Coşmaruri din epoca de aur

 

Elisabeta Pop

 

Nu Ştiu, dragă Marta, cum de ţi-a venit ideea să ne întrebi cum ne mai raportăm, după 20 de ani, la comunismul în care, fără voia noastră, am trăit, unii, iată, mai bine de jumătate din viaţa ce ni s-a dat… Deşi nu cred că există o zi în care, într-un fel sau altul, să nu vorbim de „cum a fost atunci“, e bine să ne mai întrebăm o dată, nu de alta, dar să nu uităm! De ce-ar trebui să uităm?

Eu, de câte ori mă simt bine, având căldură, lumină, un blid de mâncare pe masă, de câte ori plec spre Franţa, spre Germania, când ajung la Geneva în aeroport sau mă plimb prin Praga, mă gândesc că toate astea mi-au fost interzise vreme de 40 de ani. O viaţă de om, nu-i aşa? Da, comunismul cu aberaţiile lui, de care nici să-mi amintesc nu mi-e uşor, mi-a furat pur şi simplu o parte din viaţă: aceea în care omul simte că e liber să facă ce vrea, să se ducă unde-i place, să muncească în care colţ al lumii doreşte… Tot ce azi li se pare tinerilor ceva normal, în anii aceia erau lucruri de neimaginat.

Dar hai să-ţi povestesc, draga mea, în ce fel anume mă urmăreşte coşmarul comunismului. În primul rând, o să mă refer la viaţa mea personală, iar în al doilea rând, la cea profesională. Când eram încă un copil, am asistat la câteva descinderi ale aşa-ziselor comisii de control (din ele făceau parte câţiva bărbaţi şi câteva femei recrutaţi din clasa cea mai „prăpădită“– aşa îi numea mama mea pe sărăntocii leneşi care s-au dat cu comuniştii, în speranţa că vor trăi fără muncă); în micul orăşel de provincie Lipova, în podul casei noastre au urcat, nu o dată, în câteva toamne, să vadă dacă ţăranul mijlocaş care era tatăl meu, încăpăţânatul care refuza să intre în colectivă, nu minte că nu mai are nimic din recoltă, deci nu mai are de unde să dea cotele, tot mai mari, „la stat“. Noi, sora mea şi cu mine, eram complice cu părinţii, ştiind că tata mai dosea câţiva saci cu grâu şi secară, în locuri numai de noi ştiute, ca să avem ce mânca…

A urmat apoi arestarea lui, ca membru al pnţ probabil, dar l-au acuzat că „vorbeşte“ (culmea, din acelaşi pod nenorocit) cu America, la un aparat de radio cu galenă! A fost dus la Timişoara şi Aiud, a stat la închisoare un an întreg fără să fie judecat.

După mulţi ani, ne-a povestit cum îl băteau în beciurile unde l-au ţinut, cu o sete de neînţeles, peste rănile cicatrizate, unde pielea era subţiată; cu rănile astea a venit din război: un picior anchilozat ciuruit prin 17 locuri!

Şi înainte, şi după ieşirea din închisoare, tata continua să-i înjure pe comunişti! Nu era un fricos; ne spunea că, după ce-a stat la morgă în Odesa, o zi şi o noapte, fiindcă era considerat mort, nu se mai teme nici de blestemaţii de comunişti; azi îl pot admira şi-i spun, după ce rostesc rugăciunea la crucea lui, că lumea s-a schimbat, dar nu e chiar aşa cum a visat el… 

Foame, frig, frică – aceste trei cuvinte fac parte din repertoriul curent al „epocii de aur“ de tristă amintire.

Au urmat ani de foamete la propriu; cozi interminabile la ouă, la lapte, la pui… un timp preţios pierdut pentru totdeauna. Iarna, la cozi înduram frigul să facem rost de mâncare pentru copii, cu frica-n sân că n-o să ne ajungă…

A venit şi rândul cartelelor de alimente: o jumătate de pachet de unt pe persoană pentru o lună; o, de câte ori mi-a trecut prin cap să mă duc la prezidiul şedinţelor noastre de partid din teatru, să pun pe masă în faţa tovarăşei şefe de la propagandă, care ne ţinea discursuri demagogice despre succesele în toate domeniile ale Partidului Comunist, 60 de felii de pâine, să văd cum le unge ea cu pachetul de unt, pentru sandvişurile copiilor pentru o lună…

Să vă povestesc cum ne făcea rost de carne un coleg, muzeograf, aducând din satul lui, cu multe riscuri, pachete cu carne de viţel pentru prieteni? Şi cum ne suna şi ne spunea cifrat: Vino să-ţi iei cărţile sau revistele.

