Noica şi utopia recunoaşterii

 

Marta Petreu

 

 În momentul cînd a fost arestat şi implicat în „procesul Noica-Pillat“, Constantin Noica terminase nu demult două cărţi: Anti-Goethe1 şi Povestiri din Hegel2. Amîndouă circulaseră, din voinţa autorului, atît în mediul editorial – de pildă, manuscrisele fuseseră încredinţate spre lectură la espla, lui Mihai Şora, care le dăduse şi altora –, cît şi în mediul cunoscuţilor săi. De asemenea, amîndouă fuseseră trimise – şi prin poştă, şi prin cîte-un mesager direct – în Occident, Noica nădăjduind că Eliade şi Cioran, prietenii şi colegii săi de generaţie, se vor strădui să i le publice acolo.    

În cartea sa despre Hegel, Noica prezintă, limpede şi accesibil, deoarece în limbaj epic, un concept hegelian cheie: mişcarea recunoaşterii. Este un concept care l-a fascinase şi pe un alt om din Est, pe Kojčve – care, ajuns, în urma Primului Război Mondial şi a revoluţiei sovietice, în Franţa, a dedicat, între 1933 şi 1939, Fenomenologiei spiritului şi conceptului de recunoaştere serii de cursuri universitare la École des Hautes Études3. (Nu este deloc exclus ca tînărul Noica, în anii studiilor lui pariziene, să-l fi audiat pe Kojčve; dar nici nu e necesar, simpla lectură a Fenomenologiei... lui Hegel fiind mai convingătoare decît orice interpretare.)

Mişcarea recunoaşterii (sau relaţia dintre stăpîn şi slugă) reprezintă un concept fundamental şi fascinant4, care, vorba lui Noica, povesteşte povestea omului. Hegel a arătat că un om (orice om), pentru a fi într-adevăr uman, pentru a fi o conştiinţă de sine, are nevoie de un alt om, adică de recunoaşterea acestuia. Pentru că nevoia de a fi recunoscut de celălalt o are fiecare om în parte, din situaţia liminară, a unui individ care se iveşte în faţa altui individ, se iscă o înfruntare (în care fiecare ins doreşte să fie recunoscut şi să se recunoască, dar refuză să îl recunoască pe celălalt); drept urmare, înfruntarea celor doi indivizi care stau faţă în faţă se transformă în luptă. O luptă care se poate termina în mod fericit, la egalitate, în recunoaştere reciprocă: „Ei se recunosc ca recunoscîndu-se reciproc“, spune Hegel; sau, dimpotrivă, una ce se poate termina în inegalitate, într-o „recunoaştere unilaterală şi inegală“, care dă naştere cuplului stăpîn-sclav. Observaţia importantă a lui Hegel este că un om îşi are esenţa în celălalt, în cel ce îl confirmă; aşa că, pentru a fi într-adevăr ce crede/simte/speră el că este, trebuie să fie confirmat/oglindit/ recunoscut de către un seamăn, iar nu de către un inferior; de către un egal, nu de către o slugă. Tot din învăţămintele hegeliene face parte şi acela că felul cum te porţi cu celălalt om este măsura propriei tale dimensiuni.

Conceptul acesta hegelian explică dinamica oricăror relaţii umane: între doi indivizi, între două colectivităţi ori între un individ şi o colectivitate. El arată de ce, într-o recunoaştere inegală, nu e nimeni fericit sau împlinit, nici stăpînul, nici sluga: căci  stăpînul îşi primeşte recunoaşterea nu de la un egal, ci de la unul pe care el îl socoteşte subaltern, de la slugă. Iar sclavul, la rîndul lui, este nefericit pentru că pur şi simplu nu a obţinut confirmarea după care tînjeşte, recunoaşterea esenţei şi a identităţii sale umane. În repovestirea lui Noica, stăpînul sau „învingătorul“ este o conştiinţă nefericită, deoarece „cel care recunoştea pe stăpîn era cineva pe care stăpînul nu-l recunoştea. Adevărul şi confirmarea stăpînului, în loc să vie de la seamănul pe care-l căutase, veneau de la robi, de la suflete moarte“5. Însă sclavul sau învinsul, deşi nefericit, arată Noica pe urmele lui Hegel, mai are o speranţă, deoarece în el „se trezeşte conştiinţa de sine, singura prin a cărei recunoaştere s-ar împăca cu stăpînii“. La întrebarea: cine – dintre învingător şi învins, dintre stăpîn şi sclav – este omul şi care dintre ei poartă omul şi umanul mai departe?, răspunsul filosofului german, urmat îndeaproape de discipolul său român, este că sclavul. Căci sclavul, spune frumos Noica, îşi vine în fire prin muncă:

 

prin muncă îţi revii cu adevărat în fire, ieşi din cutremur. E adevărat, munceşti pentru dorinţa şi desfătarea altuia, deci îţi revine ca sclav relaţia secundară cu realul pe care-l prelucrezi. [...] Tu negi lucrul nu desfiinţîndu-l ci înfiinţîndu-l, modelîndu-l; într-un fel, te pui pe tine în lucru, te defineşti şi contempli în el.

 

 

Munca, mai spune Noica, te „educă“ şi pe tine, cel care munceşti, îţi dă un sens şi „te defineşte ca om, defineşte omul“.

Pentru Noica, mişcarea hegeliană a recunoaşterii – cu sălbatica ei dialectică stăpîn-slugă, cu concluzia că stăpînul e un „învingător“, dar unul derizoriu, în vreme ce sclavul sau robul „a luat întîietate“ şi asupra stăpînului, şi asupra lumii – a făcut parte din arsenalul lui de axiome, a fost o convingere intimă şi o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Şi prin care s-a raportat la ea.

