Cercul Literar de la Sibiu şi spiritul critic

 

Iulian Boldea

 

Importanţa Cercului Literar de la Sibiu nu mai poate fi contestată, în ciuda unor lacune ale receptării critice care mai persistă. Nici rolul Cercului în acţiunea de recuperare a valenţelor estetice ale literaturii române, în regăsirea esenţei sale, nu mai poate fi pus la îndoială. Cu toate acestea, studiile critice consacrate fenomenului cerchist au fost mai curând sporadice înainte de 1989. De altfel, chiar N. Manolescu, în Istoria sa critică din 2008, acordă grupării câteva rânduri mai degrabă complezente, în debutul capitolului consacrat lui I. Negoiţescu. În ultima vreme însă, putem consemna un interes mai sporit pentru receptarea activităţii literare a Cercului Literar, prin studiile semnate de Ilie Guţan (Cercul literar de la Sibiu, 1995), Petru Poantă (Cercul Literar de la Sibiu: Introducere în fenomenul originar, 1997, 2006), Ovid S. Crohmălniceanu (Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, 2000), Gabriela Gavril (De la „Manifest“ la „Adio Europa!“: Cercul literar de la Sibiu, 2003) sau Cornel Ungureanu (Despre Cercul Literar de la Sibiu. Intervalul timişorean, 2004). Bibliografia critică cerchistă se completează în 2009 cu un volum colectiv, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2009), în care interesul este deplasat asupra activităţii critice şi eseistice a reprezentanţilor grupării de la Sibiu. Mi-ar fi imposibil să comentez în spaţiul restrâns al acestui articol toate contribuţiile autorilor acestor texte (la origine, comunicări prezentate la un colocviu desfăşurat la Cluj, la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“). Interesul autorilor se îndreaptă asupra lui I. Negoiţescu (comentat de Virgil Podoabă, Caius Dobrescu, Crina Bud, Xenia Karo-Negrea, Dan Damaschin şi Elisabeth Axmann Mocanu), Cornel Regman (Al. Cistelecan, Mihai Iovănel şi Eliza Deac, Zorina Regman), Nicolae Balotă (Laura Pavel), Ion D. Sârbu (Antonio Patraş, Sorina Sorescu şi Daniel Cristea-Enache), Radu Stanca (Giovanni Magliocco), Ovidiu Cotruş (Sanda Cordoş), Ştefan Aug. Doinaş (Ion Pop), Radu Enescu (Hergyan Tibor), Henri Jacquier (Mircea Muthu). Lipsesc comentarii despre Eugen Todoran, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu sau Wolf von Aichelburg, explicabile, parţial, dacă avem în vedere tema cărţii, legată de spiritul critic cerchist. În Argument, Sanda Cordoş, cea care coordonează volumul, întreprinde câteva precizări bine-venite cu privire la spiritul critic, concept ce trebuie perceput nu doar în instanţa sa „combativă“, incisivă, ci şi ca „mod de construcţie“. Reţin aici o definiţie plastică şi, în acelaşi timp, riguroasă a spiritului critic:

