40 de ani cu Ars Nova

 

Ştefan Angi

 

De la înfiinţarea sa din 1968 şi până în prezent, în cele patru decenii, ansamblul Ars Nova, în frunte cu întemeietorul şi conducătorul său, compozitorul Cornel Ţăranu, a reprezentat şi reprezintă citadela clujeană – şi nu numai clujeană – a muzicii contemporane de avangardă – românească şi universală deopotrivă. Pe atunci, inimoşii membri fondatori – Agneta Kriza (soprană), Ion Budoiu (bariton), Alexandru Poduţiu (flaut), Szövérdi Márton (oboi), Ioan Goilă (clarinet), Gabriel Simon (fagot), Ion Olteanu (corn), Gheorghe Muşat (trompetă), Gheorghe Lungu (trombon), Grigore Pop, Adriana Chişu (percuţie), Grigore Botar (vioara I), Peter Reinfeld, Vasile Curta (vioara II), Ioan Şanta, Olimpiu Moldovan (violă), Török Béla (violoncel), Oana Caius (contrabas), Harald Enghiurliu (pian) – dimpreună cu dirijorul lor au pus bazele unei activităţi pline de abnegaţie, constante şi sistematice, incluzând, printr-o continuă selecţie riguroasă a maestrului Ţăranu, cele mai reprezentative, valoroase creaţii de avan­gardă ale muzicii autohtone şi universale, pe care le-au promovat repetitiv de-a lungul celor 40 de ani, cu o remarcabilă fermitate stilistică şi competenţă interpretativă. Premiera absolută a avut loc la Cluj, în cadrul stagiunii de concerte a Filarmonicii de Stat, în cadrul festivalului Toamna Muzicală Clujeană, în 1968. În program erau noutăţi absolute pentru melomanii obişnuiţi cu repertoriul clasic: Pierre Boulez, Tiberiu Olah, Gilbert Ami, Dan Constantinescu. Ecoul naţional şi internaţional, deopotrivă elogios, al concertelor Ars Novei – să amintim doar primele turnee, imediat după înfiinţare: Londra, Zagreb, Varşovia, Budapesta – dovedeşte fără echivoc recunoaşterea şi adoptarea ars poeticii muzicale a formaţiei atât de către specialişti şi critici consacraţi, cât şi de către publicul meloman al muzicii de avangardă din ţară şi de peste hotare.

Omniprezenţa concertelor formaţiei cu ocazia diferitelor festivaluri şi evenimente tradiţionale – Toamna Muzicală, Festivalul Muzicii Moderne, Clujul Modern etc. – a fost posibilă doar printr-o dăruire totală, o consecvenţă şi preocupare permanentă şi, nu în ultimă instanţă, o neţărmurită dragoste faţă de elevatele valori ale muzicii prezentului nostru.

O caracteristică generativ-formativă a ansamblului o reprezintă neştirbita preocupare de a suprapune planurile educaţiei şi ale autoeducaţiei sale. Suprapunerile au generat un auditoriu consacrat, creşterea şi rafinarea judecăţii sale de gust estetic, în strictă dependenţă cu cizelarea continuă a tehnicii şi măiestriei interpretative a ansamblului. Cu ocazia unui concert, subsemnatul, felicitându-i pe membrii formaţiei, le spuneam că pentru auditori fiecare concert al Ars Novei reprezintă o veritabilă reciclare profesional-estetică. Dirijorul Ţăranu a replicat prompt, în stilul lui firesc: „Şi crezi că pentru noi nu?...“ Autoeducându-se, ansamblul şi-a format propriul public în Cluj, în ţară şi chiar peste hotare, de la Budapesta la Viena şi Paris, de la Paris la Berlin şi peste tot unde au răsunat pledoariile sale sonore în slujba muzicii noi contemporane, iar înregistrările din repertoriul Ars Novei sunt cunoscute inclusiv în forumurile muzicii contemporane din Statele Unite ale Americii.