 

*

 

În decembrie 1958, Constantin Noica a fost arestat. Urma să devină obiectul unei înscenări judiciare de amploare, în care au fost anchetaţi, arestaţi şi condamnaţi o mulţime de oameni. Nevinovaţi cu toţii. Pretextul înscenării a fost, cum se ştie, cultural: lectura unor cărţi de-ale lui Cioran şi Eliade (Cioran, Ispita de a exista, 1956, care are texte antiromâneşti; Eliade, La foręt interdite; Cioran, Lettre ŕ un ami lointain, eseu publicat în nrf, în 1957); apoi, scrisoarea publică a lui Noica către Cioran, adică Răspuns unui prieten îndepărtat, precum şi alte texte ale lui Noica, Anti-Goethe şi Povestiri din Hegel. La anchetă, Noica a dat, drept listă a persoanelor care veniseră în contact cu aceste texte, toată agenda sa; drept urmare, Securitatea a anchetat o mulţime de oameni, pe aproape toţi cei care avuseseră, într-un fel sau altul, o legătură cu textele. Astăzi, culpa incriminată sună neverosimil; la finele anilor 1950 însă, orice pretext, oricît de  străveziu, a fost suficient de consistent pentru a băga oamenii după gratii. „Anatomia“ acestei înscenări uriaşe, în care toţi cei implicaţi au fost în realitate nevinovaţi, a fost refăcută din documente şi mărturii de Stelian Tănase6. Aşa cum arăta acesta, la procesul Noica-Pillat s-au dat sentinţe care totalizează 268 de ani de puşcărie şi 183 de ani de degradare civică. Noica a fost condamnat la pedeapsa maximă, de 25 de ani. Toţi condamnaţii au fost eliberaţi mai repede, în cadrul liberalizării de la mijlocul anilor 1960. Noica a ieşit din închisoare în vara anului 1964, fără să  fi ispăşit toată condamnarea.

 

*

 

În treacăt, să observăm că Emil Cioran, care a fost pretextul procesului (unul dintre ele, fireşte), nu pare să fi priceput vreodată prin ce a trecut prietenul său, pe care l-a judecat cu o stînjenitoare frivolitate. Cioran şi-a făcut reproşuri că i-a scris epistola fatală din 1957, adică Scrisoarea către un prieten de departe:

 

Ce greşeală – să răspund la scrisorile lui Dinu. I-am scris din milă pentru singurătatea lui, precum şi ca să-mi fac datoria de prieten. Fără să vreau, am oferit arme împotriva lui şi am contribuit la năpasta care l-a lovit.

 

În acelaşi timp, cu superficialitatea omului liber dintr-o ţară liberă, Cioran a crezut că nici măcar detenţia nu l-a schimbat pe Noica. Întîi de toate, s-a îndoit că memoriile de puşcărie ale lui Noica ar prezenta vreun interes:

 

D[inu] vrea să-mi trimită un manuscris în care e vorba de grozăviile pe care le-a trăit în închisorile de-acolo. Dar aici suferinţele lui nu interesează pe nimeni: cum să i-o spun? Acolo ar avea un sens şi un ecou, şi o valoare literară; în Occident, nu prezintă nici măcar un interes anecdotic. – Oamenii din ţara mea se pricep să sufere inutil şi la momentul nepotrivit,

 

notează, în mai 1966, cu bine-cunoscuta-i frivolitate, Cioran. În toamna aceluiaşi an îl judecă aspru pe Noica pentru că a colaborat la Glasul patriei, gest prin care, crede Cioran, „şi-a distrus legenda şi a şters cu buretele şase ani de suferinţă“. Cîţiva ani mai tîrziu, dimpotrivă, îi reproşează mental prietenului său că nu a depus mărturie despre calvarul prin care a trecut:

 

Am văzut o grămadă de compatrioţi de-ai mei care au făcut ani şi ani de închisoare. Nu aveau despre asta nici o amintire, nici bună, nici proastă. La drept vorbind, încercarea asta n-a fost pentru ei o încercare, de vreme ce nu i-a marcat profund. Nici o operă nu a luat naştere din ea. C. N., filosof, nu scrie niciodată despre ea, nu face nici o aluzie. Şase ani de puşcărie nu l-au transformat lăuntric. S-ar spune că trecînd de la o închisoare la alta a făcut turism fără voie. Cum poate fi explicat acest fenomen? De o psyche debilă, sau pur şi simplu de acea pasivitate – urmare a unei robii seculare? Cred mai degrabă că trebuie incriminat frivolul scepticism naţional, care refuză să aprofundeze, să interiorizeze senzaţia.

 

Eliade, „vinovat“ în acelaşi fel precum Cioran pentru iscarea procesului, căci romanul său, Noaptea de Sînziene, fusese (în varianta franceză, La foręt interdite) de asemenea corp delict în anchetă, făcea, peste ani, pomelnicul victimelor sale, justificîndu-se totodată că n-a scris în favoarea victimelor în presa occidentală: „fiind consideraţi «fascişti», protestele noastre, al lui Cioran şi-al meu, i-ar fi deservit: ar fi fost interpretate ca o confirmare indirectă a «reacţionarismului» lor“.    

 

*

 

Ţinînd cont că Noica a refulat sistematic (auto)biograficul, lăsînd cu limbă de moarte că,

 

Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog să nu ţină seamă [...] de biografia mea, ce n-are conţinut, în bună parte din voinţă proprie,

 

publicarea, în 1990, a volumului memorialistic Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru a fost o surpriză. (Între timp, setea de biografic în privinţa filosofului a fost satisfăcută de alte cărţi, ale altora, de memorii, jurnale şi corespondenţă, ori de apariţia volumelor de reconstituire şi de documente care ne permit o oarecare aproximare a personajul şi misterului Noica: volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989; extraordinara carte Sub semnul depărtării: Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan; masivul opus Noica şi Securitatea, I; şi nu trebuie uitat fermecătorul volum al lui Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica.)

Apărut în 1990 (mult prea devreme, cred, dar pentru anumite cărţi se pare că nu vine niciodată timpul potrivit), volumul Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru – prin propunerea să ne rugăm pentru „învingători“, pentru „biruitori“, pentru „cei puternici“, inclusiv pentru comunişti şi torţionarii lor – şi-a contrariat pînă la mînie cititorii. Căci, imediat după căderea regimului comunist, aceştia aşteptau alt gen de revelaţii despre închisorile comuniste şi torţionarii lor, mai concrete, mai „gotice“, pline (precum Gherla lui Paul Goma) de scene de tortură, de cruzimi care să motiveze neiertarea şi ura, dar nu o rugăciune pentru foştii învingători şi stăpîni. Mărturia lui Noica a fost prost primită şi, în febrilitatea acelei perioade, nici nu s-a mai observat că ea este o parabolă, nu o rememorare, o carte de creaţie filosofică şi pedagogică, nu o simplă repovestire a avatarurilor de puşcărie ale fostului deţinut Constantin Noica. Deşi, fireşte, acestea nu lipsesc.

