Totul

 

Ioan Muşlea

 

Ce înseamnă pentru mine comunismul: mizerie, teroare şi dezumanizare, disperare, frică, oroare, exasperare...

N-am să le sistematizez/ordonez, ci voi înşira, aşa cum îmi vin în minte, câteva trăiri „exemplare“: până pe la zece ani îmi amintesc perfect mitingurile de 7 Noiembrie, unde – „duşi cu şcoala“ – îngheţam bocnă; şi tot de şcoală ţine amintirea destul de confuză a oribilei manipulări în urma căreia toată clasa a fost silită/prostită să sem­neze pentru îndepărtarea unui profesor (dl Dănescu), după ce acesta a fost declarat necorespunzător politic.

Peste ani, în studenţie, aveam să suport uluit, speriat, îngrozit chiar, presiunile regizate de un comitet ad hoc care urmărea să bage groaza în colegi, pregătind de fapt şedinţele „pe facultate“ supervizate de Ceauşescu sau Ion Iliescu şi care se lăsau cu exmatriculări. Ce poţi să mai crezi când ţi se aruncă în faţă un text de genul: „Măi tovarăşe, păi dacă vin americanii au să te spânzure nevinovat!“?

Îmi amintesc apoi cartelele de alimente şi de haine, cozile interminabile, marmelada-bloc, dar îl mai ţin minte şi pe badea Greţa, care venea pe ascuns cu desăgile pline de carne de viţel, pe care maică-mea o împărţea şi anunţa apoi reţeaua de prieteni; sau pe misitul (Killinger?) care ne vizita lunar cumpărând pe mai nimic orice lucruri cât de cât... interesante, precum şi comisiile de rechiziţii, infernale/bestiale, care circulau ziua în amiaza mare, şi priceperea cu care îi depista tata, dând alarma şi anunţându-ne să închidem uşile şi să nu deschidem nimănui.

Mult mai grave au fost episoadele arestărilor de pe strada noastră; îmi amintesc astfel cum  tata, care fusese dat afară („a fost epurată persoana, şi nu postul!“), speriat de valul tot mai apropiat al „ridicărilor“, o vreme n-a mai dormit acasă, păstrând la îndemână, până târziu, un bagaj şi un rucsac cu cele trebuincioase... în puşcărie; sau mama, care (devenind indezirabilă ca profesoară) se internase la psihiatrie ca să nu poată fi, şi ea, epurată.

Cam tot atunci au început să curgă şi să nu se mai oprească ştirile catastrofale: fratele mamei a fost arestat şi a murit în orezăriile de la Spanţov, fără măcar să fi aflat că soţia sa, supusă presiunilor Securităţii, se sinucisese cu puţin timp în urmă; tatăl vitreg al mamei, Alexandru Lapedatu, ministru al cultelor şi preşedinte al Academiei Române, a fost omorît cu zile la Sighet: suferea de astm şi a fost închis/lăsat în celulă în timpul unei dezinsecţii. Unchiul mamei, Aurelian Pană, ministru al agriculturii sub Antonescu, a fost declarat criminal de război şi acuzat că intenţionase să otrăvească poporul cultivând seminţele de soia aduse din America; a murit la Gherla, suferind umilinţe îngrozitoare, şi – fiindcă nu încăpea în coşciug – i-au tăiat picioarele cu fierăstrăul; fiul său, Petru Pană, a fost împuşcat de ruşi la moşie, iar soţia şi un alt fiu au făcut puşcărie. Mătuşa mea a avut domiciliu forţat, la fel ca socrii săi, strămutaţi la Blaj.

Lucrurile au prins apoi să se mai aşeze, să se mai liniştească; am trăit momentul eliberării deţinuţilor politici, iar după aceea, timp de câţiva ani, am crezut în aerul mai respirabil al aşa-zisei liberalizări, care a fost – şi ea – curmată brusc şi înlocuită de minirevoluţia culturală. Situaţia economică mergea din rău în mai rău, începuse să lipsească mâncarea, se făceau economii la sânge, se realiza cincinalul în patru ani jumate, se plăteau prosteşte datoriile şi se mergea pe ideea reducerii cu oricâte eforturi a importurilor.

Au fost anii când trebuia să te descurci cu orice preţ şi intrasem – de-a dreptul inconştient – într-o reţea prin care procuram carne furată de la abator (ţi-am promis, Marta, să povestesc unele episoade mai... picante); în aceeaşi idee, la un moment dat am izbutit să fac rost de o basculantă... cu ouă.

Copiii mei ajunseseră să-şi facă lecţiile la lumina unor becuri alimentate de la un acumulator de Trabant, încercam să prind cine ştie ce programe străine de televiziune, furam curent şi începusem să mă pregătesc pentru un soi de agonie economică şi culturală, amăgindu-ne pasivi cu surogatul serilor-video şi nemaicrezând că ar exista şanse de scăpare din ghearele criminalilor care conduceau ţara spre prăpastie. În cele din urmă, în preajma Revoluţiei, mi-am încropit o antenă-satelit.

