Noica şi noicienii

După douăzeci de ani

 

Ovidiu Pecican

 

Obiceiul face ca aniversările să prilejuiască bilanţuri retrospective. Împlinirea unui secol de la naşterea lui Constantin Noica nu înseamnă, la urma urmei, decât un secol de istorie culturală românească împreună cu filosoful de la Păltiniş. În pofida ultimilor douăzeci şi ceva de ani de exegeză pe seama autorului Devenirii întru fiinţă (1981), paradoxul face ca la data decesului gânditorului să fi avut cu toţii sentimentul că ştim cine a fost Noica în mai mare măsură decât îl avem acum. Se prea poate ca acesta să fie doar un efect al pierderii coerenţei pe care o asigura evoluţia omului câtă vreme a fost în viaţă, odată cu tăierea firului în patru pentru a-l cunoaşte şi înţelege mai bine, aşa cum s-a conturat acest proces al receptării pe îndelete, declanşat de Jurnalul de la Păltiniş (1983) şi de Epistolar (1987). Aşa cum se ştie, răsfirarea copacilor te împiedică să vezi pădurea, atunci când te apropii mai mult de ea. Or, noi ne-am apropiat de Noica mai mult decât odinioară, când invadarea spaţiului intim al filosofului peste o anumită limită ar fi însemnat să îl stingherim în cursa contra cronometru pe care o încerca pentru a-şi contura mai bine opera. Inaugurarea ediţiei de opere la Ed. Humanitas, prin iniţiativa principalului său prieten dintre discipoli, Gabriel Liiceanu, a prilejuit recuperarea din periodice a publicisticii (Semnele Minervei, 1994; Între suflet şi spirit, 1996; Moartea omului de mâine, 2003; Despre lăutărism, 2007), aducând în faţa cititorilor un editorialist cultural şi un eseist ignorat. Tot la Humanitas, în cadrul aceleiaşi iniţiative, s-au dat la tipar principalele postume: Jurnal de idei (1990), Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990), Simple introduceri la bunătatea timpului nostru (1992), Introducere la miracolul eminescian (1992), Manuscrisele de la Cîmpulung (1997) şi Echilibrul spiritual: Studii şi eseuri (1929-1947) (1998). Nu în ultimul rând, au fost reeditate unele dintre textele importante ale naratorului Povestirilor despre om, cunoscute din anii dictaturii roşii.

Toate acestea au asigurat resursele unei exegeze temeinice, dintre care unele titluri s-au tipărit şi au ajuns şi la reeditări. Menţionez dintre aceste contribuţii cărţile lui Andrei Cornea (De la Şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, 2004), Sorin Lavric (Ontologia lui Noica: O exegeză, 2005 şi Noica şi mişcarea legionară, 2007), Laura Pamfil (Noica necunoscut: De la uitarea fiinţei la reamintirea ei, 2007), Ion Hirghiduş (Introducere în ontologia lui Constantin Noica, 1999), Mircea Handoca (Constantin Noica: Comentarii, 1994; Eliade şi Noica, 2001), Alexandru Paleologu (Amicus Plato… sau: „Despărţirea de Noica“, 1980), Gabriel Liiceanu (Declaraţie de iubire, 1999), Vasile Dem. Zamfirescu (În căutarea sinelui: Jurnal despre Constantin Noica. Jurnalul unei psihanalize, 1999), Alexandra Laignel-Lavastine (Filosofie şi naţionalism: Paradoxul Noica, 1998; Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme, 2002), Ion Ianoşi (Constantin Noica între construcţie şi expresie, 1996).

După cum se vede, unele dintre titlurile de mai sus au în vedere activitatea filosofului, altele se ocupă de raportarea acestuia la contextul istoric şi politic, luând în coarne chestiunea adeziunii lui Noica la legionarism (Alexandra Laignel-Lavastine, Sorin Lavric), altele îl prezintă ca mentor (Gabriel Liiceanu şi Vasile Dem. Zamfirescu). Nu trebuie trecute cu vederea – chiar dacă nu s-au configurat ca monografii, ci doar ca articole şi luări de poziţii în presă – criticile la adresa acomodării lui Noica cu regimul Ceauşescu (I. P. Culianu, Adrian Marino, Paul Goma, Laszlo Alexandru, C. T. Popescu), care au întreţinut flacăra interesului „monden“ şi de actualitate asupra numelui filosofului.