Nu se cunoaşte cu exactitate data la care a fost scrisă Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Dacă ne luăm după însemnarea lui Cioran din mai 1966 din Caiete, care notează că „D.“, adică „Dinu“,

 

vrea să-mi trimită un manuscris în care e vorba de grozăviile pe care le-a trăit în închisorile de-acolo,

 

s-ar părea că Noica şi-a scris memoriile de puşcărie curînd după eliberarea sa. Dacă ne luăm însă după o „sinteză“ a maiorului de securitate Pătrulescu, care se ocupa de „cazul Noica“, filosoful îşi scria Amintirile din detenţie prin vara anului 1973, trimiţîndu-le, capitol cu capitol, în Anglia, la fosta sa soţie: unde însă nu ajungeau, deoarece Securitatea le confisca, plic cu plic7; astfel, capitolul al treisprezecelea al cărţii Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru nu a ajuns niciodată la destinaţie, iar autorul, cu neascunsă ironie, l-a înlocuit în volum cu o versiune refăcută, ce începe cu următoarea declaraţie:

 

Capitolul acesta a fost trimis de autor, din ţara sa, de cinci ori – prin poştă, ca toate celelalte –, dar n-a ajuns la destinaţie niciodată, iar manuscrisul din ţară s-a pierdut şi el8.

 

Indiferent cînd le-a scris, memoriile lui Noica sînt o operă de creaţie, nu de strictă rememorare. Astfel, Alec, voleibalistul ce apare drept colegul de celulă al lui Noica, căruia acesta îi adresează pilde înalt pedagogice şi de la care primeşte cadou de despărţire, într-o scenă gingaşă ca întîlnirea dintre Micul Prinţ şi Vulpişoară, o amintire: o mişcare de gimnastică, Alec deci nu a fost colegul de celulă al lui Noica, ci al altui deţinut, al lui Alexandru Botez. Noica a aflat de la acesta din urmă patetica poveste a tînărului sportiv şi „a operat o transmutare“9, topind într-un singur personaj, mai convingător literar, două destine (al voleibalistului şi al aceluia care i-l descrisese). Apoi, paginile acestei mărturisiri lapidare sînt impregnate de atmosfera ultimelor două cărţi la care lucrase Noica înainte de arestare, Anti-Goethe şi Povestirile din Hegel. Repetatele referiri la Faust-ul goethean nu pot să scape cititorului, căruia Noica, în loc să-i satisfacă, prin descrierea minuţioasă a torturilor de puşcărie, apetitul voaierist secret şi  masochismul prin delegaţie, îi vorbeşte, în termeni goetheeni, despre primatul „posibilului gol“ asupra realului sau îi explică, pedant, colectivizarea agriculturii cu ajutorul unei secvenţe din Faust II. 

Şi mai prezent decît Goethe (ori decît Koestler, Cervantes etc.) este însă Hegel: începutul şi sfîrşitul cărţii lui Noica stau explicit sub semnul hegelian al mişcării recunoaşterii, al înfruntării dintre stăpîn şi slugă. Noica trimite explicit la Fenomenologie..., în a cărei valoare explicativă pentru relaţiile interumane a crezut mereu. Aşa că primele pagini din carte conţin teoria înfruntării dintre învingători şi supuşi, aplicată la instalarea comunismului în România, după care urmează ilustrarea „mişcării recunoaşterii“ printr-o secvenţă din puşcărie: deţinutul Noica se întoarce bătut de la anchetă şi îi face lui Alec, voleibalistul din celulă, în mai multe reprize, teoria că faptul „e fără importanţă“, că ei, anchetatorii, „nu contează“, deoarece „Ei nu sînt ei“, „e altceva sau altcineva îndărătul lor“, că „N-aş putea spune că [noilor stăpîni] le merge chiar atît de bine“; ba chiar că ar fi, cu toţii, vrednici de milă: „Mi-e milă [...] să văd că ei nu sînt puşi în condiţia de oameni, adică de fiinţe care făptuiesc ceva şi află de la viaţă ceva“.

Această atitudine noiciană, plină de compasiune pentru „învingători“, pentru „stăpîni“, inclusiv pentru „torţionari“ şi „comunişti“ („Să ne rugăm pentru ei“, spune ceva mai încolo, în altă celulă şi în alt context, Noica; iar colegii de detenţie îl întreabă: „Şi pentru comunişti?“), îl umple de mînie pe colegul de închisoare al lui Noica: tînărul „s-a ridicat, mînios“ şi, în timp ce se învîrteşte prin celulă ca într-o „cuşcă de lei“, „Un suflu de animalitate emană din el“, observă, cu tîlc, filosoful. Din situaţia asta tensionată („De s-ar întîmpla ceva... De s-ar întîmpla ceva...“) se iese prin „miracolul“, bine adus din condei de scriitorul Noica, al muncii. Adică, spune Noica, se deschide uşa, iar gardianul îi pune pe cei doi deţinuţi să spele pe jos.

Să observăm că şi în modelul pe care îl urmează Noica (Fenomenologia spiritului, de Hegel), şi în propria sa carte, în Povestiri din Hegel, soluţia relaţiei stăpîn-slugă se află, pentru „rob“, în muncă. Iar în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, după ce îndrăzneşte să invoce, chiar dacă sub formă de citat, „pitié pour les forts!“, stîrnind mînia, adică „suflul de animalitate“ al colegului său, cei doi deţinuţi se salvează făcînd „ceva adînc uman: munca de sclav“ a spălării cimentului din celulă. Căci, spune Noica – iar în spate se ghicesc paginile pe aceeaşi temă din cartea sa despre Hegel – „Este muncă şi asta, şi are în ea ceva bun, regenerator“.

   

*

 

Trebuie să observ că, în principiu, noi nu avem dreptul să judecăm nici furtunoasa scenă  (fie ea reală, fie ea închipuită de Noica) care introduce ideea iertării, nici ideea de bază, a iertării celui rău, din simplul motiv că, netrecînd printr-o puşcărie comunistă, sîntem lipsiţi de îndreptăţire morală. Noi putem numai să medităm, cu varii reacţii, la gîndul deloc ascuns al lui Noica. Cartea lui este pusă, în întregul ei, sub avertismentul unei întîmplări cu valoare de pildă: povestea comandantului Alexandru, care, după ce a ocupat în război o mănăstire de măicuţe, a lăsat-o intactă, cerîndu-le maicilor să se roage pentru el.

