 1990, aproape ignorat în aceşti ani. Băcăuan din naştere şi trăitor în urbea bacoviană (minus etapa studiilor universitare), de unde şi o anume marcă a scrisului său, a colaborat timp de decenii la revista culturală locală Ateneu, din a cărei „grupare“ a făcut parte (a şi lucrat în redacţie). Poate că publică în continuare acolo, însă nu se mai poate şti, căci din 1989 încoace, după prăbuşirea regimului comunist, cînd a dispărut şi sistemul centralizat de difuzare a presei, n-am mai văzut gazeta decît cu totul întîmplător. Despre poet s-a mai aflat că a deţinut între 1992 şi 1996 un mandat de deputat în primul Parlament constituţional al României postcomuniste, după adoptarea legii fundamentale din decembrie 1991 (din păcate, ca reprezentant al unui partid neonorabil; a fost atît de discret, încît nu s-a auzit mai nimic despre activitatea sa legislativă…). A revenit la poezie în 1999, cu un volum de mai vechi texte glumeţe, Orient, pardon! (1999), apărut – însă – la Universal Dalsi, o editură mică, fără impact. Mai cunoscută pentru bogatele sale serii de versuri, Vinea, la care a ieşit acum Trandafirul cu venele tăiate, îşi distribuie şi ea cu dificultate cărţile. Urmarea: ecouri slabe, mult sub ceea ce ar merita un volum de poezie adevărată, mai ales într-o perioadă mai puţin fastă a genului.

De constatat în trecere că nici prin proză n-a mai atras atenţia Ovidiu Genaru, deşi a continuat s-o practice, publicînd în anii ’90 nu mai puţin de trei romane: Sperietoarea (1992), Diverse cereri în căsătorie (1994) şi Proces-verbal al unei crime (1998) – dar gazdele, Cartea Românească şi Junimea, nu mai aveau pe-atunci vad, iar literatura au-tohtonă nouă nu s-a bucurat de presă bună pînă către sfîrşitul acelui deceniu, cînd s-a lansat ofensiva Editurii Paralela 45, preluată ulterior, către mijlocul anilor 2000, de Polirom şi de alţii. Genaru scrisese şi înainte proză în paralel cu poezia: în anii ’60-’70 publicase alte trei romane – Week-end în oraş (1969), Fidelitate (1977) şi Iluzia cea mare (1979) –, fără să se impună în clasamentele categoriei. Făcea pe-atunci figură de analist modernist. Bucăţile scurte din Cafeneaua subiectelor (1980), mai „jucate“, ironice, parabolice, remarcate ca atare la apariţie, au făcut – de fapt – trecerea spre experimentele metaromaneşti şi de montaj de texte „verité“ de după 1990, pe care critica nu le-a mai omologat.

 

Poezia lui Ovidiu Genaru, aşadar. O explicaţie mai teoretizantă pentru receptarea ei modestă se poate deduce din manieră: după începuturile metaforice şi mitologizante, tipic moderniste din Un şir de zile (1966), Nuduri (1967), Ţara lui Pi (1969), continuate şi în Madona cu lacrimi (1977), el a contribuit, cu Patimile după Bacovia (1972), Bucolice (1973) şi Goana după fericire (1974), la tatonarea viitoarelor formule postmoderne, narative, pigmentate ironic ori sarcastic, placate cu aluzii livreşti, alăturîndu-se astfel „precursorilor“ de felul unor Petre Stoica, Florin Mugur, Victor Felea, Nora Iuga, George Almosnino, Constantin Abăluţă ş.a., rămaşi cu toţii cumva „suspendaţi“ între „valurile“ noastre poetice postbelice, „nealiniaţi“, atipici printre colegii de vîrstă. Faptul că Genaru, născut în 1934, deci congener al seriei Labiş-Nichita Stănescu & comp. (a împlinit în noiembrie 75 de ani), ieşea din rînd trebuie să fi fost motivul includerii lui, la mijlocul anilor ’80 (mai exact, în 1986), în colecţia „Hyperion“ a Editurii Cartea Românească, gîndită de Mircea Ciobanu ca serie de antologii de autor care să pună în valoare „valul ’70“, cu extensii la ambele capete (mai vîrstnici – Alexandru Miran, Genaru, Abăluţă, Sorin Mărculescu; mai tineri – Mircea Dinescu sau Ioan Flora). Totuşi, nici aici nu-i era locul, deşi i-am putea identifica tendinţe manieriste, doar că estompate în prozaismele sarcastice din Patimi… (titlu preluat şi de antologie). Perspicace, Laurenţiu Ulici nu l-a inclus în panorama sa din Literatura română contemporană, I – Promoţia 70 (1995). Iar în Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu nu e încadrat într-o „generaţie“ anume; apare doar printre „autorii de dicţionar“ ai întregii epoci postbelice, menţionabili, dar necomentaţi efectiv.

