Vocaţia inteligenţei

 

Iulian Boldea

 

Titlul de mai sus reproduce o sintagmă folosită de Alexandru Paleologu în cartea sa Interlocuţiuni (ediţia a doua, Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2009). E o carte vie, problematizantă, în care verva eseistului este mereu însoţită de semnele unei inteligenţe disponibile, mobile, capabile de adevărate spectacole ale paradoxului şi ironiei, de racursiuri caustice, mordante, dar şi de insinuări ale melancoliei, mai ales în acele pasaje cu caracter autobiografic, în care revelaţiile memoriei capătă rezonanţele şi accentele unei nostalgii învăluitoare. Alcătuit din „mărunţişuri“ (prefeţe, interviuri, articole diverse), cum precizează autorul în „Scuzele“ sale de început, volumul este însă cu adevărat revelator pentru concepţia autorului, reiterată, uneori, obsesiv, aproape monoton în aceste pagini, pentru modul său de a se situa în lumea românească de azi, pentru modul său de a-şi apăra şi ilustra valorile, ideile şi reprezentările despre trecut şi prezent, despre comunism şi liberalism, despre lumea aristocraţiei sau despre demagogia politicienilor de după 1989. Revelatoare este, apoi, raportarea eseistului la Caragiale şi la Goethe, din primul interviu al cărţii (Genul doct nu mi se potriveşte...), pe temeiul unei comune inteligenţe radicale, care înregistrează cu fervoare ironică fisurile din ordinea fizică, socială sau morală a lumii. Rolul lui I. L. Caragiale în modelarea propriului eu, în făurirea propriului destin intelectual este mărturisit de Alexandru Paleologu fără rezerve:

 

De mic şi până în ziua de azi am fost absolut fascinat de Caragiale, iar cu tatăl meu, care-l ştia pe de rost, cum foarte repede am ajuns să-l ştiu şi eu, ne dădeam la toate ocaziile replici din Caragiale şi ne amuzam teribil, ne prăpădeam de râs. Spiritul caragialesc a fost pentru mine într-adevăr formativ, în sensul că mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumită năzuinţă expresivă, un gust al frazei supra-voltate. Spiritul caragialesc este pentru mine un spirit socratic, adică o disciplină aperceptivă şi o terapeutică morală. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, aparţinând, ca şi în cazul lui Moličre, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care aş numi-o „cosmogonică“.

 

Temele abordate de eseist sunt, dincolo de varietatea lor, demne de tot interesul. O astfel de temă e cea a modelelor în literatură: autorul distinge două tipuri de naturi, naturi aurorale şi naturi culturale. În cazul primului tip, se precizează că „auroralul e instaurator, adică generator în lanţ de ulterioare modele“. De altfel, referindu-se la propria formaţie intelectuală şi la modelele pe care le-a asumat, Alexandru Paleologu aminteşte „şocul“ pe care l-a resimţit în urma lecturii operei lui I. L. Caragiale, precum şi reperele alese în momentul în care se decide să se dedice criticii literare: Maiorescu, caracterizat prin „lapidaritatea stilului, autoritatea inteligenţei, ironia, causticitatea voalată, logica“, şi Gherea, la care înregistrează „pasiunea culturii universale“ şi vocaţia dialogului cultural. O altă temă, aceea a raporturilor dintre ortodoxie, naţionalism şi fundamentalism, e tratată de eseist într-un ton echilibrat, lipsit de fervori partizane, în aserţiuni argumentate şi plastice totodată:

 

Astăzi, naţionalismul are o motivaţie reală, pentru că timp de jumătate de secol am fost supuşi unui regim de extirpare a fiinţei naţionale; şi deci trebuie să recuperăm. După cum trebuie să recuperăm şi apropierea de tradiţia noastră creştină. Sunt două lucruri esenţiale, dar nu sunt asociate decât prin această circumstanţă istorică.

 

În ceea ce priveşte tema sincretismului artelor, Alexandru Paleologu consideră că nu ar exista un „limbaj comun“ al artelor, întrucât „arta este artă în măsura în care are o limba proprie. Că există o comunicare a materiei verbale, chiar fără comunicare noţională, aceasta se pare a fi ceva important“. La fel, diferenţa între diletant şi artistul autentic e marcată cu rigoare şi tranşanţă:

 

Diletantul nu distruge motivul, ci îl travesteşte. Când comparăm arta cu o cosmogonie, ştim că orice cosmogonie presupune un haos iniţial, un haos pre-cosmogonic şi apoi se repun toate în ordine. La marii artişti, se simte că ei nu au mutat un obiect din realitate în opera lor, ci au perceput bine realitatea, au perceput-o integral, au perceput-o până la esenţa ei numenală, iar atunci când recreează motivul inspirator, pleacă de la această numenalitate.

 

Răspunsul la întrebarea „Care este scopul artei?“ este reprezentativ pentru expresivitatea paradoxală a eseistului, pentru spiritul său de frondă şi de extremă fineţe a disocierilor:

 

Tocmai faptul că arta nu are scop mi se pare minunat. De aceea, ne dă nouă arta un sentiment de libertate, ne validează umanul şi ne este atât de necesară: tocmai fiindcă nu are scop. Prea ne-au năvălit scopurile, şi arta este fără scop.

 

La fel de expresivă e tema bătrâneţii, în conjuncţie cu cea a iubirii şi a indiferenţei („principalul păcat“). Bătrâneţea e văzută ca „începutul vieţii adevărate“, dar şi ca o confirmare şi o legitimare a adevăratului ataşament afectiv între două persoane îndrăgostite:

 

O definiţie a iubirii, în perfectă concordanţă cu ce spuneam adineaurea, după mine, este aceasta, şi nu văd cum ar putea fi alta posibilă. A iubi înseamnă a îmbătrâni împreună şi a te emoţiona de ridurile care se descriu pe figura partenerului sau a partenerei tale.

 

Tema comunismului şi a terorii pe care a exercitat-o acesta asupra conştiinţelor nu este nici ea ocolită. Titlurile unor interviuri sunt elocvente (Sistemul comunist duce la extirparea bucuriei de a trăi), după cum la fel de semnificative sunt aserţiunile referitoare la brutala represiune la care a fost supus chiar autorul, sau cele care se referă la reprimarea ţărănimii („Ţărănimea a fost asasinată. După 1949, a fost asasinată sistematic“). Incitantă este, de altfel, şi convorbirea dintre Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu despre Noica, al cărui farmec era „iritant pentru mediocri“. Se vorbeşte aici despre „echivocurile“ filosofului, despre slăbiciunile sale („nu avea percepţia profunzimii“), despre simplificările şi superficialitatea unor judecăţi.

Reiese din aceste pagini un portret viu, sugestiv, autentic al uneia dintre cele mai importante figuri din cultura românească a secolului xx. Interlocuţiuni-le lui Alexandru Paleologu, departe de a da impresia de a adăposti „mărunţişuri“, configurează un mod de a gândi şi de a simţi de maximă luciditate. La care se adaugă o ironie mereu prezentă, un spirit ludic subtextual şi o judecată morală de o pertinenţă incontestabilă.

 

Iulian Boldea

Vocaţia inteligenţei

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)