Ceea ce s-a obţinut astfel a fost o viziune mai nuanţată asupra vieţii şi activităţii sihastrului laic de la Păltiniş, dar ceea ce s-a pierdut, într-o anumită măsură, a fost aureola personajului şi coerenţa unei percepţii oarecum generalizate, care înainte vreme vedea în el un personaj central, un „salvator“ al culturii naţionale în vremuri de presiune ideologică roşie. Astăzi nu mai vorbim doar despre filosof, ci ştim şi despre existenţa publicistului, eseistului cultural, a omului de atitudine, a traducătorului şi mondenului, a prigonitului şi marginalizatului, a arestatului, a filosofului, a educatorului, a iniţiatorului unei tendinţe subversive în cultura ultimilor ani de comunism, a agentului de influenţă şi a managerului cultural. Avem, dar, de a face cu o pluralitate deconcertantă de ipostaze care merită însumarea într-o abordare monografică totalizantă, aşa cum au beneficiat de aşa ceva deja Mircea Eliade – prin efortul lui Florin Ţurcanu –, N. Steinhardt (datorită dedicaţiei lui Ardelean) şi chiar oameni mai tineri decât el, precum I. D. Sârbu (graţie lui Daniel Cristea-Enache) sau Ioan Petru Culianu (prin strădania lui Ted Anton).

S-au mai decantat, în acelaşi timp, lucrurile şi datorită simplei treceri a timpului, aşa încât cuvintele lui N. Steinhardt, care se referea la Şcoala de la Păltiniş spunând că „Filozofia e pentru ei toţi [maestru şi discipoli] singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului, iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverană... Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului. Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală trufie...“, au ajuns să sune nu blajin ironic, ca atunci când au fost formulate, ci un pic mai aproape de sarcasm. De ce? Pentru că, în pofida speranţelor lui Noica, principalii lui discipoli s-au validat nu ca filosofi, ci rămânând în câmpul larg al culturii. Fiecare dintre ei pare să fi păşit pe căi oarecum colaterale programului gândit de Noica şi care viza o resurecţie a filosofiei originale româneşti. După o autocaracterizare, G. Liiceanu a ajuns editor şi autor de egoliteratură, profesor de filosofie producând discipoli cărora le datorăm deja tentative monografice şi câteva traduceri filosofice, dar vocaţia filosofică personală a autorului tezei despre Tragic – o fenomenologie a limitei şi depăşirii rămâne sporadic onorată, în ilustrarea ei fiind de convocat doar câteva volume de eseuri, prefeţe, texte introductive la cărţile altora. Ieşirile la scenă deschisă ale moralistului Liiceanu, iniţial foarte convingătoare şi cu un potenţial de credibilitate intact (Apel către lichele), au devenit mai puţin neutre, pentru că – spre exemplu – vituperările împotriva Monei Muscă nu s-au repetat şi în cazul, similar în esenţă, al părintelui Iustin Marchiş. Totodată, autorul şi-a declarat adeziunea şi solidaritatea nu doar cu o orientare politică, ci chiar cu o personalitate politică a cărei coerenţă şi consecvenţă etică pun probleme, iar a cărei consistenţă de personaj angajat în realizarea binelui public lasă de dorit (Traian Băsescu). La rândul lui, Andrei Pleşu, care a început ca un excelent istoric al artei (Călătorie în lumea formelor, 1974; Pitoresc şi melancolie, 1980; Francesco Guardi, 1981; Ochiul şi lucrurile, 1986), afirmându-se ulterior, în scris, ca eseist cu contribuţii personale în domeniul eticii (Minima moralia, 1988) şi preocupat de teologie (Dialoguri de seară, 1991; Despre îngeri, 2003), fiind şi publicist (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, 1996; reluat parţial în Comédii la porţile Orientului, 2005), eseist (Limba păsărilor, 1994), a devenit şi membru al instituţiilor statului şi om politic de mare disponibilitate, însă de performanţe mărunte (28 dec. 1989-16 oct. 1991 – ministrul culturii; 29 dec. 1997-22 dec. 1999 – ministrul afacerilor externe; 2000-7 oct. 2004 – membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; 20 dec. 2004-3 mai 2005 – consilier prezidenţial pentru relaţii internaţionale).