Cartea de curînd apărută ar fi putut – ar putea – fi o ocazie de redescoperire a poeziei lui Ovidiu Genaru. Toate trăsăturile care au consacrat-o la vremea ei se regăsesc în poemele din Trandafir cu venele tăiate, într-o dispunere cu aparenţă ambivalentă, deopotrivă întîmplătoare şi intenţionată. Paradoxul se explică prin aspectul de consemnare măruntă al acestei poezii, cînd nu debuşează spre gesticulaţii prea largi şi spre invocaţii grandilocvente (ca în scenariile mitologice din tinereţe). Ieşite din notaţii cotidiene, de univers provincial, „bacovian“, vag boem, uneori dramatic, versurile au un inevitabil aer de lejeritate, de improvizaţie, de unde şi decizia de promovare pe post de titluri, în lipsă de ceva mai bun, mai atrăgător, mai „construit“, direct a datelor de calendar, a aniversărilor sau a sărbătorilor religioase: 49, 48, 1979, 28 iunie 1998, 1992, Ajun de Paşti 2007, 24 septembrie 1987, 31 decembrie 1982, Tunel 1986 etc. Enumerarea respectă succesiunea din carte, unde textele sînt presărate printre alte întîmplări, amintiri, reflecţii, mici viziuni transpuse în versuri. Zigzagul temporal, de parcă foile carnetului de însemnări s-ar fi amestecat, vrea să transmită dezinteresul autorului faţă de ordinea notaţiilor, de fapt tot de el decisă, bineînţeles, ceea ce ne pune în faţa unui caz de „neglijenţă studiată“, de improvizaţie – spuneam – intenţionată. Pe de altă parte, zigzagul Trandafirului… e şi tematic, e şi retoric, în conformitate cu cronologia deconspirată de titlurile amintite: în carte sînt şi poeme noi, din ultimii ani, dar şi mai vechi, recuperate – probabil – din mapele cu manuscrise. N-am identificat reluări din volumele de altădată, doar două texte cu modificări, nu putem şti dacă reveniri la formele iniţiale, poate alterate de cenzura comunistă, sau prelucrări recente (Vreau şi eu la berărie, din Am mai vorbit despre asta, reluat acum ca Nu, p. 23, şi Un măr mîncat din spatele unei uşi, din ineditele ciclului final al antologiei Patimilor…, reluat ca În spatele uşii, p. 116). În schimb, revin referinţele la – fireşte – Bacovia sau la Cehov, la ruşi în genere (Lermontov, Chagall…), obsesiile provinciale şi luarea lor în derîdere, ironia amară, sarcasmul, cinismul la adresa vieţii ori a scrisului, adeseori cu un fir de patetism conţinut, suficient pentru a reabilita valorile înalte pe care autorul se preface că le subminează. Iată – de pildă – Suflete moarte, parafrază gogoliană în răspăr, în decor… bacovian:

 

În acest violet cardinal de provincie

inaugurez fundaţia „Suflete moarte“ cu sucursala

„Piese umane de schimb şi atelierele“

Inaugurez „Podul pe sub care nu trece nici un fluviu“

şi „Frigul din peşteră“

Facem mai trainic

mortarul zidului ce ne împrejmuie

Inaugurez şi „Expoziţia de pleonasme barbarisme şi cacofonii“

fiindcă arta

are nevoie de proşti ca s-o denigreze

Şi dacă am o zi grea şi nu dovedesc

mai las şi pe mîine că doar nu dau turcii. (p. 16).

