Îngerul cu laptop sau fascinaţia (re)povestirii

 

Constantina Raveca Buleu

 

Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Craiova: Ed. Ramuri, 2009) este, chiar mai mult decât o recomandă titlul, o epopee secvenţială savuroasă, personală şi personalizată, desfăşurată în pagini minunat scrise. Pigmentate cu poezie şi emanând un interesant iz de jurnal excentric, cele cincizeci şi cinci de fragmente de proză (număr coincident cu vârsta lui Gabriel Chifu!) reuşesc să acopere cu o artisticitate exemplară întreaga biografie a autorului, dar şi să dea seama de unele resorturi poietice vizibile în pasaje cu miză autoreferenţială. Ca orice istorie personală, virtual mitizată, „năstruşnica istorie“ începe cu naşterea eroului sub o zodie ce se anunţă catastrofică – „În martie ’54, ce iarnă de pomină, iarnă ca o vestire: zăpada trecea de acoperişuri, dunărea îngheţase, lupii se zice, intraseră în oraş, iar lumina nu mai izbutea să-şi facă loc prin ninsoare“ –, ea fiind relativizată contrapunctic de proclamarea altei circumstanţe drept semn al întregii sale vieţi: improvizatul locativ. Astfel, aparent banala constatare: „Toată viaţa am stat cu chirie“ detensionează ludic tonalitatea epopeică şi acompaniază laitmotivic fiecare palier existenţial inventariat în Locuinţe cu chirie. Semne disparate din prezentarea fiecărei vârste generează tabloul unor stări sufleteşti distincte, pentru a se aduna mai apoi într-un autoportret metaforic sofisticat, jucăuş şi subtil psihanalitic, tranzitiv ca semnificaţie în ordine creatoare şi existenţială. Atunci când autorul întreabă: „O să-mi stric tocmai acum, la cincizeci şi trei de ani, regula de care-am ascultat toată viaţa, n-o să mai fiu chiriaş?“, răspunsul negativ aglutinează obsesia luminii, reveria vântului şi senzaţia aripilor din microsecvenţele deja istorisite şi le conferă un sens superior, în care tragicul este eludat de ironie şi de joc. Etapă obligatorie în orice saga personală, ideea de predestinare, realizată prin descoperirea adevăratei chemări, devine centrală în Familia popescu din calafat. „De la familia asta mi-a rămas mie gustul raiului pe pământ, sub două chipuri“ – notează Gabriel Chifu. Dacă prima întruchipare paradiziacă înseamnă cireşe uriaşe şi dulci, cea de a doua este dată de cărţi: „Întorceam paginile fermecat şi cred că mi-a încolţit în cap gândul, cu mult înainte de a-l citi pe borges, că paradisul poate arăta aşa, sub formă de cărţi“. Cărţile, prin ele însele, nu sunt de ajuns pentru a justifica destinul creator de mai târziu. Li se adaugă materia plăsmuitoare, formată din vise şi închipuiri. Impresionanta cantitate de vise (atâtea, de „pavam cu ele lumea“) evoluează de la un imaginar concret la unul rafinat, transferabil în versuri, din care paginile cărţii reţin o serie obsesivă, pasibilă de catalogare drept poezie punctată prin reflecţii autoreferenţiale, cartea care se scrie fiind la fel de importantă ca şi momentele recuperate de năstruşnica poveste a autorului ei: „Visez că sunt închis într-un diamant şi diamantul e însufleţit, doarme [...] Visez un cuvânt care se prăbuşeşte din slăvi şi ne face praf şi pulbere pe mine şi universul meu imediat [...] Visez alt înger care are laptop şi scrie încontinuu ceva [...] Visez că am murit şi, din nefiinţă, mă uit la mine cum, dedublat, încă viu, mă mişc prin lume, mă uit parc-aş citi o carte...“ La fel de poetic, dar pe un vector invers, nevoia de singurătate din copilărie (şi ea semnificativă în ordine creatoare) se materializează graţie unui imaginar cât se poate de concret. Refugiul în fantezie devine necesar în condiţiile unor destinaţii reale refuzate, ceea ce face ca nevoia de a călători în spaţii imaginare, configurate câteodată sub imperiul fascinaţiei exercitate de logos (cum este Carlovivari) să dea impulsul unor expediţii iniţiatice trăite după toate regulile de rigoare şi cu seriozitatea proprie copilăriei. Cuvintele nu reprezintă numai obiect de fascinaţie şi imbold spre acţiuni eroice, ci magia lor acţionează până la transformarea lor în sursă de subzistenţă şi predestinare. „La început mi-am manifestat foarte clar adevărata natură“ – notează autorul,  şi explică: – „Mâncarea mea preferată şi băutura mea preferată erau cuvintele, cuvintele adunate-n poveşti“. Recuperată din perspectiva acumulărilor culturale ulterioare şi, în consecinţă, vag intertextuală, viziunea paradiziacă a cărţilor este concurată de imaginea naivă a altui paradis, cel al comunismului sovietic. Pregătită de regimul spectacular al festivităţilor de 1 Mai, 23 August şi 7 Noiembrie, când se arborau fotografiile tovarăşilor (inocent admiraţi şi transformaţi în embleme utile jocului), imaginea edenică a societăţii sovietice (prezentată de o tovarăşă care fusese la Moscova) conduce imaginaţia copiilor la deducţii hilar-utopice: „Eram curioşi să aflăm dacă acolo, în comunism, oamenii mai mor sau nu. Noi bănuiam că nu“. O vagă umbră menită să contrazică viziunea minunată a comunismului sovietic este furnizată anecdotic de obsesia pentru ceasuri (ironizată şi de Constantin Tănase) a soldaţilor ruşi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot anecdotic prezentate, minibiografiile groteşti ale unor „tovarăşi“ subminează imaginea idilică a comunismului, destinele unor oameni din Calafat şi din Craiova, striviţi de impactul cu istoria reală, dură a comunismului, precum şi conştientizarea destinaţiei funeste a dubei negre care ducea oamenii la Canal sau la Sighet formând un alt strat al deconstrucţiei utopiei iniţiale. În compensaţie, „teoria despre marginea lumii“, construită de copil pe seama istoriei sale personale, aruncă asupra istoriei reale o percepţie ingenuizantă, subtil transferată în serioasă reverie infantilă.

