„Argintos gînd al pustiei...“

 

Gelu Ionescu

 

Titlul cărţii Ilinei Gregori (Ilina Gregori este critic, istoric şi teoretician literar, a emigrat de decenii în Germania, unde a predat mulţi ani limba şi literatura română, a publicat mai multe cărţi în ţară, dar a rămas puţin cunoscută, pentru că nu a practicat cronica literară, specie care aduce notorietate, dar şi multă impostură), aşadar, titlul cărţii sale: Ştim noi cine a fost Eminescu? (Editura Art, 2008) este (după o clipă de ezitare, în care chiar te gîndeşti dacă ştii cu adevărat cine a fost Eminescu) o provocare, care aşteaptă un răspuns, adică cel ce va decurge din analizele şi cercetările făcute de autoare mulţi ani în şir, la Berlin, în bibliotecile de acolo, precum şi în manuscrisele Eminescu aflătoare la Academie. Evident, întrebare adresată celor care sînt interesaţi de Eminescu şi cîtuşi de puţin celor care au trecut de şcolarizarea în care şi-au umplut tezele pînă la refuz cu răspunsul, devenit semn de idioţie: „Da, el este Luceafărul literaturii române, poetul nostru naţional!“ Nu mă număr nici printre ei, dar nici printre cei care s-au ocupat de Eminescu în chip special – doar aşa, ca un om de litere obişnuit –, aşa că răspunsul meu, după o clipă de gîndire vinovată, este: „Nu prea...“

Istoria receptării, studierii, publicării, cercetării operei şi vieţii lui Eminescu este mai veche de un secol şi nu va fi niciodată încheiată (frază care se potriveşte, în linii mari, şi altor mari scriitori ai lumii). „Cazul“ Eminescu e mai complicat pentru noi, deoarece el este considerat singurul geniu al literaturii române (eu mă îndoiesc că e singurul), a cărui viaţă, operă, al cărui destin este mitic, înconjurat de vălul unui „mister“, a cărui sublimitate literară a fost exaltată – pe bună dreptate – de un întreg popor; chiar dacă pentru unii textul său nu e decît unul de... romanţă cîntată printre şpriţuri. Viaţa sa, de asemenea – cu adevărat extraordinară –, a făcut şi ea ravagii printre cei sus-pomeniţi – „viaţă de poiet nefericit, săracu’!“

Lăsînd aceste nătîngi evidenţe la o parte, cercetarea şi editarea lui Eminescu au fost, sînt un subiect cu totul neepuizat, de fapt, aşa cum a arătat Petru Creţia (personalitate uimitoare, editor admirabil al operei, deseori invocat de Ilina Gregori), aflat nu mult după începuturi, dar departe încă de o editare corespunzătoare importanţei operei. Sigur, Perpessicius şi Călinescu – dar şi alţii – au făcut minuni. Acum merită, trebuie să te ocupi şi de detalii – multe neglijate, vulgarizate sau rău înţelese. Titlul Ilinei Gregori ar trebui să fie mottoul a ceea ce ar urma să se facă şi nu s-a făcut încă (speranţa în viitor fiind minimă): adică investigarea părţilor din întreg, repunerea lor într-un tot perfectibil, corectarea unor prea grăbite afirmaţii, reeditarea după noi şi esenţiale criterii etc.

Aşadar: Ilina Gregori îşi dedică cercetarea anilor 1873-1874, cei în care Eminescu a studiat la Berlin, ani consideraţi a fi fost nu prea „fericiţi“ nici în ceea ce priveşte creaţia poetică, nici în ceea ce priveşte sănătatea, în general precară, cum se ştie („marele bolnav“) – nici în ceea ce priveşte conturarea unei concepţii privitoare la ceea ce am numi „mitul naţional“. Eşuează în obţinerea unui doctorat pentru a ocupa apoi o catedră la universitatea ieşeană, cea pe care Maiorescu i-o rezerva. S-a trecut, în genere, foarte repede asupra acestor ani, Ilina Gregori demonstrează nu numai că s-a trecut prea repede, dar şi foarte superficial. În ceea ce priveşte creativitatea, ea constată mai degrabă contrarul, anii berlinezi sînt cei în care cîteva poeme sînt creionate şi „muncite“ (Călin nebunul, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp), apoi sînt şi încercările poetice după model popular, în fine sînt anii în care (dacă nu greşesc) Sărmanul Dionis şi Avatarii Faraonului Tlŕ primesc forme aproape „definitive“; anii în care Eminescu îşi însuşeşte temeinic filosofia schopenhaueriană (clişeu interpretativ cu totul neaprofundat), se preocupă intens de etnopsihologie, de importanţa elementului „inconştient“ în această direcţie, ani în care interesul său pentru basmele populare se adînceşte şi se modelează. Ani în care cunoştinţele sale de egiptologie se îmbogăţesc (deşi episodul egiptean din Memento mori fusese elaborat). Urmărind prezenţa studentului Eminescu la diverse cursuri universitare – prezenţă confirmată de acte –, Ilina Gregori constată nu numai curiozitatea extraordinară a tînărului pentru cele mai diverse discipline, dar mai ales modernitatea acestor preocupări – într-adevăr uimitoare.