Şcolit la şcoala Fenomenologiei... lui Hegel, pe care a repovestit-o în registru epic, Noica însuşi a cerut, obsesiv, să ne rugăm pentru învingătorii care ne fac rău. De ce să ne rugăm pentru ei? Pentru că, spune Noica, sînt nişte alienaţi („Ei nu sînt ei“), sînt nişte oameni care s-au îndepărtat de la esenţa lor umană („e în joc altceva, care-i transformă pe toţi în obiecte“), şi-au pierdut sensul vieţii („ei nu sînt puşi în condiţii de oameni, adică de fiinţe care făptuiesc ceva şi află de la viaţă ceva“); şi, peste toate, spune filosoful într-o formulare foarte hegeliană, „Nu-şi dau seama că, între oameni, dacă anulezi pe celălalt, te anulezi şi pe tine“.

Această idee – sucită, scandaloasă, pe deasupra filosofică –, extrasă de Noica, drept învăţătură universală, adică şi morală, din Fenomenologia spiritului şi asumată de el explicit în cele două variante ale cărţii sale despre Hegel – este un laitmotiv al volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Adică al mărturiei noiciene despre închisorile comuniste.

I s-a adăugat, pentru ca scandalul să fie deplin, „episodul marxist“ din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Faptele sînt cunoscute: după o lungă perioadă în care a fost singur în celulă (Kojčve, celălalt mult mai mare interpret al Fenomenologiei spiritului, atrăgea atenţia că pentru Hegel un singur om înseamnă niciun om: „Il faut, pour le moins, ętre deux pour ętre humain“10, deoarece, în viziunea lui Hegel, omul nu este nimic altceva decît „le fait de la reconnaissance d’un homme par un autre homme“), lui Noica i-au fost date cărţi. Mai exact, i-a fost dat Marx. Aşa că a citit „17 volume din operele complete ale lui Marx şi Engels“. În felul lui „naiv“ şi onest, adică sublim, depune liberă mărturie că „Sînt pagini în Marx care te cutremură“, căci acesta a fost, vreme de măcar un deceniu, în secolul al xix-lea, „cronicarul şi purtătorul de cuvînt îndrăcit“ al conştiinţei europene. Drept urmare, Noica, fidel înălţimii sale morale, exprimate în mod explicit în termeni hegelieni de mişcare a recunoaşterii, cere... o rugăciune pentru Marx:

 

Fie-vă milă de un gînditor atît de mare, ce, în părţile lumii unde e prea des şi prost invocat, a ajuns de rîsul copiilor. Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruinţa sa împotrivă-i. Lăsaţi batjocura ieftină, cei care vă simţiţi victime ale lui [...]. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător. [...] „Iertaţi-l, a stat şi el sub nebunia Binelui. Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugaţi-vă pentru the Big Brother“11.

 

La apariţie, cartea lui Noica, aşa cum am spus, n-a plăcut. Poate că „demonul ambiguităţii“ pe care i-l atribuia Monica Lovinescu l-a făcut pe filosof, în această pledoarie de natură morală, să uite să îndemne la rugăciune şi pentru victime, pentru cei învinşi, închişi, torturaţi. Compasiunea pentru ei este evidentă şi implicită, dar se pare că Noica a uitat că ar trebui să adauge un imperativ etic explicit şi în favoarea celor nevinovaţi. A fost penalizat pentru asta. Pentru Monica Lovinescu, de exemplu, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru

 

a devenit pentru mine breviarul prin excelenţă al decăderii. Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei? Nu mă pot ruga pentru Big Brother – cum mă îndeamnă, într-un moment de non-sens filosofic, un C. Noica. Nu era vorba nici măcar de o iertare creştină: Noica n-avea decît frugalitatea monahală, nu şi credinţa. Mila sa ţine de sofism, nu de Cruce12.

 

*

 

În fapt, problema e fără soluţie, măcar în sensul că are mai multe soluţii, că orice atitudine umană este, subiectiv vorbind, cu putinţă. Există, de pildă, tradiţia evreiască a zilei iertării – pusă în termeni filosofici şi istorici de către Jankélévitch –, în care vinovatul îşi cere iertare de la cel pe care l-a lezat. Există, la fel, tradiţia creştină, a absolvirii noastre de către Dumnezeu, căruia ne rugăm să ne ierte aşa cum noi îi iertăm pe cei care ne greşesc: „Şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, precum şi a solicitării iertării pentru un altul, care nu a avut destulă ştiinţă sau prevedere: „iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac“. Viaţa ne învaţă că există iertarea ca proces psihologic anevoios, în care absolvirea vinovatului coincide cu vindecarea interioară a unei răni adînci, ori, dimpotrivă, iertarea ca decizie a voinţei, în urma unei deliberări. După cum poate să existe iertare spontană, cu sau fără ca vinovatul să îşi fi cerut iertare, sau iertarea ca încheiere premeditată de conturi. Şi am putea continua.

În cazul de faţă, Noica s-a arătat dispus să-i compătimească („fie-vă milă“) şi să-i ierte („iertaţi-l“) pe „învingători“, pe stăpîni, pe călăi. (La proces, conform mărturiei Siminei Mezincescu, s-ar fi adresat, foarte semnificativ, soldaţilor care-i păzeau: „Eu ştiu că, în fond, sînteţi buni, dar ascultaţi de ordine“.) Era dreptul lui, inalienabil. La fel, a fost dreptul său ca, în numele unor principii filosofico-morale în care credea – şi care, aşa cum a intuit Monica Lovinescu în fragmentul mai sus citat, nu sînt de natură creştină (ci de sursă hegeliană) –, să-i îndemne şi pe alţii la iertarea celor vinovaţi.

Nicolae Balotă, în Caietul albastru – o capodoperă a literaturii româneşti – şi mai ales în cartea sa încă inedită, cu un titlu de maximă încărcătură mistică, Abisul luminat, procedează la fel, chiar dacă în absenţa unei pledoarii explicite pentru călău. Steinhardt, în Jurnalul fericirii, se află pe aceeaşi linie. Testamentul moral al lui Vulcănescu, „Să nu ne răzbunaţi!“, e de aceeaşi natură. Iar un film precum Binecuvîntată fii, închisoare (regia: Nicolae Mărgineanu), la fel. Aceste creaţii au lansat în spaţiul public, toate, chiar dacă fiecare în felul său şi de pe alte fundamente de gîndire, ideea iertării. Adică, aceşti autori s-au întîlnit, într-un fel sau altul, cu propunerea lui Noica, mult mai elaborată filosofic, a compasiunii victimei faţă de călău (compasiunea victimei superioare moral faţă de călăul său, călău ce şi-a înjosit substanţa umană).