Andrei Pleşu a urmat însă, şi el, ca şi Liiceanu, pe cont propriu şi în forme instituţionalizate proprii, proiectul lui Noica de a întemeia o şcoală de gândire, măcar formal, punând bazele institutului de studii avansate New Europe College, cu burse, stagii de pregătire şi organizare de activităţi post-graduate şi postdoctorale. Atât Liiceanu, cât şi Pleşu sunt nişte fermenţi şi catalizatori culturali, voci care contează şi deţinători de capital simbolic notabil, iniţiatori de publicaţii periodice (revista 22 şi Idei în dialog stau, în bună măsură, sub autoritatea primului, iar revista Dilema, devenită apoi Dilema veche, sub a celui de-al doilea). Dar istoria filosofiei îi va înregistra ca eckermanni noicieni, mari preoţi ai cultului păltinişean, promotori ai exegeţilor mai tineri ai lui Noica (precum Sorin Lavric) şi ai altor tineri gânditori (H.-R. Patapievici), traducători ai lui Heidegger (Liiceanu şi Kleininger) şi protectori ai altor traducători heideggerieni. Nu însă şi ca autori impozanţi de filosofie românească, în linia visată de Noica, ci cultivatori ai fragmentarului, mai apropiaţi de spiritul lui Cioran.

Mai aproape de legatul noician ar putea părea un al treilea apropiat al maestrului, Sorin Vieru, care s-a păstrat în linia unei activităţi filosofice, cultivând logica – deci vădind preocupări afirmate de ultimul Noica în Scrisori despre logica lui Hermes (Axiomatizări şi modele ale sistemelor silogistice, 1975; Încercări de logică: Studii fregeene, 1997), elaborând în nume propriu (Riscul gîndirii, 1990; coautor: Terente Robert), angajându-se în programul editării integrale în româneşte a lui Platon, ca şi primii doi discipoli, şi traducând filosofia ştiinţei şi logică (Stephan Körne, Experienţă şi teorie: Eseu de filozofie a ştiinţei, 1969; Rudolf Carnap, Semnificaţie şi necesitate: Un studiu de semantică şi logică modală, 1972; William Kneale şi Martha Kneale, Dezvoltarea logicii, 1974; I. V. Perminov, Cauzalitatea în filozofie şi ştiinţă, 1988; Gottlob Frege, Fundamentele aritmeticii: O cercetare logico-matematică asupra conceptului de număr, 2000).

Cu contribuţii în domeniul filosofiei vine şi Andrei Cornea (Penumbra, 1991; Turnirul khazar, 1997, 2003; De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, 2004), inclusiv prin traduceri (Platon, Republica, Philebos; Aristotel, Metafizica; Plotin, Opere), dar afirmându-se şi ca istoric al artelor (De la portulan la vederea turistică, 1977; Primitivii picturii româneşti moderne, 1980; Forme artistice şi mentalităţi culturale în epoca romano-bizantină, 1984), antichist sau clasicist (Scriere şi oralitate în cultura antică, 1988; Platon: Filozofie şi cenzură, 1995; Când Socrate nu are dreptate, 2005; Scriere şi oralitate, 2006) şi publicist (Maşina de fabricat fantasme, 1995; Cuvintelnic fără frontiere, 2002).

Desigur, pe Noica l-au frecventat şi alţi oameni de cultură: Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Mihai Şora, Marin Tarangul, Ion Papuc, Dan Iacob, Alexandru Surdu, Constantin Barbu, Monica Pillat, Paul Anghel, Marta Guţu, Francisca Băltăceanu, George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Victor Stoichiţă, Thomas Kleininger, Aurel Brumaru, Şerban Nicolau. Dar ei nu pot fi arondaţi, cum par să creadă unii, aşa-numitei Şcoli de la Păltiniş, fiecare urmând propria linie de creaţie şi activitate culturală, iar unii participând la dialogul cu filosoful de pe poziţiile unei originalităţi şi ale unei pregătiri la fel de prestigioase (Alexandru Dragomir, Mihai Şora).