Potrivit practicii esteticii sale interpretative, Ars Nova nu se opreşte la prezentarea cvasiprotocolară a creaţiilor, marcând doar momentul primelor audiţii absolute, ci stăruie să permanentizeze prezenţa lor pe diferitele podiumuri instrumentale şi vocal-instrumentale din ţară şi din afara ei. Spre exemplu, creaţiile lui Y. Xenakis (precum Anaktoria) au constituit în repetate rânduri momente culminante ale programului formaţiei. Concertul jubiliar din 7 octombrie 2008, pe lângă importanţa sa aniversară, a confirmat viabilitatea ars poeticii muzicale potrivit căreia ansamblul Ars Nova, interpretând de mai multe ori una şi aceeaşi creaţie, engramează gradual, de la spectacol la spectacol, în conştiinţa publicului valoarea ei estetică. Gradarea nu reprezintă doar un moment evolutiv mnemotehnic, ci apelează la inepuizabila profunzime a mesajului din partitură, interpretând-o de fiecare dată cu câte o tentă de culoare şi câte o nuanţă de idei şi sentimente în plus, oferindu-le publicului aflat mereu în veghe după noi şi noi experienţe estetice.

Prin întreg programul serii străbătea atmosfera unui Remember. Au fost selectate din repertoriul celor 40 de ani şase creaţii cu menirea de pomenire. Autori, interpreţii şi publicul am trăit sentimentul unui hoinar, cu plimbările sale de altădată, aidoma trecerii din nou, după multă vreme, pe străzile aceluiaşi oraş natal, uitându-te la clădirile, colţurile, trotuarele acestor străzi. Şi îţi aduceai aminte cu nostalgie de evenimente, întâmplări, episoade care s-au întâmplat cu tine în vremurile de altădată, amintiri pe care le învăluie o melancolie, după Francisco de Sanctis, „o durere îndulcită de imagini dragi şi duioase care stau în locul unui real pe care, nemaiputându-l avea, ne mulţumim cu aparenţa lui“. Interpreţii serii – solişti: Lavinia Cherecheş (soprană), Iulia Merca (mezzosoprană), Marius Budoiu (tenor), Gheorghe Roşu (bas), Anton Tauf (recitator), Aurel Marc (oboi); membrii ansamblului: Gavril Costea (flaut), Aurel Marc (oboi), loan Goilă (clarinet), Vasile Toda (fagot), Gheorghe Muşat (trompetă), Alexandru Marc (corn), Mircea Neamţ (trombon), Grigore Pop (percuţii), Ninuca Oşanu-Pop (pian), Albert Márkos (vioara I), Grigore Botar (vioara II), Olimpiu Moldovan (violă), Ortenszky Gyula (violoncel), Adrian Filipescu (contrabas), Codruţa Ghenceanu (pian) –, ca întotdeauna, au oferit şi de această dată seria unor evenimente estetice de neuitat.       

Primul moment a fost al compozitoarei Dora Cojocaru, stabilită actualmente în Canada, prin interpretarea unei părţi din Cantata de cameră pentru mezzosoprană, cvintet de suflători şi percuţie, pe versuri de Emil & Dan Botta, Georg Trakl, Rainer Maria Rilke şi Ady Endre (1998). Drept motto al ciclului, repetat la începutul fiecărei mişcări, exclamaţia O mein Bruder destăinuieşte jeluirea compozitoarei în urma pierderii tragice, sub avalanşa munţilor de zăpadă de la Bâlea, a fratelui iubit. Dintre cele nouă părţi – O mein Bruder, Descindere, Magicianul, Oberon, O mein Bruder, Lethe, Mistuire, Linişte, O mein Bruder –, a fost prezentată în cadrul programului serii secţiunea a treia, Magicianul, pe versurile lui Georg Trakl şi Rainer Maria Rilke. Nota tragică, accentul plin de pasiune al durerii oglindesc edificator intonarea dramatico-muzicală a versului evidenţiat din poemele citate:

 

Trakl: Oh, al meu frate!

