Fără regrete

 

Sanda Cordoş

 

Am trăit în comunism 23 de ani. E mult dacă fac comparaţia cu cei care au avut şansa de a nu trăi deloc într-o asemenea lume. E puţin dacă mă gîndesc la cei, atît de mulţi, care şi-au dus întreaga viaţă sau cea mai mare parte a ei în dictatura comunistă.

Experienţa mă determină să spun că nimic n-a fost bun în comunismul sau (păstrînd formularea din anchetă) în socialismul real din România. Nimic nu poate fi bun într-o lume înglodată pînă la gît în minciună. Din primii ani de şcoală, am fost învăţată că trăiesc într-o societate multilateral dezvoltată şi pe măsură ce-am înaintat în vîrstă am înţeles tot mai mult că toate laturile ei sînt şubrede. Mi s-a promis, aproape zi de zi, că mă îndrept, împreună cu o ţară înreagă, spre un viitor luminos, cel mai bun viitor, paradisul pe pămînt. Dar cînd te apropiai de el, se transforma într-o ceaţă vîscoasă pe care nicio rază de lumină nu reuşea s-o străbată. Am făcut (de-a lungul formării mele) mii de ore de învăţămînt politic (fie sub acest nume, fie prin orele de istorie, foarte ideologizată, economie politică, materialism dialectic, socialism ştiinţific, constituţie etc.), în care mi s-a predat ataşamentul faţă de ţară (cea mai bună din lume), dragostea faţă de partid şi faţă de secretarul general al acestuia, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel mai bun fiu al poporului, Transfăgărăşanul sufletului nostru, cu expresia unui poet inspirat. În viaţa care vieţuieşte, am descoperit că trăiesc într-o ţară sărmană, nenorocită, că ea e condusă de un partid tiranic, iar Ceauşescu trezeşte o ură generalizată, pe care glumele şi bancurile inepuizabile reuşeau mai curînd s-o potenţeze, iar nu s-o ascundă. Ceauşescu, preşedintele ţării, cel care scria o carte în foarte multe volume (regina din colţul roşu al tuturor librăriilor, inclusiv al celor improvizate în magazinele mixte de la sate), România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cred că prin liceu am aflat că titlul scurt al cărţii, aflat în gîndurile tuturor, este România pe drumuri. Am participat în vremea pionieriei mele la zeci de serbări, la sute de ore de cor în care am intonat cîntece de slavă ţării, partidului, conducătorului. Am bătut mii de paşi de defilare ca pionieră, ca liceeană şi membră a brigăzilor ptap (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei), ca studentă-ostaş. Tînără profesoară de română, am executat sarcina venită de la conducerea şcolii (săteşti) de a face un montaj literar-artistic în cinstea patriei, partidului şi conducătorului, demn de a fi inclus în festivalul naţional „Cântarea României“. Stăteam după ore, cu copii flămînzi şi rebegiţi de frig, să învăţăm versuri fierbinţi care ne intrau pe-o ureche şi ne ieşeau pe alta. Vreau să spun prin toate acestea că am participat neîncetat la sărbătoarea continuă care era viaţa în România comunistă. O sărbătoare care se aşeza, ca o poleială hidoasă, peste zilele cenuşii, mohorîte, lipsite de veselie, dacă nu luăm la socoteală hazul de necaz. 

Am trăit, în comunism, în lumea eticii şi echităţii socialiste şi mi-a fost lesne să văd omniprezenţa injustiţiei sociale şi domnia bunului-plac al celor puternici, care, atît cît deţineau puterea, se aflau, incontrolabili, dincolo de bine şi de rău. La putere se afla pcr, adică – în desluşirea ultimilor ani de dictatură – pile, cunoştinţe şi relaţii. Tiranul nu era unul, ci, după chipul şi asemănarea sa, erau toţi cei care ajungeau să aibă drept asupra ta. Şi erau tot mai mulţi, de la activiştii de partid la diverşii conducători şi pînă la gestionarii şi vînzătorii care deţineau puterea de a-ţi da, pe sub mînă, cinci ouă, un kg de carne ori de portocale, o carte, o pereche de ciorapi, un săpun, o pungă de cafea sau un pachet de vată. A fi la mîna altora era marea regulă, aşa încît propria mea viaţă devenea tot mai îngustă şi mai absurdă, era şi nu mai era a mea. Pentru că viaţa mea, conform ideologiei mult clamate, era consacrată partidului şi conducătorului, aceştia aveau dreptul (ba chiar obligaţia) să o controleze şi în ceea ce astăzi numim spaţiu privat.

Nu ştiu să fi cunoscut prea mulţi oameni, niciunul dintre apropiaţi, mulţumiţi de viaţa lor în comunism şi datorită comunismului. Nu cred că, în orînduirea clasei muncitoare şi a ţărănimii, au dus-o bine nici ţăranii (atîţia cîţi au mai existat), ale căror recolte şi livezi le culegeam ca şcolari, liceeni şi studenţi. Mă rog, e un fel de-a spune că le culegeam, eram nu o dată îndemnaţi, la sfîrşit de octombrie sau început de noiembrie, să culcăm la pămînt porumbul care se încăpăţîna să rămînă în picioare. Nu părea să le meargă prea bine nici muncitorilor, care făceau cozi de ore pentru alimente, cîntau ţara, partidul şi conducătorul în „Cîntarea României“ şi aveau sindicatele subordonate Partidului Comunist. Aflaţi, conform ideologiei, în strînsă alianţă cu poporul muncitor, intelectualii cred că pierduseră, în cea mai mare parte, pe lîngă multe straturi şi calităţi din propria viaţă, tocmai sensul generozităţii şi atenţiei sociale, preocuparea pentru clasa muncitoare cu care sperau (zadarnic) să nu semene. Tocmai de aceea nu am regrete şi nici nostalgii. Nu vreau să spun prin asta că viaţa de după 1989 s-a schimbat în mod miraculos, de la o zi la alta, dar sigur s-a schimbat substanţial şi a devenit tot mai mult viaţa mea, chiar dacă sînt unii care îşi pun amprenta abuziv asupra ei. După cincizeci de ani în care s-a încercat înfăptuirea omului nou şi a fost dusă, pentru a atinge măreţul scop, o politică a urii, delaţiunii, duplicităţii şi lipsei de memorie, e foarte greu de revenit la valorile umanului pur şi simplu.

Din toate aceste motive, pentru mine cei 20 de ani care au trecut de la căderea comunismului sînt, cu toate neajunsurile, nemulţumirile şi poticnirile care nu m-au ocolit, un dar. E suficient să mă gîndesc pentru o clipă că în această seară de noiembrie s-ar fi putut să mă întorc de la şcoală unde, împreună cu a 22-a generaţie de elevi, aş fi pregătit montajul literar-artistic pentru „Cîntarea Românei“. Mi se face frig. Cu adevărat: un dar.

Sanda Cordoş

Fără regrete

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)