„Definit ca o modalitate de distanţare faţă de obiectul cercetat, el se recomandă, adesea, ca o formă de adecvare, comprehensiune sau chiar de identificare (contopire) cu acesta, instituind acel balans, drag criticului (oricum, frecvent utilizat), între aproape şi departe. După cum acelaşi spirit critic este prezent în operaţiunile de demistificare şi deziluzionare care dezleagă, desigur, miturile ori iluziile clădite de ipostazele sale anterioare. Implicat în dezbaterile zilei şi în judecăţile actualităţii, pe el se sprijină, nu mai puţin, valorizarea de cursă lungă, memoria (istoria) literară“. Fără îndoială că reacţiile cerchiştilor la toate aceste probleme ale spiritului critic au fost, cum scrie Sanda Cordoş, revelatoare, substanţiale şi, în acelaşi timp, catalitice, prin efervescenţa, spiritul de dialog şi emulaţie pe care le-au provocat pe scena literară românească postbelică. Nicolae Balotă scrie, în acest volum, despre Cercul literar în secolul al xxi-lea, subliniind „atemporalismul antiistoric“ şi considerând, pe drept, că acesta „n-a sucombat tentaţiilor conjugate ale formalismului şi nihilismului contemporan“, constituindu-se şi ca un model paideic, ca o pedagogie spirituală subiacentă: „Ideea de Bildung, de formare nu numai intelectuală, de formare a omului întreg, cultivată în Cerc, era legată de modul clasic cerchist de a concepe obiectul literaturii ca rezidând în condiţia umană ca o totalitate“. Virgil Nemoianu (Cercul literar între idilism şi spirit critic) realizează o prezentare detaliată, riguroasă, „pe puncte“, a relaţiilor dintre criticismul Cercului Literar şi idilism. O astfel de imagine a Cercului Literar, din perspectiva idilismului şi a microarmoniei, ca spaţiu al concilierii „dificile“, al multiculturalismului şi criticismului, este, fără îndoială, provocatoare. Meritul studiului lui Virgil Nemoianu este tocmai acesta, de a propune o problematizare a activităţii Cercului Literar dintr-o perspectivă inedită, cu argumente şi ilustrări în ge­neral viabile, convingătoare. Andrei Bodiu, în textul său intitulat A gândi altfel, a gândi împotrivă, nuanţează atitudinea reprezentanţilor Cercului Literar faţă de autoritatea politică, afirmând că, „oricât au încercat diferite grupări literare esenţiale pentru cultura română, cerchiştii, oniriştii sau optzeciştii să se definească altfel faţă de re- gimurile totalitare, esenţa lor le-a înregistrat ca demersuri împotriva acestora“. Îi dau dreptate lui Andrei Bodiu: „exclusivismul estetic“ al cerchiştilor poate/trebuie să fie perceput ca o modalitate de angajare într-o atitudine politică, ca modalitate de reacţie, mai mult sau mai puţin radicală, la adresa ideologiei totalitare. Andrei Terian aşază problematica spiritului critic cerchist în ecuaţia polemicii dintre „călinescieni“ şi „anticălinescieni“, considerând că o „nouă critică“ nu a putut fi fundamentată de criticii din ambianţa Cercului Literar, aceştia întorcându-se la un stadiu anterior, maiorescian sau lovinescian. Aceeaşi problematică e dezbătută şi de Alex Goldiş, care concluzionează: „înfruntarea dintre tinerii critici şi cerchişti este prima dezbatere postbelică în care, cu toate bruiajele ideologice de sub­text, nu se mai înfruntă decisiv politicul cu artisticul, ci două perspective distincte asupra acestuia din urmă. Semn că în literatura română bătăliile începeau să aibă din nou doi câştigători“.

O acoladă comparatistică ne oferă textul lui Caius Dobrescu, Poate fi estetismul un liberalism? Infrapoliticul la Thomas Mann şi (mai ales) la Ion Negoiţescu, text care pune în relaţie corespondenţele tematice dintre „euphorionismul“ lui Negoiţescu şi „apolitismul“ lui Thomas Mann, din perspectiva „dezangajării“ căreia i se anexează incontestabile conotaţii culturale.