 Ce mi s-a părut cel mai insuportabil în comunism? umilirea! o nesfârşită, insuportabilă umilire...

Este vorba, în mare măsură, de conştientizarea stării dramatice de inferioritate şi de îndobitocire vădite în care se străduiau să te împingă structurile comuniste conduse de cei doi netrebnici. Probabil că ne chinuia şi un anumit sentiment de culpabilitate sau laşitate, legat de celebra... sentinţă: mămăliga nu explodează. Am trăit nespus de intens senzaţia că noi, românii, suntem cei mai înapoiaţi şi mai fraieri/naivi/laşi şi fricoşi consumatori ai binefacerilor unui comunism pe care-l suportam, practic, fără cârtire. Înfometarea, sărăcia, bezna ajunseseră să fie primite/trăite cu o pasivitate bleagă şi resemnată, în vreme ce ungurii, bulgarii, polonezii şi cehii, nemţii din Est sau chiar şi ruşii (cu glasnostul lor) o duceau cu totul altfel. Am văzut-o cu ochii mei sau la tv, am plâns şi m-am întors acasă înfrânt, umilit, convins că aşa ne e scris; acasă, unde am dat peste aceiaşi nemernici inimaginabili şi de mulţimile obligate/dresate să aplaude ori să ridice imne de slavă. Era de neînchipuit, insuportabil, şi nimic nu te lăsa nici măcar să întrevezi o zare de lumină.

Şi totuşi, cea mai teribilă imagine a umilirii unui întreg popor şi – în orice caz – a elitelor mi s-a înfăţişat imediat după Revoluţie, când am dat peste caietele tatii de la un curs obligatoriu de limba rusă şi care conţinea câteva pagini ale cursantului Lucian Blaga. Fuseseră colegi la Biblioteca Academiei din Cluj şi – nu o dată – taxaţi amândoi drept reacţionari. Pe una din paginile caietului, la sfârşitul unor exerciţii, cursantul Blaga – la cei şaizeci de ani ai săi – îşi notase... tema pentru casă: „De scris încă patru [propoziţii?] şi de subliniat vocalele influenţate...“.

 

Ce mi-a plăcut în comunism: alfabetizarea, de care pomeneşte Marta, şi la care am fost martor, nu mi s-a părut cine ştie ce; prin anii ’50, maică-mea, care era profesoara de română, a trebuit să-şi „facă norma“ luminând un analfabet. Fiindu-i teamă să nu trebuiască să-şi caute „clienţi“ în cine ştie ce ţigănie, s-a hotărît să procedeze la alfabetizarea servitoarei unguroaice. Erji neni era un om deosebit, cu principii morale şi o înţelepciune nativă uimitoare, stăpânind la perfecţie adunarea şi scăderea; când se întorcea cu cumpărăturile de la piaţă şi îi recita maică-mii socotelile, te cruceai. Din păcate, cititul nu o interesa „de nicio culoare“ şi, din toată povestea, n-a rămas decât cu priceperea (căznită) în a se semna. Nici măcar atacurile „sub centură“ ale vecinei sale Máthe neni („Erzsi draghe, cum poate dumneata să crezi în D-zeu dacă nu poate citi Biblia!?“) nu-i vor fi trezit interesul pentru lectură.

În schimb, m-a impresionat cazul unui tânăr pe care l-am întâlnit ca frezor în atelierul unde mi-am început stagiatura inginerească. Era sclipitor de inteligent şi a ştiut să exploateze toate avantajele pe care i le conferea o origine sănătoasă, împletindu-le cu o inteligenţă şi o putere de muncă ieşite din comun, care – după 15 sau 20 de ani – l-au ajutat să devină  inginer, doctor în ştiinţe tehnice şi, în final, profesor universitar. L-am întâlnit de câteva ori după Revoluţie şi m-am mirat să aflu că era membru pdsr, deşi, astăzi, mi se pare cât se poate de firesc, mai ales după ce l-am citit pe Zinoviev, care a trăit o experienţă similară.

 Ceea ce mi-a plăcut însă cu adevărat în comunism a fost tot ceea ce îl surpa şi îmi dovedea că nu poate fi invincibil!Vreau să încep cu faptul că I. D. Sârbu, pe care l-am avut profesor în clasa a viii-a, ne aducea la şcoală, la ora 7 a.m., pentru a ne preda un alt Eminescu decât cel oficial şi cantonat la nesfârşit „pe bănci de lemn în scunde taverne mohorâte“.