Ceea ce rezultă, în orice caz, din tabloul astfel obţinut, la mai bine de două decenii de la plecarea dintre noi a lui Noica, este că, dintre cei socotiţi discipolii direcţi ai acestuia, unii s-au dedicat, în bună măsură, altor genuri ale scrisului cultural decât reconstrucţia filosofică, cei mai fecunzi dintre ei şi-au risipit seminţele creativităţii pe mai multe ogoare, iar cei mai consecvenţi în a se păstra în câmpul filosofiei au publicat sporadic, parcimonios, participând mai mult la opera aducerii filosofiei în limba română decât la cea a îmbogăţirii ei cu produse proprii. Aceasta nu exclude, desigur, posibilitatea ca generaţia secundă de noicieni – discipolii discipolilor, de la Patapievici la Sorin Lavric (dintre cei din proximitatea lui Liiceanu) şi Mihail Neamţu (apropiat de Pleşu), Laura Pamfil (care a lucrat sub coordonarea lui Sorin Vieru), dar incluzându-i pe Bogdan Mincă, Cătălin Partenie, Cătălin Cioabă, Cristian Ciocan, Andreea Parapuf, Christian Ferencz – să continue efortul de gândire al lui Noica în linia maestrului păltinişean (antimodernism, antioccidentalism1, valorificarea moştenirii platoniciene şi heideggeriene). Doar atât, că, deocamdată, asumarea ideilor lui Noica nu prea este vizibilă, gândirea ca atare a acestuia rămânând izolată în nimbul ei şi beneficiind, pe moment, de o descriere pas cu pas (a lui Ion Ianoşi) şi de câteva eşantionări tematice, tratate mai mult sau mai puţin critic. Cel mai adeseori se merge pe exegeza marilor teme şi motive, pe apărarea onoarei lui Noica – în polemici cu cei care îi reproşează acestuia colaborarea cu autorităţile comuniste în anii de după abolirea primului stalinism românesc –, chiar şi pe retrasarea biografiei (Lavastine şi Sorin Lavric) şi mult mai puţin pe programul filosofic al acestuia. Aceasta, poate, şi pentru că, la drept vorbind, sistemul filosofic noician nu este atât de accesibil pe cât s-ar putea crede după contactul cu publicistica de tinereţe a filosofului, cu seducătoa-rele naraţiuni vulgarizatoare după Fenomenologia spiritului şi după textele referitoare la virtuţile filosofice ale limbii române.

Dincolo de catalogările în termenii cei mai generali cu putinţă, care rămân parţial nefuncţionali într-o tentativă de circumscriere şi situare cât mai exactă a gândirii lui Noica – Ion Ianoşi observă că este vorba de mitosofie, tradiţionalism, antimodernitate, antiburghezism, de impregnare cu spiritul filosofiei clasice germane (sau, mai precis, cu romantism), spiritualism, utopism, spirit fantast cu propensiuni maximaliste, coerenţă, spirit de geometrie şi de fineţe, monocordismul (monomania) etc. –, autorul se impune ca un gânditor al binomului fiinţă-devenire. El se dovedeşte astfel un heideggerian sau, ca şi filosoful german, un urmaş al eleatismului. Din păcate însă, sistemul lui filosofic rămâne, deocamdată – ca al lui Blaga –, izolat, aparent fără posteritate, oarecum impenetrabil, ca un adevărat menhir cultural înălţat într-o savană vegetală.

În schimb, tot mai mult, Noica a ajuns să fie privit – cel puţin ca Maiorescu – drept un mare dascăl al naţiunii, mai cu seamă că, în vremea celei mai mari părţi a vieţii lui, din 1938 încoace, România era sub dictatură, şi nu în perioada de acalmie şi construcţie a unui rege înţelept precum fusese Carol I sau urmaşul lui, Ferdinand. Mitul lui Constantin Noica, ilustrat – ca în cazul maeştrilor filosofi din Antichitatea greacă, despre care vorbeşte Diogene Laertios, sau cel al marilor rabini ai iuda­ismului şi, mai ales, ai hasidismului, ori ca în al atâtor guru orientali – prin câteva legende (verosimile şi chiar adevărate), ca şi prin unele zise memorabile, recomandă nu atât un filosof, cât un personaj remarcabil, un caracter puternic şi bine particularizat, un alt tip de dascăl decât cel recomandat de tradiţia noastră statornicită (de la Gheorghe Lazăr la Spiru Haret), cu un mare impact asupra imaginarului cultural al României actuale. Ca şi ctitorul de la Junimea, deşi altminteri, şi Noica este un capăt de linie şi un începător de drum, stabilind ştachete ameţitoare pregătirii intelectuale a elitei visate, elaborând un program de lucru şi încercând chiar punerea lui în operă, în pofida contextului istoric descurajant.

