„Fiecare loc îşi cheamă proza…“

 

Irina Petraş

 

... spune Andrei Simuţ într-un interviu cu Mihai Vieru. Echinoxistul Andrei Simuţ este unul dintre câştigătorii concursului de debut al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, cu Literatura traumei, eseu despre anii ’40 apărut în 2007 şi distins cu Premiul pentru debut al României literare. Romanul Calvarium (Timişoara: Ed. Bastion, 2009, 412 pag.) este prima sa carte, încheiată în 17 noiembrie 2006 şi lăsată să se aşeze: „Ironia traseului acestui roman, spune în interviu, a fost faptul că l-am scris într-un moment când nimeni nu se prea gândea la sfârşituri de lume, iar apariţia lui a întârziat suficient de mult încât să nimerească în plină criză…“ În argumentul la Literatura traumei, Andrei Simuţ vorbea despre ivirea oricărei cărţi din „reacţia naturală de uimire în faţa unui subiect, roman, epocă“, mărturisea pasiunea pentru istorie, dar şi „un vechi şi plăcut obicei de a citi jurnale intime şi preferinţa pentru subiecte apocaliptice“, semnalmente regăsibile la prozator. În plus, o „boală a sensului“, în sens donquijotesc, de care suferă şi Daniel, protagonistul romanului.

O privire extrem de atentă şi creatoare e simţul predilect de punere în contact cu lumea. Andrei Simuţ vede şi descrie. Vorbeşte el singur, în interviu, despre vizualizare – „orice scriu se cere vizualizat mai întâi“ –, e o metodă a celor mai puţin atenţi la semnale auditive. Chiar dacă muzici de tot felul traversează cartea, nu urechea e scutierul căutătorului de sensuri, ci ochiul. De aceea punctele nevralgice ale romanului sunt vocile (puţine) prinse în dialogurile zilei. Monologurile autodescriptive, în schimb, merg ca unse, sunt rezultatele unei vizualizări interioare şi se întemeiază pe capacitatea de a face conexiuni a omului cu biblioteci în spate.

S-a spus că e o carte pentru filologi. În parte, aşa e, romanul e împănat cu trimiteri pe faţă ori discrete la texte şi cărţi. La fiecare cotitură ţi se mai oferă, cu naturaleţea unui mediu de cultură asumat, o nouă înmugurire, un spor (în mai multe sensuri, de sămânţă gata să dea colţ – iarăşi, şi în sensul de a rodi, dar şi în acela, argotic, de moarte şi decădere ori de replică polemică; dar şi de îmbogăţire permanentă a interpretării, cu conotaţii înflorind ca mucegaiul pe fiecare rest – rămăşiţă, dar şi neruminare până la capăt, până la toate capetele a unui anume ciot de viaţă). Eseistul e şi un bun povestitor, aşa încât povestea de dragoste dintre Daniel şi Almira, tensionată de trecutul sentimental al amândurora, dar şi de existenţa unui El cu anume drepturi de proprietate erotică, se citeşte lesne şi în registru de romanţ, un pic retro şi lucrat în horbote cvasipoematice. În plus, până şi intersectarea fără preaviz cu istoria (romană) cu împăraţi, senatori, lumi în amurg şi în destrămare, cuceriri şi retrageri este o oglindire cu funcţii multiple, o răsfrângere simplă, metaforic-parabolică, dar şi alta în straturi, aplicabilă oricărei poveşti omeneşti cu creşteri, descreşteri şi apocalipse.

Calvarium, cu perechea feminină şi… clujeană Calvaria, adaugă o nouă „explicaţie“ parţială şi liberă. Dâmbul din straturi succesive de istorie al bisericii Calvaria seamănă cu o ţeastă (sensul latinesc al calvarium-ului), trimiţând la forfota plină de ambiguităţi a gândului, la feluritele traduceri în cuvânt ale „experienţelor“ în sens larg. Istoria cu majusculă şi cea măruntă acceptă la fel de multe interpretări, variante, remanieri. Nimic nu e „gata ca o fotografie“, dimpotrivă, ceea ce vede şi descrie prozatorul respectă mai degrabă regula rebelă şi derutantă a ficţiunii onirice.