La o civilizaţie creştină, chiar dacă astăzi masiv desacralizată, comandamentul etic de-a ne ruga pentru călăi şi de-a-i ierta nu ar trebui să ridice, în principiu, obiecţii insurmontabile. În spaţiul românesc însă, poate şi pentru că trauma este încă foarte recentă şi adîncă, ideea nu a fost (încă?) metabolizată complet şi nici asimilată ca atitudine. Cu toate acestea, rămâne faptul de netăgăduit că unii dintre foştii deţinuţi politici, Noica, Balotă, Steinhardt şi alţii, pun problema experienţei lor carcerale nu pe teren juridic, ci pe unul strict etic, al moralităţii personale, şi că, în calitatea lor de supravieţuitori, nu au o pornire punitivă la adresa temnicerilor lor, împingînd interpretarea experienţei lor carcerale pînă la sublim (unul mistic sau unul laic).

             Problema fiind una de natură intim-morală, nu juridică, fiecare ins are libertatea de a reacţiona conform codului propriu. Este foarte posibil ca reacţia de iertare despre care vorbesc foştii deţinuţi să vină dintr-un resort de autoapărare: cei închişi au fost atît de umiliţi în închisoare, încît unii dintre ei, pentru a-şi salva superioritatea morală asupra torţionarului (şi asupra sistemului), au fost nevoiţi să renunţe la resentiment, la ideea răzbunării, şi să aleagă, într-un act liber, saltul moral: iertarea ca unică modalitate de conservare a respectului de sine şi ca atitudine de superioritate faţă de torţionar. Ceea ce ar da o răzbunare în bunătate, manifestată prin iertarea deplină.

 

*

 

DeŞi înclin să cred că atitudinea lui Noica faţă de „învingători“ şi „stăpîni“ (inclusiv faţă de Marx) provine din etica lui de sorginte hegeliană, nu pot să exclud ipoteza că filosoful a îndemnat la iertare pentru ca să i se ierte şi lui. Ipoteza – de o probabilitate mai redusă, cred – ar putea fi argumentată prin marea culpă a lui Noica faţă de oamenii din lotul său. Aşa cum se ştie şi aşa cum el însuşi povesteşte, la anchetă, întrebat cine a mai citit textele pentru care era inculpat, filosoful a răspuns total naiv, şi anume dîndu-i anchetatorului toate numele din agenda sa:

 

Atunci brusc mi-a venit în minte ideea că aş putea să-mi scap prietenii paralizînd sub un noian de nume pe cei care mă interogau. „Ah“, făcui eu, „vă gîndiţi la aceştia? Dar sînt zeci de alte persoane cărora aş fi putut să le împrumut cartea, sau cărora le-am şi împrumutat-o.“ Mă trezesc spunînd: „Aţi luat de la mine agenda cu numere telefonice. Daţi-mi-o vă rog o clipă ca să pot să-mi amintesc“. // Mi se dă agenda şi citesc absolut toate numerele din ea. Din cînd în cînd anchetatorul se opreşte şi rosteşte cu satisfacţie numele mic al persoanei de care e vorba; alteori mă întreabă care este. Îl urmăresc cum înşiră tacticos pe hîrtie nume după nume, timp de trei sferturi de oră (Au stomac bun, îmi spun în gînd, suportă orice cantităţi). La sfîrşit îmi oferă o ţigară. // În clipa aceea mi-am dat seama ce idiot fusesem, poate chiar criminal, punîndu-i sub ochi atîtea nume, din care putea să aleagă pe cine voia. Am refuzat ţigara.

 

Mulţi din cei pe care Noica i-a inculpat inconştient şi prosteşte au fost anchetaţi şi, unii, închişi. Cînd a ieşit din închisoare, Noica, o arătare slabă, prost îmbrăcată, ştirbă – rămăsese fără dinţi şi nu voia să şi-i pună, „pentru ca lumea să vadă ce poate face o închisoare comunistă cu noi“; reacţia aceasta este, să notăm, de răzbunare, nu de iertare! –, a peregrinat pe la uşile victimelor sale, pentru a le cere, în genunchi, iertare. Dorina Al-George povesteşte că, după eliberarea lui, Noica

 

a venit de cîteva ori pe la noi, dar nu a intrat în casă, ci doar a introdus pe sub uşă cîte o scrisoare. [...] ele cuprindeau încercări de explicare şi „deculpabilizare“; nu sunt sigură dacă acesta este termenul cel mai propriu13.

 

În unica scrisoare păstrată, filosoful i se adresa lui Al-George astfel:

 

Dragă prietene,/ nădăjduiesc că ai primit rîndurile mele şi că ai înţeles din ele şi cîtă suferinţă mi-a pricinuit răul pe care ţi l-am făcut şi cîtă ruşine îmi este să dau ochii cu dta.

 

În faţa Siminei Mezincescu, Dinu „a căzut în genunchi şi mi-a sărutat fusta. Eu nu ştiam cum să-l ridic“. În faţa Cocăi Casasovici şi a soacrei acesteia, „Dinu a căzut în genunchi şi ne-a sărutat poala rochiilor, spunînd: «Iertaţi-mă!»“.

Şi, dacă în general a fost iertat, unii totuşi nu au putut să-l ierte, de pildă apropiaţii lui Mihai Rădulescu: mama acestuia, care l-a considerat pe Noica responsabil pentru moartea fiului său, sau unii dintre prietenii lui, care l-au socotit vinovat „de a-l fi antrenat, aproape forţat [pe Mihai Rădulescu], în procesul pe care – nu spun nici un păcat – Dinu N[oica] şi l-a dorit atît de mult“14.

Ecoul remuşcărilor lui Noica intră inclusiv în documentele pe care Securitatea, care n-a încetat nicio clipă să-l supravegheze, le-a întocmit pe seama lui după ieşirea din puşcărie. Laitmotivul său la Securitate este „am devenit vinovat de nenorocirile care s-au abătut asupra lor [prietenilor]“. Ori de cîte ori vreunul din fostul „lot Noica“ a fost oprit să iasă din ţară, filosoful s-a simţit vinovat, pentru că „i-am luxat şi i-am dus la puşcărie“.

 

Ori de cîte ori refuzaţi paşaportul unuia dintre aceştia, eu am sentimentul că sînt traumatizaţi din cauza mea,

 

declară, în mod foarte semnificativ, Noica la Securitate. Pentru că Sergiu Al-George n-a primit paşaport să plece la un congres, filosoful i-a reproşat maiorului Pătrulescu (în întîlnirea din 20 octombrie 1973), că

 

am rămas cu sentimentul că încă oamenii pe care i-am aruncat în închisoare încă poartă povara asta în dosarul lor şi figurează numele meu, şi încă din cauza mea mai sînt traumatizaţi.