Rilke: Aştri-adormiţi şi spirite nu sunt legate-ndeajuns,

                        În noapte-ordonează maestrul adunările lor stabilite.

                        O Magule, rezistă, rezistă, rezistă!

                        Aici e magie.

                        În regatul vrăjii cuvântul crud pare prea-nălţat

                        Balanţa instabilă a vieţii mereu oscilând, mereu oscilând

                        se răsuceşte balanţa liniştită-a morţii.

                        Aici e magie.

 

Al doilea moment evocativ l-a constituit Sequentia (1994) pentru ansamblu a lui Ştefan Niculescu, artist care ne-a părăsit în ianuarie 2008. Paradigmă a eterofoniei contemporane – între unison şi multivocalitate –, piesa reprezintă confirmarea valabilităţii preocupărilor teoretice şi de atelier ale lui Niculescu în promovarea aspectelor eterofonice tradiţionale, populare, inclusiv enesciene. Secvenţa pentru ansamblu este paradigma viabilităţii şi prospeţimii eterofoniei, pe cât de veche, pe atât de nepălită. Dramatismul compoziţiei, atât de propriu aspectului evocativ al acestui concert, se datorează în primul rând modului în care acordul constituit reprezintă momente discontinue ale spaţiului, iar multivocalitatea toposului înconjurător, prin densitatea sa coloristică, apare ca un cluster temporalizat amintind şi deviza heraclitiană: Toate sunt unu.

Invocaţii II (1971) a fost comandată acum aproape 40 de ani de ansamblul Ars Nova compozitorului Tiberiu Olah, acesta realizând o nouă variantă, în care oferea o paletă coloristică adecvată timbralităţii formaţiei clujene. Invocaţii II a fost cântată pe parcursul anilor în mod repetat, în ţară şi peste hotare, existând şi o înregistrare realizată de ansamblul Ars Nova.

Cel de al patrulea moment din program nu a fost întâmplător plasat după piesa Invocaţii II. Serenade funebre: In memoriam Tiberiu Olah, pentru oboi şi percuţie, a fost o piesă compusă de Dan Dediu imediat după decesul maestrului îndrăgit, între 20 şi 22 noiembrie 2002. Discursul muzical este prin excelenţă unul evocator. Arhetipurile etosului muzical românesc, mereu vii în conştiinţa muzicienilor noştri, apar aici printr-o tehnică aparte, prin intonarea unor sunete multifonice de către oboi. Noile preparate sonore din partitură – multifonicele – stăteau la baza plăsmuirii şi reflectării mesajului funebru. Redate cu deosebită competenţă de către maestrul Aurel Marc într-o poziţie uşor coborâtă, de o ţinută umilă a oboiului, ele produceau metafore muzicale profunde ale doliului. Intonaţia modelului arhetipal cu aceste accente multifonice destăinuie, de-a lungul întregii piese, confidenţe ale doliului şi compasiunii care l-au învăluit pe autor.

Penultima piesă a concertului jubiliar i-a aparţinut lui Iannis Xenakis, reprezentând o permanenţă repertorială a ansamblului, începând cu concertul dedicat în întregime creaţiei lui Xenakis din anul 1979. Xenakis mărturisea că muzica sa are deliberat accente sălbatice şi agresive, purtătoare de angoasă. Pianistul Sebřk György ne aminteşte de un episod în care Xenakis a pretins un nou efect sonor violoncelului, un fel de timbru „răzuitor“. Sebřk a priceput şi a cerut violoncelul de la maestrul violoncelist János Starker, ducând la capăt intenţia lui Xenakis, compozitorul exclamând, bucuros: „C’est ça! Frumos!“ Iar Starker a replicat furios: „Asta nu este muzică!“

Memorabila seară de concert a avut ca punct final Cântecele nomade ale maestrului Cornel Ţăranu, piesă compusă în 1982. Tot ceea ce spunea compozitorul, cu ocazia premierei din 1983, noi credem că, în mare, reprezintă chintesenţa ars poeticii lui tăinuite:

 

Este ultima mea încercare în domeniul vocal, scrisă pe versuri de Cezar Baltag, poet de mare farmec, pentru mine cel puţin. Dintr-un volum Madona din dud. Dintr-o tradiţie care porneşte de la Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu şi alţi mulţi autori care au abordat acest gen, care nu cred că este numai pitoresc, ci şi foarte profund.

