Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism

 Marian Victor Buciu 

 

Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism. Scriu în 22 noiembrie 2009, zi de alegeri prezidenţiale, referendum pentru reformarea parlamentului. Ce pot spune aşa, repede, conjunctural? Impresii. O schemă vagă. Memoria reactivată superficial. Stare dispersă. Grădiniţa, cât am frecventat-o, a fost cu jucării. Nu-mi amintesc de cântece şi poezii comuniste. Slabe amintiri. Educaţia „patriotică“ a început mai târziu, la şcoală. Acasă, presiune pentru colectivizare. Echipe zise de lămurire. Oameni sprijiniţi în bâte, doi câte doi, ca nişte copii. Lămuriri în casă. Să semneze cererea că-şi predau avutul, averea. Rămânând doar cu casa şi curtea. Tristeţi mari. Frică. „Ce face lumea facem şi noi…“ „Vezi-ţi de copilăria ta…“ Ce să spun decât ce pot spune atâţia? Jale. Uneori şi mândrie: „Am făcut, am dres contra“. Desproprietărirea ne-a schimbat soarta. Au plecat sau au fost siliţi să plece? Şcoala. Bibliotecile. Educaţie „patriotică“ iritantă. Fără comparaţie. Capul plecat. Mici împotriviri. Fiu unic la părinţi cu salariu cât două familii de profesori. Primul ceas a fost marca Atlantic, elveţian. Aparat foto Beirette, din rdg, german totuşi. Mag(netofon) Tesla.  Pentru care eram căutat de colegi. În clasa a xii-a şi de noul nostru coleg, fiul şefului Securităţii sau al serviciului de contrainformaţii. N-am ştiut niciodată. Teamă să-l întreb. El nu avea (mag), dar primea destui bani de buzunar. Încă două surori. Mamă casnică. Doar fără să vreau sunt tendenţios. Ce-mi mai luaseră ai mei? Vioară (bani aruncaţi). Maşină de scris Consul cehoslovacă, din clasa a opta. Dacie în studenţie. Ce-ţi mai puteai atunci dori? Radio „Europa Liberă“. Mai mult literatură şi muzică. Cam paralel cu realitatea, cu istoria. Criza sau penuria din ultimii ani ceauşişti înduraţi pentru achitarea datoriei externe? Da, da. Frică, da, mereu. „O să vezi ce păţeşti tu cu adevărul, doar pe noi să nu ne minţi.“ Frig, da, la bloc până la 12 grade, mi se părea insuportabil. Unii-mi spuneau „spre zero“, se sculau cu promoroacă la nas, mi se părea incredibil. Foame, nu chiar, o hăituială. Cozi. Şi la hârtie igienică. Mai puţin rău la Slatina, mai rău la Craiova. Aprovizionare „pe sub mână“. Teama că-ntr-o zi nu te mai descurci. Ciudată tăcerea. Să stai trei zile cu maşina la coadă la benzinărie. Sau de câteva ori pe săptămână la lapte, imediat după miezul nopţii, adesea degeaba. Şi să nu spui nimic despre sistem şi stăpânii lui. Ireal. De necrezut, acum aproape de nepovestit. Transformări, nu glumă. Profesor? Lecţii, manuale unice, impuse, aberaţii. Fără repetenţi, apoi şi fără corigenţi. „Ce fel de profesor eşti dacă n-ai rezultate…“ Dar cu ani în urmă, la generală şi liceu am avut colegi repetând anul şi de trei ori. Unul era fiu de lucrător în comerţul „socialist“. În vremea cozilor am ajuns în faţa lui la un rând unde el, deşi era şef, vindea ouă. Nu m-a recunoscut. Fusesem colegi de bancă. La română şi muzică (tocmai unde „mă afirmam“) mă-nţepa des cu o spilcă, ţipam, eram daţi afară din clasă amândoi. Niciodată la vreo defilare, nici ca elev, nici ca profesor. Dar membru de partid din facultate. Şedinţe cu cadrele didactice. Repartiţie la ţară, oportunismul nu mi-a mers. Detaşări prin judeţe din Oltenia. „Talonul“ (?!) pierdut. „Mai sunt, nu mai sunt?“ Şedinţe, conformism. Disperare. Ameninţarea să domiciliem obligatoriu la locul de muncă. Rezistenţa prin navetism, fără alternativă. Lehamite finală. Citeam cărţi, nu şi reviste. Şi-n cei douăzeci de ani? Schimbare profundă de statut. Uimire privind modul de solidarizare. Viclenia prin inteligenţă, după cea prin prostie. Totuşi inteligenţă. Contra. Prostie. Transformare, şi nu atenuare a durităţilor? Multe de spus, destule de tăcut.

Marian Victor Buciu

Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalism

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)