 

Cehovianismul e asumat prin antifrază, într-o autoderiziune deplină, cu efect poetic – se-nţelege – opus:

 

Prin trenuri încete pe culoare strîmte cu oberlicht

persoane secrete ronţăie

vertebre fragile

de îngeri

De ce spionezi de ce critici intimitatea întunericului

Genarule

Eşti un Cehov de Moldova

Nu prea zărim în poemele tale microbii durabili

Ai eternităţii

 

Pagubă-n ciuperci! (De ce, p. 78)

 

În alt loc vine vorba despre „zaţul unei substanţe civile numite ovidiu“ (p. 57)! Sentimentul decadenţei, al unei extincţii generale transpare în multe poeme de date recente, în care sînt identificabile referinţe la lumea de azi: „resturi de sfîrşit de mileniu“ (p. 17), „Muriţi încet nu stîrniţi panică“ (p. 21), „ultima batistă plînsă a umanităţii“, şi anume în „vremuri de ospiciu“ (p. 25), „fund de secol“ (p. 27 şi 120), „sfîrşit de milenii“ (p. 31) ş.a.m.d.1 Din ce în ce mai sceptic, din ce în ce mai mizantrop, „precursorul“ postmodernismului ajunge să-l persifleze:

 

’Mnezeule deodată răsare un cal confuz pe autostradă

şi asta întoarce

pe dos

orice concluzie şi implicit tot postmodernismul

cu bufniţele lui globale

cu aiurelile

cu tot. (p. 90)

 

În cele mai bune poeme tezele sînt mai discrete, lăsînd să se desfăşoare liber notaţia micilor evenimente, cu eventuale debuşee simbolice, mitice, metafizice, ca în aceste Umbre la Tescani:

 

Pe cerdacul unei case de ţară într-o livadă răcoroasă

la o cafea cu apă rece şi o dulceaţă

de cireşe amare amare

mînuim linguriţe de alpaca

eu bălăiţă2 şi domnişoara pia care are optzeci de ani

Stăm pe ultimele scaune ale domnului negruzzi

şubrede arhibătrîne rude cu scaune de domn

stăm la moldoveneşti taclale

boieri ai nimănui în anno domini

1985 iulie 17

sporovăind anistoric ca şi cînd nicicînd n-am fi

decît sculpturi de aer mimînd că sîntem

imaginea celor trei fericiţi de atunci

Puf de păpădie

al patrulea era Dumnezeu. (p. 107)

 

Pagini de carnet amestecate, mai noi sau mai vechi, în care poetul veritabil se recunoaşte…

 

Text publicat iniţial on-line, în revista
virtuală ArtActMagazine/
www.artactmagazine.ro,
nr. 33, 2 septembrie 2009.

 

Note

1. Lucrurile deviază chiar către un neplăcut mesaj politic „stîngist“, apăsat ideologic (cineva „mă consideră un marxist reformat“ – p. 41), în prelungirea ştiutei retorici bacoviene „proletare“, folosite acum pentru a demasca… societatea contemporană şi „consumismul“ de import, cu note de-a dreptul antioccidentale, stupefiante. Dintr-un poem aflăm că „o nouă stafie“ îi bîntuie pe ţărani, şi anume „saphadul“ (probabil, grafiere distorsionată a programului sapard al Uniunii Europene), care îi face să-şi vîndă plugurile ca fier vechi, „fier din care Europa ştie să facă noile pluguri/ care să-i ducă la sapă de lemn“ (p. 67) – echivalare abia disimulată a comunismului cu federalismul european actual! În alt text e făcută de două parale coca-cola, băutură cu „toxine“ din cauza căreia „peste o sută de ani“ se vor naşte „monştri“! (LyriCola, p. 76). V. şi p. 20, 23, 26, 81 (Cleiosul acum), 100 (După Revoluţie), 126…

2. George Bălăiţă, prozatorul concitadin, aproape de aceeaşi vîrstă, i-a fost lui Ovidiu Genaru coleg de carieră sportivă în juneţe, cînd amîndoi au urmat Institutul de Educaţie Fizică (abandonat de Bălăiţă pentru Filologie, absolvit de Genaru), apoi coleg de carieră literară băcăuană, de redacţie la Ateneu şi – după cum se vede – de recluziune la Tescani.

  

Ion Bogdan Lefter

Pagini de carnet mai noi, mai vechi

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)