Deci un parcurs refăcut – cu extraordinară migală, prudenţă şi cu o eleganţă rară –, în urma căruia Eminescu ne apare într-o lumină înnoită şi deloc ignorabilă, expediată pînă acum, în virtutea unei tradiţii propuse de „romanul“ călinescian (aşa cum autoarea numeşte marele şi inevitabilul studiu al lui G. Călinescu, reper fundamental, dar, cum e şi normal, perfectibil prin completări, reinterpretări, reaşezări ale părţilor în întreg).

Un parcurs în care sînt prezentate figurile principalilor profesori berlinezi, locul lor în universitate, influenţa lor. Traseul de viaţă eminescian este şi el refăcut – cartierele, clădirile, instituţiile, momentul politic –, în genere, „aerul“ berlinez, care capătă în această exemplară cercetare locul care i se cuvine într-un întreg care – deşi atîta studiat şi interpretat (în ultimii ani dintr-o perspectivă aberantă, penibilă) – e mereu în mişcare. Cum, inspirat şi perfect îndreptăţit, Ilina Gregori scrie la pagina 176: „autorul Eminescu nu şi-a încheiat nicio scriere şi nici nu şi-a definitivat niciun proiect“. E evident că Eminescu nu putea trece „nemuritor şi rece“ faţă de ceea ce se petrecea în jurul său, nici la Berlin – de fapt, nicăieri. Orizontul său de aşteptare nu trebuie ignorat – şi e o eroare a-l considera pe poet un fel de „autist“. (Dar cîte ar mai fi de spus pentru completarea acestui orizont chiar în ceea ce priveşte patria-mumă!..) Cartea Ilinei Gregori este exemplară şi ne readuce în spaţiul profesionalismului de cea mai bună calitate – loc ce părea pierdut în deşertul improvizaţiei şi grăbirii. Această acribie nu seamănă deloc cu normele de cercetare grăbite şi de interpretare şi mai grăbită care însoţesc preocupările emines­cologice (hm!) din ultimii ani. Nimic nu se poate face repede, fără mijloace şi fără răbdare. De aceea studiile asupra lui Eminescu – dar şi acelea asupra altor scriitori români – rămîn încă deficitare; şi vor rămîne aşa pînă cînd statul, Academia şi universităţile se vor decide să umple golurile unei culturi – a noastră –, goluri care sînt mai mari decît plinurile... Gîndiţi-vă numai la ediţiile critice cu un text complet, şi nu ciopîrţit, sau la un dicţionar-tezaur, aşteptat de prea multe decenii. Nu sînt nici primul, nici ultimul care observă această deprimantă situaţie, şi nu o fac pentru prima oară – mă tem că mărşăluim în... deşert.

O carte deci care se înscrie în descendenţa aş spune „tragică“ a „lăsatului“ datorat eminentului om de cultură, eruditului Petru Creţia, cel din urmă editor al „seriei“ Eminescu; probitatea, supleţea, chibzuirea interogaţiilor, preferate de Ilina Gregori certitudinilor, impun şi respect, şi admiraţie: lărgimea parantezelor este preferată conciziei – căci nu ne aflăm pe terenul criticii şi eseisticii, ci pe acel al unei „ştiinţe“ care e cam abandonată. Nu trebuie uitată nici menţionarea „ecourilor“ acestei perioade în întregul operei; a fost deci o perioadă în care Eminescu a trăit (totuşi!) în centrul culturii europene a momentului!

Ilina Gregori mai semnalează încă unele „erori“ în felul de analiză, de aprofundare a „întregului“ eminescian: aceea de a-l înţelege ca pe un fel de zeu, şi deci a-l menţine izolat de tot contextul (e prea puţin ceea ce s-a făcut în această direcţie), aceea de a-l fixa în formula „romantic tîrziu“; sau convingerea că era numai un autodidact (confirmînd astfel şi opinia altor eminescologi); sau de proclamarea lui ca „poet naţional“, o altă fixare, care e, de fapt, contraproductivă pentru cercetarea operei şi posterităţii geniului – aşa cum arată, perfect îndreptăţită, autoarea.

Însă întrebarea din titlu rămîne, pentru unii, nu prea mulţi, deschisă – ea cutremură clişee şi zgîlţîie certitudini; ea, întrebarea, e începutul – sau, mai degrabă, sfîrşitul, concluzia unei cărţi impecabile.

Gelu Ionescu

„Argintos gînd al pustiei...“

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)