Bianca

(fragment dintr-o evocare)

 

Nicolae Balotă

 

Cred că Biancăi i-ar face plăcere să încep această evocare a ei prin amintirea unei mărunte întâmplări din copilăria sa, pe care o povestea cu acel amestec de haz şi autoironie zâmbitoare în care îşi învăluia duioşia ori o nostalgie nemărturisite amândouă. Dar, binenţeles, nu pot să o povestesc cu hazul ei; cât despre ironie, aceasta mi-e cu neputinţă de îndată ce încep să vorbesc despre ea. Ori doar să mă gândesc la ea.

Dimineaţă caldă de vară. Tata Petrică şi Mama Lizica au instalat-o într-un compartiment al trenului de Bucureşti. Lângă geam, aşa cum dorise fata. Era pentru întâia oară că o lăsau să plece singură, fără ei, în vacanţă la mătuşile din Focşani. Ea insistase însă, doar nu mai era o copilă mică la cei doisprezece ani ai ei, pe care avea să-i împlinească în curând. Când trenul se punea în mişcare, Tata Petrică îi mai dădea pe geamul deschis ultimele sfaturi părinteşti. Dar abia părăsise peronul gării din Braşov, care i se păruse nesfârşit de lung, că fetiţa cu părul lung, blond, împletit în cozi (fusese lăsat despletit şi cădea în valuri pe spate când, de curând, jucase rolul Ilenei Cosânzeana la serbarea şcolară de sfârşit de an) se ridica pe vârfurile picioarelor ca să coboare din plasă micul ei geamantan şi să scoată din el o carte. Era un volum hărtănit de multele mâini prin care trecuse de vreo zece ani încoace, unul dintre acele romane traduse de harnicul Giurgea, poate cea mai citită dintre ficţiunile anglo-saxone revelate cititorilor români de ingeniosul traducător. De la primele cuvinte ale romanului, pe care le citise fata în seara din ajunul plecării, fusese vrăjită şi nu ar fi lăsat cartea din mână, ci, ca în alte împrejurări, ar fi citit culcată, sub plapumă, la lumina unei lămpi de buzunar, dacă n-ar fi fost mai atent supravegheată tocmai din pricina plecării din dimineaţa următoare. Peste ani, ea îşi va reaminti cuvintele acelui incipit promiţător al romancierei, cu nume el însuşi ca de roman, Daphné du Maurier: „Noaptea trecută, am visat că mă întorsesem la Manderley“. Era un început incitant, mai ales că după două-trei pagini de istorisire a visului, de prezentare a acelui misterios palat la care se întorsese în visul ei eroina, prologul romanului se încheia prin cuvintele ce nu puteau decât să tulbure inima unei copile predispuse la melancolii pentru motive nici de ea ştiute: „Căci Manderley nu mai e al nostru. Manderley nu mai este“.