Şi mai departe, cartea lui Andrei Simuţ se lasă citită în registru cel puţin dublu. Studenţia, ca timp, loc şi stare de spirit, se conturează la un nivel general acceptabil, cu ingrediente speciale fiind vorba de o studenţie la Litere. Apoi există şi câteva receptări anume privilegiate. Clujenii literaţi (în sensul de filologi şi simpatizanţi ai literelor) vor gusta savori aparte fiindcă ei văd imediat şi recunosc, dincolo de nişte nume absconse şi cenuşii pentru restul lumii, individualităţi, personaje, personalităţi, istorii suplimentare şi complementare. Lectura lor e activă şi propria cunoaştere intră în jocul conexiunilor în lanţ. Când fundalul poveştii de iubire e traversat în străfulgerări de Doina Curticăpeanu, Sanda Cordoş, Teutişan, Muthu, Neamţu, Borbély, Ioana Bot, Elena Dragoş, Fanache, Perian şi aşa mai departe, nu chiar „tăt mârlanu“ va şti despre ce e vorba. Tot aşa cum Andrei Simuţ, cel născut şi şcolit la Cluj, îşi aşază povestea anume în acest oraş, căruia îi cunoaşte cartierele, străzile, le ştie ori le inventează istoria, topica urbană secondând cu parfum şi atmosferă topica lexicală. Locul e important, iar locuirea nu e o dimensiune neglijabilă a fiinţei, fie ea şi sub vremi. Sigur că poate fi oricare oraş-al-studenţiei, cu străzi, biblioteci, săli de cursuri, parcuri, cafenele. Dar nu mă pot împiedica să constat că, pentru clujeni, acţiunea se petrece la Cluj, un loc şi un spaţiu de enunţare pe care le pot străbate cu ochii minţii alături de eroi şi narator. Nu pot şti exact cât se pierde din farmecul atmosferei pentru cineva care nu cunoaşte Clujul. Ce îi va spune un nume de stradă ori de cartier? Bariţiu, Horea, Napoca, Moţilor, Mănăştur, Mărăşti, Andrei Mureşanu, Babeş şi Calvaria, Canalul Morii şi aşa mai departe trezesc pentru clujeni imagini, culori, istorii. Ce se întâmplă cu ceilalţi? „Ce este un nume“? Pierderea nu va fi catastrofală, mă gândesc, dar ştiu la fel de bine că locul tău lasă urme şi modelează privirea ta asupra lumii, lăsându-se la rândul său impregnat. Nu întâmplător, drumurile la capitală sunt în două dimensiuni, nu în trei. Capitala e un soi de agora abstractă, în care Daniel e dus periodic de un tată atent la formarea sa, pentru a asculta diverşi oratori, mai mult ori mai puţin celebri. Ieşirile sunt însă provizorii. Daniel/Andrei se întoarce mereu, chiar dacă locuirea sa e labirintică.

Povestea „lumii ce pe nesimţite cade“ dă adâncime şi celor mai mărunte gesturi şi cuvinte, le infinitiplică. Ca orice generaţie de cumpănă, autorul, naratorul şi eroul său ştiu multe despre ambele lumi trăite ca să le vadă amândurora inevitabila descompunere. Au în mod firesc înţelepciunea celui care nu poate fi amăgit de aparenţe. Pot gândi pe cont propriu. Eseul despre Literatura traumei conţinea deja acest echilibru şi această necesară distanţă. Panoramările nu pierd din vedere detaliile, sarea omenescului dintotdeauna. Excelent portretul bemolat, pe muchie de cuţit al celor născuţi la începutul anilor ’70-’80, fără „amintiri despre primii paşi pe lună, nici despre războaie sângeroase, dar avem cultură generală, pentru că asta însemna ceva odată“, „ultimii Şoimi ai Patriei şi ultimii Pionieri“, „noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede… Suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers...“

Scrisă modernist, în sensul respectului pentru povestea cronologică şi relativ cuminte („am preferat mijloace de seducţie mai moderniste, oarecum în răspăr cu perioada post-postmodernă pe care o traversăm“), cartea e bulversată de tehnici ale întretăierilor postmoderniste, însă cu o măsură şi un echilibru ţinând de maturitate. Nimic şocant şi gratuit în carte, totul are un schepsis şi un rost. Fragmentele, deşi acceptând şi lecturi la întâmplare, sunt ţesute după un desen migălos care invită la reveniri, la înaintarea înceată în urzeala romanescă şi la priviri aruncate cu egal folos şi încântare şi nodurilor de pe dos.

În „vizuina împânzită de scenarii şi aşteptări inutile“, privitorul îşi anexează simţul ne-cultural, de „fiară“, al mirosului, adulmecând întretăieri de alei labirintice şi de aer:

 

aer de Calvaria, aer vechi, aer de mănăstire, aer de munte, aer de pădure, aer de fân proaspăt cosit, aer de vis, aer de grotă, … aerul fiecărui secol, aer de incaşi convinşi că sfârşitul e aproape şi că nu mai are rost lupta, aer înteţind focul peste Roma, … aer de Nabokov în exil, aer de anii patruzeci, aer de jurnal sentimental, aer de catastrofă mondială… aerul străzii Bariţiu, aerul mulţimii de fete necunoscute, aer de mai şi de iubire primăvăratică, aer latin … aer de Casablanca, aer de diavol bântuind visele… aer de enciclopedie infinită a aerului prin care te poţi mişca în voie precum peştele în apă.

 

Ceea ce şi face, de altminteri. E, clar, o carte bună şi bine scrisă. Cartea unei vârste pe care a depăşit-o deja acum câţiva ani. Andrei Simuţ se ştie în schimbare şi, chiar, în bogată cădere. Căci mileniul al doilea s-a împlinit şi marea descoperire întârzie să se producă.

 

Irina Petraş

„Fiecare loc îşi cheamă proza…“

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)