 

Conform altei note de Securitate, la începutul anilor 1970 Noica simţea că şi-a răscumpărat totuşi o bună parte din vinovăţia faţă de victimele sale, drept care i-ar fi spus fostei lui soţii că ar putea pleca „cu totul“ din ţară, căci „Moralmente, aş putea s-o fac, probabil, pentru că mi-am plătit unele din datorii «victimelor mele» şi, pe de altă parte, culturii noastre“.

Între sentimentul de vinovăţie al lui Noica faţă de fostele sale victime şi bunăvoinţa cu care răspundea anchetatorilor după eliberarea lui din puşcărie pare să existe o legătură subterană. Iar insistenţa cu care vorbeşte Noica, la Securitate – căci filosoful a fost supravegheat permanent, anturajul său,  împînzit cu informatori (unii culţi), iar el, invitat periodic la sediul instituţiei –, despre vinovăţia sa faţă de oamenii din „lotul“ lui pare a fi o încercare neobişnuită de-a smulge de la „organe“ cîte-un paşaport pentru fostele sale victime.

Legătura filosofului cu Securitatea a căpătat o turnură de-a dreptul halucinantă după ce el a făcut, în 1972, o călătorie în Occident, unde s-a văzut cu Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, soţii Stolojan şi alţii. Realist vorbind, Noica nu avea cum să evite această instituţie. Iar dacă tot n-o putea evita, se pare că s-a gîndit cum s-o folosească: pe de o parte, în beneficiul prietenilor săi, faţă de care se simţea vinovat; pe de altă parte, şi mai ales, în folosul culturii române. Planul, pe care îl putem ghici şi chiar reconstitui din documentele de Securitate recent publicate în Noica şi Securitatea, a fost măreţ. Şi ridicol. Sau, mai propriu spus, a fost una din „isprăvile lui Dinu“15: un plan donquijotesc, cum numai Noica putea, în sublimul iluziei sale culturale (dar o iluzie trăită într-un context de deplină mizerie socialistă), să conceapă.

 

*

 

Noica a făcut parte dintr-o generaţie care, în momentul startului, şi-a propus (la fel ca generaţia anterioară, a lui Blaga), să creeze o cultură română atît de înaltă şi de valoroasă, încît să-i asigure intrarea în circuitul universal. Politizarea generaţiei, atrasă de colectivismul revoluţionar la modă în întreaga Europă, apoi războiul mondial şi instalarea socialismului de ocupaţie sovietică au amînat fără termen proiectul. Iar dacă prietenii lui Noica rămaşi în Apus au răzbit şi, individual, s-au salvat în glorie, filosoful însuşi n-a avut o şansă asemănătoare. După ce a făcut anii de închisoare (şi sînt mai mult decît interesante frînturile de informaţie care sugerează că filosoful şi-a dorit procesul), el a încercat, oarecum de unul singur şi în condiţiile cele mai nepropice, adică în socialismul real românesc, să pună în aplicare proiectul cultural al generaţiei sale: cu alte cuvinte, a încercat să creeze, în condiţiile de atunci din ţară, o mare cultură română. (Pentru Noica însuşi, cultura reprezintă valoarea supremă, cu întîietate faţă de valoarea vitală ori faţă de alte valori – situaţie ce poate fi constatată printr-o judecată de existenţă, dar nu poate fi sancţionată printr-o judecată morală.) Şi, pentru că nu o putea face singur, s-a folosit de călătoria din 1972 în Franţa pentru a încerca să-i capteze în proiect pe vechii săi colegi de generaţie, în primul rînd pe Eliade. De asemenea, a încercat să convingă Securitatea – şi, conform notelor publicate în Noica şi Securitatea, o vreme a chiar crezut că a convins-o – că trebuie să urmeze proiectul său, înspre folosul imediat şi pe termen lung al culturii române. Marea lui ambiţie pe lîngă Securitate era să-l publice pe Eliade în ţară – iar marea lui ambiţie pe lîngă Eliade (şi pe lîngă tot grupul din Franţa, în primul rînd pe lîngă Monica Lovinescu) a fost să îl convingă pe acesta să vină în ţară, unde să se înfiinţeze, cu ajutorul... ştiut, un institut de studierea religiilor.

Din cauza acestui plan – utopic, fireşte –, Noica i-a tratat pe ofiţerii de Securitate, care-l căutau pentru a-l descoase şi îl supravegheau neîntrerupt, ca pe nişte egali.

De pildă: după călătoria din 1972 în Franţa, unde s-a întîlnit cu toţi cei importanţi din emigraţia românească, Noica a fost chemat la Securitate. Iar acolo, în sediul din Tunari, după „cîteva discuţii introductive“, filosoful, care nu pare să fi cunoscut şi practicat  „minciuna vitală“, a repetat scena carnetului din ancheta „procesului Noica-Pillat“: adică, a scos „carnetul său, în care a notat zi de zi ce-a făcut pe timpul şederii în Anglia şi Franţa“. Era o formă de a le spune securiştilor: mă port cu voi deschis, purtaţi-vă  şi voi cu mine şi cu proiectele mele pe măsura mea, nu pe măsura voastră. Sanda Stolojan, care de altfel a dezaprobat atitudinea lui Noica, a descifrat foarte bine scena:

 

Noica jucase cartea sincerităţii cu nişte politruci condiţionaţi de propriile lor metode poliţieneşti. Nu i-am ascuns lui Dinu uimirea mea. Jucînd cu cărţile pe masă, crezînd că îi putea convinge de bunele lui intenţii pe nişte poliţişti a căror mentalitate nu putea concepe un asemenea comportament sincer, era o naivitate de neînţeles din partea lui Noica. A fi sincer cu asemenea indivizi însemna nu numai a se coborî, dar a se umili în  zadar – lucrul mi se părea de neînţeles. Dinu şi-a recunoscut eşecul – nu greşeala, ci eşecul16.

 

Deci, cu carnetul în mînă, Noica a explicat ofiţerului din faţa sa cum pot fi folosiţi românii celebri din străinătate pentru construirea culturii române, cum trebuie România socialistă să publice cărţile acestora şi cum le-a explicat el celor din exil, în special Monicăi Lovinescu, lui Eliade şi lui Cioran, că „România este o ţară liberă“, cu care ar trebui să colaboreze. Pentru cazul aparte al lui Eliade, filosoful s-a oferit să facă, apoi chiar a conceput cîteva zile mai tîrziu, în 18 iulie 1972, un plan special, detaliat, care, dacă ar fi fost pus în practică, ar fi dus la crearea unui institut de studii orientale, la publicarea masivă a lui Eliade în România şi la trimiterea de doctoranzi români la istoricul religiilor.

