Comunismul şi tranziţia

 

 Iulian Boldea 

     Am trăit, de-a lungul mai multor decenii, ca mulţi alţi conaţionali ai mei, într-o eră comunistă. Se numea „Epoca de aur“. Dar nu era deloc de aur. A fost o perioadă crâncenă, în care frigul, mizeria umană, frica şi nesiguranţa erau cuvinte de ordine, a fost o perioadă în care nu aveai voie să spui ce gândeşti, să spui ce scrii, să scrii ceea ce simţi. Totul se făcea la comandă, totul era planificat, atunci când nu era interzis. Se vorbea la comandă, se gândea la comandă, se scria la comandă. Desigur, au existat şi excepţii, în acest regim al detenţiei generalizate. Au existat insule de libertate, de normalitate şi de decenţă. Insule iluzorii, desigur, spaţii compensatorii reprezentate de cărţi citite, de literatura pe care o scriam, de fărâmele de speranţă pe care ni le puteam închipui şi permite. Unul dintre elementele constitutive ale totalitarismului comunist a fost cenzura. Am resimţit rolul nefast al cenzurii din plin, ca redactor al revistei Echinox. Comuniştii nu s-au mulţumit să mutileze fiinţe sau conştiinţe, şi-au propus – şi au reuşit din plin! – să desfigureze ipostazele individuale ale culturii şi literaturii române. Anul 1948 a fost anul în care ofensiva comunismului a căpătat, la noi, o amploare catastrofală. În acest an s-au petrecut evenimente de o amploare malefică extremă: decapitarea partidelor politice, instaurarea unei constituţii de tip socialist, exacerbarea centralismului şi a dogmatismului, prin naţionalizarea „principalelor mijloace de producţie“, controlul asupra Bisericii ortodoxe şi aşezarea în afara legii a Bisericii greco-catolice, înfiinţarea Securităţii, ca principală formă de represiune şi persecuţie. Toate aceste măsuri, şi altele încă, au reprezentat modalităţi de distrugere a societăţii civile, de confiscare a vieţii publice şi private a unei populaţii sărăcite de războiul încheiat nu cu mult timp în urmă. Existenţe confiscate, conştiinţe mutilate, voci interzise – sunt doar câteva dintre sintagmele ce pot desemna realitatea acestei perioade a comunismului totalitar. Evident, s-ar putea spune că, în fond, comunismul a supravieţuit şi datorită conformismului şi laşităţii oamenilor, îndoctrinaţi de dogmele înrobitoare ale marxismului, hăituiţi de teroarea Securităţii, anihilaţi de cenzură. După 20 de ani, am cel puţin o certitudine: aceea că era comunistă rămâne în urma noastră, ca un vis urât, ca un coşmar halucinant şi monstruos.

     Pe de altă parte, după 20 de ani, societatea românească nu a evoluat deloc aşa cum o îndreptăţeau speranţele, potenţialul, aspiraţiile cu care pornea, în decembrie 1989, pe lungul drum al regăsirii de sine, al legitimării propriei identităţi. Dacă luăm în calcul faptul că alegerile din primii ani au consacrat, prin voinţa unei populaţii uşor de manipulat, accederea la prima funcţie în stat a unui preşedinte cu un trecut comunist notoriu, care nu era adeptul unei reformări rapide a structurilor politice, economice şi sociale, dacă ne gândim la faptul că societatea românească s-a complăcut într-o stagnare nedefinită atâţia ani, într-o tranziţie mocirloasă, dacă ne gândim la mineriade, la toate înscenările mediatice la care am fost martori în decursul democraţiei noastre originale, nu putem decât să regretăm că nu au fost arse câteva etape, pentru a se ajunge la maturitatea politică, economică, socială care se întrezăreşte, oarecum, astăzi. Exerciţiul democratic al alegerilor, falimentar în ultimii douăzeci de ani, este, de altfel, ilustrativ pentru starea de fapt a reprezentanţilor acestei societăţi. La fel de ilustrative sunt, de fapt, şi demersurile cel mai adesea incoerente ale politicienilor români, întorşi, de cele mai multe ori, cu faţa către propriile interese şi cu spatele la poporul pe care îl reprezintă. Îi vedem adesea, cu stupoare, în intervenţii, mese rotunde, conferinţe sau dezbateri, cum discută, dezbat, pun la cale destinul societăţii româneşti, preocupaţi, gravi, serioşi, responsabili: ai crede că nu-i interesează nimic altceva decât interesul „ţărişoarei“ lor, căreia îi jertfesc, fără preget, propriile lor interese şi pasiuni. Ai crede că sunt, prin ţinută, discurs şi imagine publică, nişte bieţi martiri, cărora li se cuvin elogii necondiţionate, ofrande şi recompense nemăsurate. E drept, există momente când fardul de pe obrazul lor se şterge, când masca ce le înconjoară protector chipul se fisurează, iar adevărata lor faţă iese la iveală, aşa cum este în realitate: interesată, nimbată de un rânjet batjocoritor, lipsită de orice strălucire. Acestea sunt, în fond, măştile eternei şi fascinantei tranziţii româneşti, aceasta e sarabanda carnavalescă a politicienilor români, actori mai mult sau mai puţin înzestraţi ai tragicomediei la care suntem, la rândul nostru, martori sau actori. Pe scena politică românească, discrepanţa dintre mască şi chip e totală; cel mai adesea, dedesubtul măştii celei mai expresive şi mai sincere se ascunde un obraz ce poartă amprenta abjecţiei, a compromisului, a jocului meschin al interesului propriu. Şi este de ajuns aceasta pentru a spori, cu asupra de măsură, deruta bietului alegător care, din patru în patru ani, îşi depune în urna de vot speranţele şi iluziile ce vor fi negreşit înşelate, în scurt timp.

Iulian Boldea

Comunismul şi tranziţia

» anul XX, 2009, nr. 12 (235)