Ce am încercat să fac? Am încercat să construiesc un limbaj special pentru aceste versuri, care sunt folclorice, dar mai e încă ceva pe lângă ele, în care se folosesc patru-cinci limbi – bineînţeles, româna e de bază. Se înţelege foarte bine, însă avem câteva citate în limba originală şi unele sunt în ebraică veche, altele în latină şi chiar în limba indiană – nişte numărători. Acolo sunt originile acestea nomade…

De ce am scris această lucrare? Din spirit de solidaritate şi din dragoste. Şi trebuie să vă mărturisesc că de fapt nici eu nu sunt altceva, decât cum sunt aceste cântece. Adică sufletul nostru astă-seară se identifică cu magia, poezia, cu apropierea de natură, cu apropierea de misterele vieţii: ale dragostei, ale morţii, care apar în aceste patru părţi ale lucrării.

 

De data aceasta, pentru respectarea unei durate adecvate, piesa a fost prezentată fragmentar, începutul fiind urmat de partea a patra, combinaţie în care reapariţia evocatoare în final al discursului melodic de la început oferea nu numai o rotunjime firească structurii reduse, dar a evidenţiat, într-un fel chiar simbolic-profetic, profunzimea alegorică a cântecului de incipit scris pe versurile lui Cezar Baltag:

 Ştiu un zvon pe de rost, clipa trece în zi/ Efemera-şi găsi în secundă un rost / Cine-şi poate zidi în uitare un rost // Ce va fi a mai fost / Ce a fost va mai fi / A mai fost ce va fi. // Ce a fost va mai fi / Ce va fi a mai fost / Va mai fi ce a fost. // Şi acel foşnet sublim / ca un râs de copil / haveil, havulim, hakoil, haveil. După interpretarea Cântecelor nomade, Cornel Ţăranu, venind în faţa publicului, şi-a luat rămas-bun, parafrazând cunoscuta butadă schilleriană (Conspiraţia lui Fiasco din Geneva) astfel: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul...  nu vrea încă să plece...“

Ştiind că această butadă are rezonanţă parodizantă asupra lipsei de gratitudine faţă de munca îndeplinită, butada citată de maestru ne pune pe gânduri. Creşterea rândurilor unui public devotat şi exigent, dăruirea totală a mai multor generaţii de instrumentişti de a participa trup şi suflet la activitatea formaţiei, căutarea în ţară şi în afara ei de noi şi noi partituri ale compozitorilor de avangardă, spre a fi interpretate şi popularizate prin ansamblu – cred că sunt numai unele dintre argumentele potrivit cărora denotaţia parodizantă a butadei nu îşi are locul aici. Tocmai invers, noi credem că epilogul ludic al maestrului evidenţiază prima parte a butadei – îndeplinirea unei datorii liber consimţite, iar partea a doua – datorită mai ales toposului în plus de nu vrea încă – a fost lăsată pe seama noastră, spre a înţelege că aceeaşi tinereţe spirituală şi acelaşi entuziasm interpretativ vor continua şi după cei 40 de ani aniversaţi acum. Noi dorim să urmeze alţi mulţi ani similari în succese, în bucurii şi satisfacţii de a fi împreună, compozitorii de avangardă cu executanţii lor devotaţi şi cu un public meloman consacrat sub veghea organizatorică, dirijorală, componistică şi educativă a maestrului Cornel Ţăranu.

 

Ştefan Angi

40 de ani cu Ars Nova

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)