Este un proiect măreţ, complet lipsit de simţul realităţii: unul pe măsura filosofului. Pe scurt: este una din „isprăvile lui Dinu“. Pentru că, deşi se pare că ambele părţi erau ispitite de planul lui Noica, niciuna dintre ele nu a fost cu adevărat convinsă.

 

*

 

Pusă faţă în faţă cu relatarea Monicăi Lovinescu despre vizita lui Noica la Paris, versiunea optimist-euforică a lui Noica despre propria lui călătorie şi despre planul cultural urzit de el nu rezistă însă. Observînd „buna lui credinţă“, Monica Lovinescu consemnează rece poziţiile complet diferite pe care s-au aflat ei, exilaţii, în raport cu Noica. De pildă, departe de a fi entuziasmat de ideea prezidării unui institut de orientalistică la Bucureşti, Eliade de fapt „refuzase sec cu o fermitate pe care nu i-o cunoşteam“17 orice idee de colaborare cu regimul de la Bucureşti. Mai grav încă:

 

De fapt, după prima lui călătorie, Noica plecase refuzat de toată lumea. De Cuşa cu violenţă. De noi cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm cînd dădea de ceva incredibil şi exclama, trecîndu-şi mîna prin păr, „C’est pas possible!“18.

 

 

Desigur, prezenţa lui îi impresionase adînc pe toţi.

Eliade, care venise din America anume să-l întîlnească, a fost tulburat de „încrederea lui Dinu în posibilităţile creatoare ale culturii româneşti de astăzi“19, propunîn-du-şi să mediteze la „ideile şi sugestiile lui Dinu în legătură cu «colaborarea culturală» pe care o propune între exil şi regimul din ţară“. După plecarea lui Noica, elita culturală a exilului, adică „Eugen, Rodica, Marie-France, Cioran, Virgil şi Monica“, întruniţi la Eliade, „Sînt toţi sub impresia reîntîlnirii cu Noica“. Cioran, într-o scrisoare, recunoaşte la rîndul lui că „fiecare comentează în felul său trecerea ta pe aici, şi se întreabă cine-o fi? cine-o fi?“, conchizînd apoi: „Ne-ai tulburat rău pe toţi, fiindcă în gesturile tale, în vorbele tale, în întreaga ta făptură e ceva care provoacă o afectuoasă perplexitate“20. La rîndul ei, Sanda Stolojan i-a consemnat ieşirile teribile, planurile pe care le-a urzit pe seama lui Eliade ori cele gîndite compensator pe seama României, care „nu are decît o şansă prin cultură“, fiindcă „destinul istoric i-a fost refuzat“; tot Sanda Stolojan observă că, după plecarea lui, toţi „am vorbit, bineînţeles, de Noica“. Însăşi Monica Lovinescu recunoaşte că, deşi erau pe poziţii complet diferite, îi păstra lui Noica „un straniu dar indefectibil respect intelectual“, căci era o persoană care îşi îmbogăţea interlocutorul.

Dar, deşi toţi au fost tulburaţi, niciunul nu a fost de fapt dispus să colaboreze aşa cum plănuise, cum raportase şi cum continua să fantasmeze Noica.

 

*

 

Acasă, euforia constructivist-culturalistă a lui Noica pe seama publicării în ţară a lui Eliade şi a celorlaţi români celebri din exil a continuat, conform pieselor din dosarul de Securitate, cîţiva ani. La un moment dat însă, Noica n-a putut să nu se trezească, n-a mai putut să nu-şi dea seama că e tras pe sfoară de „organe“: de Securitate, de ştabii de la cultură ori de cei de la partid. Aşa că s-a plîns tuturor, şi informatorilor care îl vizitau, şi ofiţerilor de Securitate care îl convocau la sediu. La mai puţin de un an de la întoarcerea din istorica sa călătorie în Franţa, filosoful se plîngea oficial:

 

Regret că, deşi am făcut memoriu anul trecut la organele dv. şi am mers şi la un tovarăş la Comitetul Central al pcr, recomandat fiind de Paul Anghel, pînă în prezent nu s-a rezolvat nimic în problema lui Mircea Eliade. Încă nu este publicat şi operele lui Eliade de istoria culturii tradiţionale nu sînt cunoscute la noi. // Eu, ca şi Mircea Eliade, continui să cred că ţara noastră ar avea nevoie de colaborarea lui Mircea Eliade, dar se constată încă rezerve din partea unor cercuri culturale din România. Eu am propus şi am arătat că dorinţa lui Eliade este să se facă un mare institut de studii orientale.

 

Peste alte două luni şi jumătate, repeta în faţa unui informator:

 

Îi vine greu să facă o nouă călătorie, căreia nu prea îi mai vede rostul. Copiii pe care îi are în străinătate nu-i poate ajuta efectiv, iar faţă de prieteni – în afară de Eliade –, se simte jignit. La trecuta sa călătorie în străinătate, s-a comportat destul de dur faţă de aceştia, şi în special faţă de Monica Lovinescu. A spus acestora că ei, acolo, sînt aproape sterili şi nu fac nimic de seamă, în timp ce în ţară există totuşi iniţiative şi se simte un spirit dornic de cultură şi înaintare. Dar, după întoarcerea sa, a constatat că, cu toate eforturile, nu a putut realiza nimic, nici pentru Mircea Eliade, nici pentru LupaŞcu, iar cărţile sale nu se publică, fiind mereu amînate.

 

În octombrie 1973, în discuţia cu acelaşi maior Pătrulescu, filosoful reproşează:

 

Vă spun că, pe undeva, m-am îmbolnăvit şi de inimă rea. Mi-am zis: d-le, cum mi-am permis eu să-i iau de sus pe ăia şi să-i spun Monicăi Lovinescu, anul trecut, cînd am fost la Paris, să mai termine cu trasul de mînecă al oamenilor; lăsaţi pe oamenii de cultură în pace, să facă ce cred. [...]// Deci, eu îi iau pe ăia de sus, vin aici, risc obrazul [...], ca să vin aici şi să nu realizez nimic, să nu pot întreprinde nimic, să nu pot nici măcar să trag o traducere în legătură cu mitul, a lui Eliade!