A fost apoi chinul nechezolului: să bem în fiecare dimineaţă lichidul acela scârbos, cu gust de orz stricat… iar când mi-a adus cineva un kg de cafea tocmai de la Viena, mi s-a părut unul din cele mai extraordinare cadouri. Ba chiar şi de şnurul unui mărţişor primit în anii aceia atârna un pliculeţ cu nes… Ce umor plin de tristeţe, nu?

În case, iarna, stăteam înfofoliţi, cu şosete de lână în picioare, cu căciuli pe cap, arătând de parcă ne pregăteam de plecat la Polul Nord. O, dar câte n-aş putea să povestesc, dar parcă văd că unii vor crede că sunt pure invenţii…

Dacă mă întorc la cele profesionale, aici poveştile sunt cu sutele şi unele chiar incredibile. De pildă, un cenzor foarte inteligent, cum se vede, mi-a tăiat din caietul-program un muşatism care suna cam aşa: definiţia acarului – un ceferist care ia trenul peste picior. Cum adică, tovarăşa, mi-a zis, să luăm trenul peste picior şi cum să râdem de un lucrător cinstit dintr-o ţară socialistă?

Sau alta: pentru spectacolul Emigranţii am tipărit nişte hârtii colorate pe care scenografa a scris 50 dollars, care pasămite ziceau personajele că ar fi dolari. La un spectacol s-au împrăştiat prin sală câteva bancnote; ei bine, un bătrân s-a dus cu ele la magazinul cu marfă pe valută să cumpere ceva. Bineînţeles că ăia au râs de el şi nu i-au dat nimic, dar securistul care răspundea de teatrul nostru a venit să cerceteze cazul… să vadă cu ochii lui desenul după care s-a executat zincul. Că atunci nu se lucra încă la computer cu imprimante…

Ca să intre ceva la tipar, orice text sau fotografie trebuia musai să aibă patru ştampile şi tot atâtea semnături: a directorului instituţiei, a inspectorului de la Comitetul de Cultură, a activistului de la Propaganda de partid şi a cenzorului (asta era ultima). Niciun cuvânt nu mai puteai adăuga, fiindcă nu voiai să le faci necazuri tipografilor cu care erai în relaţii de amiciţie.

Vizionările spectacolelor, cu tot felul de comisii, cu activişti care habar n-aveau de piesă, de ce însemna un spectacol, erau coşmarurile noastre. Ne dădeau sfaturi (uneori muream de râs de ce puteau spune), făceau propuneri de tăieturi în text, scoteau cu de la sine putere replici şi chiar scenete întregi, cum a fost la Zece hohote de râs de T. Popescu, în regia lui Ducu Darie. Ca să nu mai vorbesc de Jolly joker, tot în regia lui, spectacol gândit subversiv, la care am complotat toţi şi am şi plătit cu voturi de blam şi ameninţări de tot felul. Mai apoi însă Ducu a ştiut să comunice o anume stare de spirit chiar şi prin intermediul unui spectacol ca Amadeus; la replica despre compozitorul Bonno se spunea în sală: 70 de ani şi nu mai moare… şi toată lumea pricepea: Ceauşescu tocmai îi împlinise…

Dar ce şopârle puteai găsi în spectacolele semnate de Alexandru Colpacci! În toate, dar mai ales în Balconul (D. R. Popescu). Personajele cu nume precum Căşină şi Băşat, de pildă, erau emblematice pentru caracterele şi ţinuta etică a activiştilor de partid care ne ţineau nouă, tuturor, lecţii de conduită morală!!!

D. R. Popescu a mai scris în ’88 o piesă (Păpuşarii cehi sau moara de pulbere) pe care noi am jucat-o în ’89, în regia lui Ioan Ieremia; acolo se vorbea limpede de un călău care… şi aluzia la dictatorul nostru era în multe locuri străvezie… Şi exemplele ar putea continua…

Să uităm toate acestea ar fi imposibil. Unii cred că e benefic să uiţi. Nu cred. Îi dau mai degrabă crezare lui Jacques Le Goff, care spune că „Memoria nu încearcă să salveze trecutul decât pentru a servi prezentului“. Aşa să fie!

Elisabeta Pop

Coşmaruri din epoca de aur

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)