Cum bine fusese instruită şi cum ştia de altfel din călătoriile mult aşteptatelor vacanţe anterioare, trebuia să schimbe trenul la Ploieşti. Ceea ce şi făcu, întrerupându-se din lectură doar pentru a coborî din vagon şi a căuta linia pe care urma să vină, dinspre Bucureşti, trenul de Focşani, în aşteptarea căruia, pe peron, continuă să citească din pasionantul roman. Nu-l lăsă din mână nici în colţul compartimentului unde se instală după sosirea trenului. Acesta alerga spre Moldova cu acelaşi zor cu care ea înfuleca istoria tainei Domnului de Winter şi a misterioasei Rebeca. Şi ar fi continuat dacă, la un moment dat, cei din compartiment nu s-ar fi ridicat pregătindu-se de zor să coboare la Adjud. Numele acestei localităţi o făcu să tresară şi, cu ochii brusc înspăimântaţi, să întrebe: „Dar Focşani? – Am trecut, duduie, de Focşani. Acolo trebuia să cobori?“. Panică. (Doamne, cât de bine simt spaima copilei, aceeaşi cu spaima ei copilărească de mult mai târziu, din ultima noastră seară pariziană, înainte de plecarea spre Nisa, când ne dădusem întâlnire la Gare d’Austerlitz, unde eu depusesem maşina noastră la trenul de noapte pe care urma să-l luăm şi noi, iar ea urmând să vină după mine la gară greşise drumul!) Copila n-avea nicio clipă de pierdut, a coborât din tren într-un suflet, apoi – fată deşteaptă – a aflat repede o soluţie, s-a întors peste puţin cu un personal spre Focşani. Apariţia ei în casa mătuşei Aurica încântă şi linişti rudele ce o aşteptaseră, îngrijorate că nu apăruse la gară. „Am pierdut la Ploieşti acceleratul şi am venit ceva mai târziu cu un personal“ – explica fata. Toate ar fi fost bune şi la locul lor, dacă nu venea de la serviciul său unchiul Ionel, mai priceput decât mătuşile în mersul trenurilor. Aflând explicaţia întârzierii, acesta o apostrofă pe nepoţica mult iubită: „Dar, ia spune, duduie, cu ce tren ai sosit? Doar nu e niciun personal dinspre Ploieşti la ora la care zici matale că ai sosit“. Îmbujorată, tulburată, fata care făcea parte (ca şi mine) dintre cei ce nu pot să mintă fără să nu fie negreşit prinşi cu minciuna, trebui să recunoască, ruşinată, adevărul. Noroc că cele patru mătuşi fuseseră toate subjugate mai demult de farmecul romanului Rebeca, încât părerea lor unanimă era că Daphné du Maurier îl scrisese parcă anume pentru ca, citindu-l, să te facă să uiţi coborârea în gara Focşani. În sfârşit, cartea merita o minciună, cădeau ele de acord.

Era în primăvara de după aşezarea noastră la Nisa, când – între palmierul şi lămâiul pe care îi instalasem cu câteva luni în urmă, în ajunul Crăciunului, pe terasa din faţă, şi care ne erau dragi, mai ales că lămâiul tocmai înflorise şi îmbălsăma aerul – mi-a povestit această mică păţanie din copilăria ei. O cunoşteam, binenţeles, căci nu mi-o istorisea pentru întâia oară. Dar, ca şi copiilor, îmi place şi mie să ascult din nou, şi de mai multe ori chiar, vechi povestiri ce m-au mişcat odată. Doream din când în când să mai aud istorisită de ea câte o asemenea întâmplare din copilăria ei. De altfel, nu făceam, oare, şi eu la fel, repovestindu-i, cu plăcerea retrăirii, unele întâmplări dintre cele povestite mai demult ale mele? Tocmai ne întorsesem de la Monaco, făcând drumul cu maşina pe îndelete, urmând cornişa de jos, cea dinspre mare. La ducere, îl străbătusem rapid, pe autostradă, în vreo douăzeci de minute. Ne oprisem doar câteva minute la Turbie, sub Trofeul lui August, contemplând de pe belvedere, ca dintr-un balcon înalt, în prăpastia de la picioarele noastre, la vreo cinci sute de metri adâncime, marea de azur urcând departe spre orizont şi pe malul ei feeria urbană înghesuită liliputan între mare şi munte: Monaco şi Monte Carlo. Ieşirea noastră îi reamintise o scenă din Re-beca, în care Max de Winter o plimbă cu maşina pe tânăra eroină naratoare urmând tocmai drumul în serpentine străbătut de noi (atât doar că azi ceva mai repede, făcându-l în bună parte printr-un tunel tăiat sub muntele ce domină Monaco). Cu memoria ei uluitoare, cita din romanul pe care nu-l mai luase în mână, cred, de la acea memorabilă lectură în tren, cuvintele rostite cu o naivă vioiciune de tânăra povestitoare copleşită de drumul de vis cu maşina pe coasta mediteraneană alături de bărbatul pe care – fără să-şi dea prea bine seama încă –  începuse să-l iubească. Ar trebui născocit ceva, spunea ea, ceva ce să conserve amintirea într-un flacon, ca un parfum care să nu se evaporeze, să nu-şi piardă mirosul. Iar, uneori, când ai avea nevoie sau poftă, să destupi flaconul şi să retrăieşti clipa trăită odinioară. Era în acest gând al eroinei lui Daphné du Maurier ceva din timpul trecut regăsit de Naratorul lui Proust în experienţa nu mai puţin senzorială a madlenei, chiar dacă la el nu mirosul, ci gustul avea virtutea de a reînvia un paradis pierdut. Cum sunt toate paradisurile noastre.