 

În ciuda faptului că afirma, nu ştim nici cît de calculat, nici cît de convins, că „acum nu te mai poţi înţelege decît cu Securitatea“, în ciuda faptului că şi-a povestit călătoria în străinătate cu carneţelul de însemnări în mînă – detaliu care, aşa cum am arătat, a consternat-o adînc pe cea mai apropiată prietenă a sa, pe Sanda Stolojan –, în ciuda faptului că a făcut pentru Securitate proiecte culturale, în ciuda faptului că la întîlnirile cu securiştii era şi elocvent, şi locvace, în ciuda declaraţiei provocatoare că „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sînt cu inima curată“; pe scurt: în ciuda faptului că Noica i-a tratat pe securişti în calitatea lui de Noica, deci ca un om liber care discută cu egali, Securitatea a purtat cu el ca Securitate – adică josnic. În loc să îi acorde credit cultural, instituţia l-a pus sub o şi mai strînsă supraveghere, înconjurîndu-l pe acest Don Quijote filosof de şi mai mulţi informatori şi instalîndu-i în casă aparatura de ascultare. Cu alte cuvinte, instituţia şi-a bătut joc de el. În termeni hegelieni, ar fi o mişcare a recunoaşterii eşuată în neînţelegere absolută.

„Organele“ au rămas însă cu sugestia importanţei lui Eliade, pe care  l-au abordat şi prin alţi mesageri, de pildă prin Mihnea Gheorghiu, poate şi prin alţii. Deşi, în absenţa Jurnalului eliadesc integral, orice afirmaţie trebuie făcută cu aceeaşi prudenţă cu care trebuie să fie citite şi piesele din dosarul de Securitate, se pare că lentoarea cu care au digerat instituţiile comuniste din România proiectul lui Noica i-a lăsat timp lui Eliade – dacă acesta ar fi fost cumva tentat de o colaborare culturală strînsă cu România – să se dezmeticească de tot. Astfel că în 1978, primindu-l pe Corneliu Mănescu, Eliade răsufla uşurat că oaspetele său nu l-a mai ispitit să vină în ţară, pentru „întîlnire la cel mai înalt nivel“.

Din proiectul cultural noician, în care Eliade juca rolul principal, nu s-a ales deci mare lucru. A rămas numai strădania lui Noica, de om lipsit de simţul realităţii şi al istoriei, de a se comporta cu securiştii şi politrucii conform unui cod propriu, înalt, de-a dreptul sublim; şi replica lor poliţienească, de a-şi întări supravegherea, deci un răspuns pe măsura lor, nu pe-a lui Noica.

 

*

 

Pasiunea lui Noica pentru creaţie şi strădaniile lui de-a construi o cultură română majoră fac parte din persoana lui. La fel ca Blaga, care se simţea posedat de opera sa încă nescrisă, Noica era prizonierul cărţilor lui care mişcau în el, al cărţilor pe care se simţea dator să le scrie – şi, în plus, al proiectelor lui privitoare la cultura română. Structural, el aparţine tipului uman sublim: în felul în care este sublim Don Quijote; sau în felul în care  Antigona, prizonieră în unilateralitatea subiectivităţii ei, este sublimă. În locul „istoriei ca un abator“ (în care i-a fost dat să trăiască şi în care practicarea adevărului şi refuzul „minciunii vitale“ l-au livrat nu numai pe el, ci şi pe alţi nevinovaţi, în mîna atotputernică a Securităţii), lui Noica i s-ar fi potrivit, mai mult decît oricui, o perioadă fără evenimente. O „pagină goală“ a istoriei: una în care să îşi desfăşoare, de nimic nestingherit, „isprăvile“ lui culturale, pasiunea sa de constructor şi de antrenor cultural.

 7 dec. 2009    Note 

            1.         E vorba despre primul manuscris al viitorului volum Despărţirea de Goethe, apărut în 1976, la Ed. Univers.

            2.         Manuscrisul a fost publicat în Franţa, în limba română, sub titlul (schimbat de către Cioran, care socotea că titlul real este inacceptabil în Occident): Fenomenologia spiritului de G.-W.-F. Hegel, istorisită de Constantin Noica, Paris, text publicat de revista Semne, 1962. Volumul a apărut în timp ce filosoful se afla în închisoare. Mai tîrziu, Noica a revăzut textul şi l-a publicat, în 1980, cu titlul Povestiri despre om: După o carte a lui Hegel, la Editura Cartea Românească.

            3.         Alexandre Kojčve, Introduction ŕ la lecture de Hegel: Leçons dur la Phénoménologie de l’Esprit..., réunies et publiées par Raymond Queneau, Paris: Gallimard, 1947; selecţiuni din acest volum au fost publicate la Biblioteca Apostrof, în traducerea lui Dumitru Ţepeneag, în 1996.

            4.         Eu însăşi am fost fascinată de mişcarea recunoaşterii, prezentînd-o şi ilustrînd-o pe larg într-un eseu, „Hegel şi utopia recunoaşterii”, din volumul meu Teze neterminate, Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 1991. Pe vremea aceea nu cunoşteam cartea lui Kojčve, de negăsit în România. 

            5.         Noica, Fenomenologia spiritului de G.-W.-F. Hegel, p. 22.

            6.         Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1997.

            7.         Notă-sinteză a maiorului Pătrulescu, 6 aug. 1973, in Noica şi Securitatea, prefaţă, selecţia şi îngrijirea  textelor de Dora Mezdrea, postfaţă de Sorin Lavric, Bucureşti: Editura mnlr, 2009,  p. 107.

            8.         Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1990, cap. XIII, p. 104.

            9.         Tănase, p. 285.

            10.       Kojčve, p. 172, vezi şi p. 170; în traducerea lui Dumitru Ţepeneag: „trebuie să fim măcar doi pentru a fi umani” (p. 81 în versiunea românească).

            11.       Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p. 113-114.

            12.       Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, vol. 2, 1960-1980, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2001, p. 187.

            13.       Dorina Al-George, Şocul amintirilor, Piteşti: Ed. Paralela 45, 2006, p. 59.

            14.       Vezi Tănase, p. 463, 469.

            15.       Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, cuvînt însoţitor de Andrei Pleşu, Bucureşti: Ed. Cadmos, Ed. Kultura, 2009, p. 155. Formula trimite la proiectele culturale, utopice în condiţiile socialismului, pe care le genera permanent Noica. 

    &nbs

Marta Petreu

NOICA şi utopia recunoaşterii

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)