Unul dintre aspectele acestui mit a fost deja adus în discuţie, cu indicarea modelului cultural care l-a generat, de Cristian Bădiliţă:

 

Retragerea însăşi a lui Noica din lume, claustrarea la „cinci mii de picioare deasupra omenirii“ şi la peste trei sute de kilometri depărtare de capitala României intră [...] în scenariul unui destin filozofic de extracţie platoniciană. Plotin îşi înfiripase comunitatea în marginea Romei, cu o discreţie totală, chiar dacă oricine dorea să participe la cursuri şi la viaţa grupului era primit fără a i se pune vreo piedică. Evident, exista o formă de testare şi, implicit, de ierarhizare, după cum exista un regim de viaţă special pentru „interni“ şi altul, mai puţin exigent, pentru „externi“. Vizitatorii întâmplători sau inconsecvenţi (care treceau doar la sfârşit de săptămână pe la şcoală) nu intrau niciodată în posesia tratatelor scrise, a viitoarelor Enneade. Porfir a fost obligat să treacă o probă dificilă înainte de a avea acces la miezul învăţăturii Maestrului. Examenul lui a echivalat, practic, cu o convertire la plotinism. La fel şi în cazul grupului de la Păltiniş: fiecare aspirant era pus la proba celor zece ore de greacă veche, probă decisivă, în urma căreia majoritatea s-au văzut înfrânţi. Modelul şcolii lui Plotin îl va fi îmboldit şi pe tânărul Augustin să se retragă la Cassiciacum, moşia unui prieten, împreună cu mama sa mereu ocrotitoare, cu fiul său Adeodatus, şi cu alţi câţiva tovarăşi [...] Desigur, Noica s-a recunoscut atât de mult în acest fel de a face filozofie, încât n-a visat altceva toată viaţa. (Planetopolis)

 

Altele au fost luate în discuţie, fie şi numai pentru a fi deconstruite, de bunul lui prieten de domiciliu forţat Alexandru Paleologu, în eseul – faimos, reeditat – Amicus Plato... sau: „Despărţirea de Noica“ (1980). Conform acestuia, la Noica voinţa de sistem camuflează sistemul idiosincraziilor funciare; Unul exclude Multiplul, unitatea desfide multiplicitatea; dialectica amputării, cu eliminarea naturii, a lucrurilor, a ochiului, şi deci a picturii; excesul de apriorism, consecinţă a carenţei aperceptive în faţa naturii; condamnarea afectului, spontaneităţii şi imediatului; condamnarea cosmologiei în numele cultivării ontologiei; dispreţul bunului-simţ, separat prin natură de ţelul gândirii corecte. Dar, după Paleologu, Noica este de părere că „Fără filozofie nu e de trăit, orbire cruntă este a nu pricepe acest adevăr“. Exegetul adaugă însă imediat, în nume propriu, că „Fireşte, nici fără artă, fără poezie, nu e de trăit. Lucrurile acestea se leagă între ele“. El observă că filosofiile care au supravieţuit prin veacuri au fost acelea care etalau o mare frumuseţe în sine, valenţe estetice (structură solidă, valoare artistică, stil mare). Altfel spus, Noica promovează mitul vocaţiei unice şi neapărat elitare, al abordării sistematice, în detrimentul fragmentarităţii, artificiosul şi abstractul în detrimentul accesibilităţii imediate, mediate de simţuri, condamnă arta şi literatura în numele filosofiei.

Mitul noician presupune opţiuni tranşante, elitare, autoizolante şi dificile, printr-o separare cât mai radicală de nevoile şi condiţiile contingente. El este, prin excelenţă, un mit antidemocrat şi antimasificant, la antipodul „trăirismului“ cultivat în anturajul tinereţii lui studioase, al „autenticismului“ şi „personalismului“, mergând mai curând în direcţia unei depersonalizări (simptomatic, refuza ideea biograficului nud, înglobând anumite date ale acestuia în hermeneutica lui filosofică, precum în cazul fişei clinice personale din cele Şase maladii ale spiritului...).