Trecerea de la reacţia inocentă la amara trezire pe care numai contactul cu realitatea matură o poate genera este aproape clinic notată în secvenţele din Comunism. Într-o suită cronologică, naratorul propriei sale vieţi îşi aminteşte: „Am plâns când a murit gagarin...“, „am plâns retroactiv“ moartea lui Stalin, iar „când a murit tovarăşul dej [aprope divinizat prin denominare, fiind numit El şi perceput ca absolut vital pentru continuarea existenţei tuturor], am vărsat râuri de lacrimi“, însă „când a murit ceauşescu, n-am mai plâns. Între timp mă schimbasem...“ Despre această ultimă perioadă, el mărturiseşte un profil în care se pot recunoaşte foarte mulţi intelectuali din epocă: „nu mă remarcasem prin eroism sau curaj, eram doar un ins dresat de spaimă care, uneori, rata numărul“ şi se trăda, mai ales prin poezie. Dedublarea populează obsesiv secvenţele acestei autobiografii recuperate, conferind, alături de ideea de divinitate („arhitect absolut“), o dimensiune spirituală aparte întregii existenţe repovestite. „Există un dublu al meu: cineva exact cu mutra mea, dar care are aripi. E îngerul meu personal.“ Însă, ca şi cum o asemenea afirmaţie ar ameninţa să ducă discursul într-o direcţie excesiv de serioasă sau mult prea expusă reflexiilor spiritual-filosofice, o corecţie în cheie ludică se impune instantaneu, fructificând maximal jocurile de cuvinte: „Cred c-a obosit de mine, cred că îi e lehamite de mine şi o să mă părăsească – chiar şi răbdarea lui îngerească trebuie să aibă un sfârşit, nu?“

Autobiografia, mitizată într-o primă fază prin cuvinte şi formule autoincantatorii, se demitizează în faza secundă sub impactul ironiei calde care inundă analiza şi comentariile retrospective, remitizarea reapărând în punctul final. Optimist înşiruite într-o carte care se scrie pe măsură ce năstruşnica istorie se povesteşte, jocurile copilăriei, elogiul mamei sau al femeii iubite, amintirile despre oameni şi înţelesul lucrurilor, obsesiile, reveriile, observaţiile lucide şi ironia rafinată sunt supuse unei serii pesimiste de îndoieli şi întrebări, care pun în discuţie identitatea dintre istoria reconstruită şi protagonist, şi chiar rostul scrierii „romanului“. Simultan însă, intervine corecţia ludicului din care se naşte cartea: „regula acestor însemnări tocmai asta este – să mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit, sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în memorie aidoma unui scufundător [...] să recompun de unul singur vasul, întregul“.

Exerciţiul anamnetic spiritualizat, lipsit de false pudori şi de eroisme contrafăcute, ironic fără a cădea în derizoriu, poetic fără a încărca inutil firul povestirii, reflexiv cu măsură, de-o fluiditate lejeră şi profundă în acelaşi timp, transformă volumul lui Gabriel Chifu într-o carte care merită să fie citită.

           

  

  

  

Constantina Raveca Buleu

Îngerul cu laptop sau fascinaţia (re)povestirii

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)