Într-una din orele edenice ale începuturilor noastre, mi-a citit ea, pentru întâia oară, din manuscrisul Maşinei de fugit în lume. Ascultam, la început destul de surprins, apoi din ce în ce mai uimit, mai sedus, vocea aceea caldă niţel răguşită, de emoţie mai degrabă decât din pricina ţigării pe care o strivise în scrumieră. Lumina zilei de iarnă scăpăta încet, doar cuşmele de zăpadă ale brazilor din pădurea Predealului mai albeau acolo afară un timp, scufundându-se pe nesimţite în beznă. Când cu o mână petrecută după spatele ei am aprins veioza, surprinsă de lumina ce ţâşnise lângă ea, şi-a ridicat ochii verzi din hârtiile pe care le ţinea în poală şi mi-a surâs întrebătoare. Dorea parcă să iscodească în ochii mei impresia pe care mi-o făcea lectura ei. Liniştită de privirea mea, s-a aplecat din nou asupra filelor şi a reluat cu o voce mai sigură lectura. Pe măsură ce citea, obrazul ei roz, între buclele ce se desfăşurau blonde de-o parte şi de alta, se înroşea în bătaia luminii abajurului vişiniu asemenea draperiilor de la fereastră.

Şi, după o scurtă întrerupere, ca şi cum n-ar fi vrut să-mi lase timp de vorbit, începu o altă povestire. O altă Erzählung, îmi spuneam în sinea mea, nevoind să o întrerup nici măcar cu o şoaptă; credeam că doar germanilor le reuşeşte cu adevărat genul acesta de naraţiune în care participarea naratorului fluctuează tot timpul între identificarea cu cele narate şi planarea mult deasupra lor... Cum îi priveam profilul luminos pe fondul întunecat al ferestrei, auzeam acel început de istorisire, quasi una fantasia: „Dimineţile făceam exerciţii la pian. Eram singură acasă. Când mă opream, mă duceam să privesc, pe fereastră, pădurea neagră de peste drum, bătrână şi deasă, plină de veveriţe…“. Ascultând-o, în amurgul acela, ceea ce vedeam eu pe geamul mare al camerei noastre de la Rozmarin, pădurea aceea tot mai neagră, mai întunecată, ilustra întocmai priveliştea din povestire. Nu mă puteam împotrivi unor asemenea suprapuneri de-a dreptul magice între povestire şi trăire. Tot astfel, eram pornit să o cred pe cuvânt (ştiam încă atât de puţine despre ea, şi aş fi dorit să ştiu atâtea!) când povestea despre sine trăind printre ai săi, când îl privea pe tatăl ei cu o privire în care nu puteam face parte dreaptă între emoţiile ei din copilărie şi rafinamentul intuiţiilor scriitoarei, într-atât ele se contopeau pentru mine: „L-am privit ieşind, o siluetă mijlocie, un bărbat nu prea tânăr, cu umeri căzuţi, cu părul uşor încărunţit, retezat scurt la ceafă, formând o crustă ţepoasă, plăcută la pipăit şi m-am gândit că văzuţi din spate oamenii sunt caraghioşi şi înduioşător de neînsemnaţi, că dacă stai pe loc şi-i priveşti plecând, înţelegi dintr-odată că toate amărăciunile şi nemulţumirile care vă dezbină sunt accidentale, lipsite de importanţă, trecătoare, că vă iubiţi infinit; că toate astea îţi trec însă, din nenorocire, prin minte când stai pe loc şi-i priveşti plecând şi că s-ar putea să fie prea târziu odată ce au apucat să se