Dintr-un alt unghi de vedere, nu de pe versantul calitativ, ci din perspectiva contextualităţii, Dan C. Mihăilescu recapitulează că

 

Noica nu vrea simplă, sterilă răzvrătire. El vrea operă culturală acasă, construcţie, continuitatea ideii româneşti, nu risipire în afară. [...] Alegând România şi concubinajul cu Leviathanul, Noica a contrabalansat perfect rostul şi rolul celorlalţi „năişti“ plecaţi din ţară. Bineînţeles că oricine poate alege: să-l condamne ori să-l absolve – argumentele sunt la fel de tari pentru ambele decizii –, dar asta numai după ce va fi înţeles rostul luptei lui. Lupta pentru fiinţa românească, împotriva „nemerniciei“ şi „nimicniciei“ care îndeobşte o caracterizează. („Din contextele unui verb securistic: a colabora (I)“, in Idei în dialog, august 2009, p. 8)

 

Iar cu un alt prilej, acelaşi autor observa că: „Noica avea cultul construcţiei temeinice, al performanţei culturale pe termen lung, adică tot ce este mai străin de nepăsarea epicureic-risipitoare a firii noastre, de blestemul «adamismului» şi improvizaţiei perpetue“ (idem, „Constantin Noica, la o sută de ani“, in Evenimentul zilei, vineri, 24 iulie 2009).

Cât de dificil era însă acest program se poate observa nu numai din faptul – evident – că primii lui discipoli, cei direcţi, par să fi abandonat intensitatea creatoare filosofică pe care Noica o privilegia, făcând loc în preocupările lor culturale eseisticii şi publicisticii (deci încuviinţând tacit punctul de vedere al lui Al. Paleologu). Devine evident caracterul puternic contradictoriu şi tensional al manifestului pentru cultura înaltă de acasă chiar şi în cazul generaţiei următoare de noicieni, din perspectiva adagiului noician „În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi“. Dintre aceştia, Patapievici, Sorin Lavric, Bogdan Mincă, Laura Pamfil, Andreea Parapuf, Cristian Ciocan şi Christian Ferencz au rămas acasă, Mihail Neamţu pendulează între România şi Occident, în timp ce alţii au ales calea exersării performanţei intelectuale în afara României: Cătălin Partenie (ambientat la University of Quebec, Montréal), Cătălin Cioabă (la Viena) şi Mădălina Diaconu (tot în capitala austriacă). Trage greu în cumpănă, în acest sens, şi discreditarea accentuată şi mereu mai accelerată, în ultimele două decenii, progresiv, a educaţiei specializate de acasă, prin exagerarea decalajelor faţă de Occident, deprecierea doctoratelor obţinute în universităţile româneşti de însuşi sistemul academic şi educativ din ţară, şi calificarea superlativă a publicării în străinătate, în detrimentul dezvoltării publicisticii savante în limba şi spaţiul naţional.

Concluziile în ceea ce îi priveşte pe noicienii din generaţia secundă sunt greu de tras, deocamdată, în pofida studiilor lor laborioase şi meritorii, a traducerilor filosofice (mai ales din Platon şi Heidegger, dar şi din alţi autori). Unii vor rămâne, poate, cantonaţi în sfera culturii înalte extrem de specializate, prin excelenţă filosofice, practicând un discurs tehnicist şi riguros plin de substanţă, însă rezervat puţinilor cunoscători. Alţii vor găsi, probabil – precum Patapievici şi Lavric –, şi calea către dialogul cu un public cultivat mai larg, valorizând resursele expresive ale unei limbi cu virtuţi artistice (în sensul acesta pledează nu doar modelul scrisului lui Noica însuşi, cu excepţia operelor sale mai tehnice, precum Tratatul de ontologie sau Scrisori despre logica lui Hermes, ci şi pledoaria lui Al. Paleologu). Nu se ştie însă, în acest moment, câţi vor asuma şi pariul lui Noica de a face performanţă acasă, nu în străinătate. Presiunea actuală – cam oportunistă – a necesităţii validării profesionale după standarde şi în medii occidentale îi va îndepărta, probabil, cel puţin pe câţiva dintre ei (deja a şi făcut-o) de mediul cultural românesc, exportându-le competenţa şi repetând experienţa lui Eliade, Cioran, Ionesco şi St. Lupasco, nu pe cea a lui Blaga, Noica şi Steinhardt.