Un eveniment cu totul aparte, la care am avut norocul să fiu de faţă, l-a constituit conferinţa intitulată „Întâlnirile mele cu Goethe“, ţinută, cred, în 1955 la Biblioteca Universităţii din Cluj. Conferenţiar, nimeni altul decât poetul Lucian Blaga. Ie­şirea în public a marelui absent îngropat, practic, de viu de către comunişti a trezit în Clujul universitar un interes nebun, în sală s-au rupt câteva rânduri de scaune şi lumea a încercat înnebunită să-l vadă/asculte pe cel „înviat din morţi“, dând o palmă usturătoare regimului.

Prilejurile de mari satisfacţii au fost însă nenumărate: intervenţia americanilor în Coreea şi mai apoi în Vietnam, revolta muncitorilor din Berlinul de Est din 1953, extraordinara „contrarevoluţie“ din Ungaria şi mişcările din Polonia anului 1956, fantastica/incredibila primăvară pragheză din 1968, alegerea papei Woytyla, miracolul sindicatului Solidarnos´c´, culminând cu primul guvern necomunist, glasnostul şi providenţialul Gorbaciov sau, last but not least, căderea Zidului.

La noi în ţară, după ce crezusem multă vreme în partizanii din munţi, speranţele mele s-au legat nebuneşte de Paul Goma şi Doina Cornea, de minerii care s-au ridicat în 1977 sau de braşovenii răzvrătiţi din 1987; nădejdi mi-au mai dat şi Scrisoarea celor şapte sau cuvântarea lui Pârvulescu. Simţeam, plutea în aer începutul sfârşitului...

Un alt moment aparte – aş îndrăzni să-l numesc de-a dreptul miraculos! – l-am trăit citind extraordinarul Jurnal de la Păltiniş. Liiceanu a izbutit cu această carte să insufle multora dintre noi curaj şi speranţă, demonstrând că se putea trăi şi în România cea blestemată şi nenorocită.

Dincolo de toate aceste ciudate şi atât de chinuite sau, poate, miraculoase satisfacţii, a existat însă şi un moment de entuziasm şi/sau – dacă e să-i spunem pe nume – de mândrie şi ridicare a capului: este vorba de acel straniu şi, în acelaşi timp, înălţător moment al zilei de 21 august ’68! În acea zi unică – la invitaţia timorată şi ezitantă a secretarilor de partid şi utc („Puteţi să ridicaţi orice problemă!“), cerusem nu să intru în partid, ci să ies din utc, formulând în scris – clar şi răspicat – câteva cerinţe elementare (chiar dacă pe alocuri naive!) pentru instaurarea unei democraţii pe care mi-o închipuiam a fi cu putinţă.

Indiferent de ce anume s-a urmărit de fapt şi cât de jalnic/penibil a luat sfârşit totul, timp de o săptămână sau poate zece zile mi s-a părut că exist/trăiesc cu adevărat. Ni se dăduseră puşti, umblam în uniforma de gărzi şi am stat de pază la arme, am simţit beţia solidarităţii şi iluzia amăgitoare a participării directe la ceva de neînchipuit, la un vis spulberat în doar câteva zile; trăisem însă senzaţia unică, incomparabilă că sunt român şi că pot fi mândru de acest lucru!

 

Cum e acum, la 20 de ani după Revoluţie? În ciuda dezamăgirilor, în ciuda aşteptărilor prea mult timp amânate şi în ciuda calităţii mizerabile a clasei politice, sentimentul meu este că lucrurile merg tot mai mult spre bine; în ciuda tuturor întârzierilor, piedicilor şi conspiraţiilor, România s-a schimbat mult în bine. Nici mineriadele şi nici tergiversarea la nesfârşit a atâtor hotărâri care puteau grăbi integrarea noastră în Uniunea Europeană şi în nato şi nici criza nu au izbutit decât să întârzie întrucâtva o minimă normalizare şi acceptarea României în rândul ţărilor aşa-zis civilizate. Va trebui să învăţăm însă alte reguli de convieţuire şi de muncă, să renunţăm la chiul, minciună şi necinste, să nu mai permitem ca presa şi televiziunea să ne prostească la nesfârşit, să nu mai risipim în neştire banul public ori să înghiţim cu naivitate şi indiferenţă matrapazlâcurile unor sindicate dubioase şi pe cele ale naţional-comunismului rezidual.

Morţii din puşcării, morţii din munţi şi morţii din decembrie 1989 sunt cei care ne-au adus libertatea şi ar trebui să le dovedim că suntem demni de jertfa lor, încercând să construim o Românie mai bună şi mai dreaptă. Iar faptul că am scăpat de coşmarul în care eram închişi ne obligă să nu uităm cu niciun chip nimic din tot ce a fost şi mai cu seamă să nu uităm învăţămintele Istoriei.

 Pentru mine, faptul că acum 20 de ani  am scăpat de coşmarul comunist înseamnă totul!

Ioan Muşlea

Totul

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)