îndepărteze…“. În cele vreo zece pagini ale acestei povestiri din Maşina de fugit în lume era înscrisă cu o mână pe cât de fină pe atât de fermă o întreagă dramă pe hotarele incerte ce despart copilăria de maturitate. O schiţă, desigur, dar cât de sugestivă, de bogată în subînţelesuri. Scriitoarea, ce mi se revela surprinzător în după-amiaza aceea, dispunea de arta rară a sugerării acelor non-dits, a nespuselor ce tulbură, ce dau tensiune relaţiilor dintre oameni, uneori dintre cei mai apropiaţi. Ca un rafinat moralist, bun cunoscător al ascunzişurilor noastre labirintice, ea remarca pe marginea raporturilor copilei din povestire cu părinţii ei: „Nu regretam nimic. Aveam conştiinţa limpede a dreptăţii împlinite, bucuria aspră, lipsită de frăgezimi, orgolioasă şi puţin făţarnică a justiţiarului, dar asta nu-mi elibera sufletul de membrana subţire şi rece a unei tristeţi mărunte şi rezistente care mă însoţea de atunci ca o neînsemnată, aproape insesizabilă durere de dinţi“. Cu graţia simplităţii şi folosind o caligrafie impecabilă, povestitoarea aceasta ce-mi apărea încă atât de delicat-fragilă înscria astfel în miniaturile ei o cunoaştere care mă uluia pe mine, deprins cu cotloanele cele mai tainice ale condiţiei umane, doar eram nu prea demult ieşit din închisori, unde străbătusem adânc sub crusta uman-preaumană, descoperind mai multe prin suferinţă – a mea şi a altora – decât aflasem anterior şi aveam să mai aflu vreodată prin scotocirea pasionată şi studioasă a bibliotecilor. Mă uimea cunoaşterea aceasta, mai ales că peregrinările ei printre oameni îmi păreau să se fi desfăşurat în cercuri restrânse, în spaţii exigue: o familie modestă, un mic cerc de prieteni, burgul vechi al Braşovului în anii de maximă strânsoare a „Oraşului Stalin“, mici ieşiri, nici ele nu prea departe, în clanul rudelor din Moldova maternă. Şi-apoi, ce putuse citi – îmi ziceam nedumerit – la „Şcoala“ aceea ineptă „de literatură“ sau într-o Facultate de Filologie regizată de dascăli improvizaţi, majoritatea impostori? Cu acea vanitoasă siguranţă de sine pe care ţi-o dau dacă nu călătoriile prin lume (ce-mi fuseseră până atunci interzise) dar explorările prin atâtea discipline – filosofie, psihologie, istorie, ca să nu mai vorbesc despre umanioarele literare, und leider auch Theologie –, mă credeam în toate cele umane ba chiar şi mai mult decât umane un cunoscător şi, ca atare, îmi închipuiam că ştiu deja multe, dacă nu chiar toate, în legătură cu această tânără femeie. Or, iată, descindea în viaţa mea nu doar o graţioasă ce emana un irezistibil farmec, ci o subtilă dispunătoare a cuvântului adevărat. Şi frumos. Iar surpriza mea, care creştea pe măsură ce o ascultam citindu-mi din filele răvăşite acum pe plapuma vetustă de mătase a hotelului, era că blonda atât de subţire ce mă vrăjise era una şi aceeaşi cu scriitoarea aceasta confirmată în ochii mei, îndeajuns de cunoscători, prin subtilitatea şi măiestria ei.

Nicolae Balotă

Bianca

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)