Ar mai fi câte ceva de spus despre un alt tip de „noicieni“, care l-au frecventat pe Noica epistolar şi/sau direct, vizitându-l sau fiind vizitaţi de acesta, dar care au rămas oarecum în afara valorizării, afirmându-se ca solitari, pe cont propriu şi nerevendicându-se explicit în descendenţa spirituală a autorului. În anii care au trecut de la decesul din 1987 au început să iasă la iveală fragmente răzleţe din vasta corespondenţă a filosofului adresată acestor emuli şi admiratori. Unii dintre ei au publicat chiar jurnale cu Noica distribuit în rolul principal, după modelul lansat de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş. Nu vorbesc aici despre lucrarea lui Vasile Dem. Zamfirescu, pentru că el se numără printre apropiaţii cercului Noica, ci, de pildă, despre recent publicatul volum Constantin Noica în amintirile unui preot ortodox, de Constantin Şt. Dogaru (2008). Alţi parteneri de dialog epistolar cu autoexilatul de la Păltiniş şi-au publicat, şi ei, între timp, corespondenţa primită (Liviu Antonesei, François Breda, subsemnatul etc.), dând posibilitatea reconstituirii unui Noica protagonist al unui cerc secund în raport cu cel privilegiat, pus în valoare de Jurnalul de la Păltiniş sau, prin refracţie, de Epistolarul lui Liiceanu (cu care antologie de scrisori s-ar afla într-o complementaritate contrastantă); un cerc poate şi mai heteroclit, mai „brownian“, în virtutea numeroaselor şi diverselor unghiuri dinspre care membrii lui s-au apropiat odinioară de Noica, nu neapărat pentru a deveni ei înşişi filosofi, ci mai degrabă văzând în cel retras la Păltiniş un contact cu libertatea de gândire neîngrădită de ideologia Partidului Unic. Cândva, acest alt cerc, mai lax şi mai permeabil, cu frecventări mai sporadice ale autoexilatului, dar nu mai lipsit de fervoare sau mai puţin reprezentativ pentru receptarea plurală a lui Noica, va trebui reconstituit, împreună cu traiectoriile intelectuale ale membrilor săi, pentru a se vedea cât mai bine ce a însemnat, realmente, autorul celor Şase maladii ale spiritului contemporan pentru contemporanii lui de la senectute. Cu sau fără piese epistolare la activ, aici trebuie pomeniţi, cu siguranţă, şi Liviu Antonesei, dar şi, probabil, Sorin Antohi, Luca Piţu, Dan Petrescu şi Dan Pavel.

După două decenii de la plecarea dintre noi a filosofului, nici această zonă a receptării antume, prin act paideic şi acţiune directă – chiar dacă mediată de corespondenţă –, a demersurilor autorului nu a ajuns încă măcar în stadiul unei însumări iniţiale, beneficiarii scrisorilor de la Noica tipărindu-şi numai prin publicistica de cultură sau în unele volume de autor aceste „piese“ de mozaic. Iniţiativele în domeniu par să fie inhibate de dorinţa lui Gabriel Liiceanu de a pune în circulaţie integralitatea moştenirii lui Constantin Noica. Deşi a început devreme, editarea operei antume şi postume a lui Noica înaintează relativ greoi şi fără un plan exact adus la cunoştinţa publicului.

La centenarul naşterii lui Constantin Noica, suntem, prin urmare, într-un anumit sens, tot în preambulul receptării operei sale şi departe, încă, de a decide asupra dimensiunilor impactului avut de „gurul de la Păltiniş“ asupra culturii române.

  

Notă

1. Ion Ianoşi, Constantin Noica între construcţie şi expresie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1996, p. 108. „În partizanatele sale, el surprinde […] devieri, degradări, efective maladii culturale şi umane“. Prin partizanate, aici, se pot înţelege nu doar adeziuni, ci şi idiosincrazii.

 

Ovidiu Pecican

NOICA şi noicienii

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)