Al. Cistelecan crede, contrar opiniei comune, că cerchiştii nu au prea avut spirit critic; ce au avut, în schimb, e spiritul vizionar. Evident, o astfel de aserţiune e provocatoare şi este probată de criticul optzecist prin împrejurarea că ţintele pe care le vizau cerchiştii, în luările lor combative de poziţii, „erau căzute cu toatele“, astfel încât „spiritul critic cerchist se luptă cu fantome reanimate chiar de el şi ad hoc; iar cum  fantomele sunt, de regulă, din trecut, şi cerchiştii se străduiesc să refacă o luptă deja dată, hotărâţi s-o mai câştige o dată. Exaltarea critică e mult mai mare decât acţiunea critică în sine. Fireşte că exaltarea critică presupune ca materie de exaltat spiritul critic, dar cum acesta şi-a inventat la cerchişti ţinte facile, nu rămâne decât că el a ales să se exercite ca retorică“. Al. Cistelecan subliniază însă că acest deficit de spirit incisiv e compensat de „partea de propunere constructivă“ a Cercului Literar, mult mai substanţială decât demersul negator, chiar dacă aceste „propuneri“ au, şi ele, aspectul unor himere („Dar ce propun – cine ştie cât de serios?! – cerchiştii sînt simple himere. Rechimizarea spiritualităţii româneşti, astfel încât aceasta să se deschidă spre tragic şi «neo-clasicizarea» culturii româneşti, astfel încât aceasta să acceadă la o structură – prevederi ale proiectului euphorionist –, nu sînt obiective, ci pure fantasme ale nostalgiei de mare cultură. Cum ar veni, utopii de cabinet, dar nu acţiuni de pus în lucru“). Între „ţintele căzute“, asupra cărora se îndreaptă spiritul ofensiv cerchist, şi fantasmele cu vibraţii nostalgice şi utopice se situează, în opinia lui Al. Cistelecan, spiritul cerchist, care „la acest palier [...] e curată iluzie de sine“. În spaţiul comentării literaturii propriu-zise, cerchiştii au valorificat modalităţi şi atitudini diverse, de la „generozitatea hermeneutică“ a lui Doinaş la „excesul de spirit critic“ al lui I. Negoiţescu sau Cornel Regman (comentat cu fineţe în finalul textului).

Ion D. Sârbu e comentat de Daniel Cristea-Enache, care scrie cumpănit, cu rigoare analitică, despre fostul cerchist, subliniind interesul psihologic, estetic şi etic al jurnalului („Fostul actant oferă actualului autor un subiect foarte consistent, aproape inepuizabil, de interes şi cercetare. Niciodată plictisit de el însuşi, Ion D. Sârbu se studiază cu reală curiozitate, cântărind şi evaluând neîncetat scene şi segmente ale unei existenţe atât de pline. În scrisori, dialogul cu un interlocutor îi oferă o marjă mai mare de autoprezentare şi exprimare, precum şi o sporită legitimitate pentru simpaticul său egocentrism“). Demn de un real interes este demersul analitic al lui Ion Pop (Păunul albastru între artele poetice ale lui Ştefan Aug. Doinaş). Criticul observă că opera lui Doinaş este, de fapt, o mărturie a unei „angajări poetico-poietice“ configurând, prin numeroase piese remarcabile, un adevărat discurs despre poezie, pe un fond conceptual reflexiv şi programatic.

Trebuie să semnalez, de asemenea, restituirile istorico-literare ale lui Mircea Muthu referitoare la ipostaza de traducător a lui Henri Jacquier, cu adnotări riguroase şi aplicate şi cu comentarii adecvate. Ultimul text din volum, Ovidiu Cotruş sau un „Delegat al raţiunii“, semnat de Sanda Cordoş, face dreptate unui critic intrat într-un con de umbră al receptării, un critic ce a jucat „un rol însemnat în procesul de reaşezare a criticii literare după perioada propagandistică a realismului socialist“. Rigoarea, disciplina, libertatea de mişcare, atenţia pentru structura internă a operei, pentru judecata de valoare, adecvarea la „natura reală a obiectului estetic“ sunt valorile şi semnificaţiile criticii literare pentru care pledează Ovidiu Cotruş şi pe care şi le asumă plenar.

Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, volum coordonat de Sanda Cordoş, e o carte de referinţă, cuprinzătoare, edificatoare pentru disponibilităţile critice ale cerchiştilor, o carte ce va intra, dacă nu cumva a intrat deja, în bibliografiile critice consacrate acestei grupări literare româneşti de prim rang.

 

Iulian Boldea

Cercul Literar de la Sibiu şi spiritul critic

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)