Avangarda maghiară din România

 

Ştefan Borbély

 

Născută dintr-o lucrare de doctorat susţinută la Catedra de maghiară a Literelor clujene, Avangarda în literatura maghiară din România, de Balázs Imre József (Timişoara: Ed. Bastion, 2009) este, în primul rând, un foarte bun instrument de lucru. Înainte însă de a releva câteva aspecte din substanţa lucrării, să ne oprim la contextul editorial în care apare cartea şi la traducător. În mod paradoxal, specialistul în literatura română şi, eventual, în avangarda autohtonă ştie foarte puţin despre mişcările experimentale ale culturilor vecine nouă, deşi internaţionalismul declarat al curentelor din anii ’20 favoriza contactele directe şi traducerile reciproce, avangarda central-europeană şi cea balcanică reprezentând un capitol aparte de magnetism cultural regional, favorizat şi de o soartă comună, derivată din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar. Nu cu mult timp în urmă, timişoreanul Ioan Radin a publicat un număr special din Vatra, dedicat avangardismului sârbesc (7-8/2006), redimensionarea grupajului la nivelul unei cărţi mai vaste devenind, între timp, o necesitate, fiindcă textele din Vatra conţin nu puţine revelaţii, practic necunoscute cititorului român. Traducătorul cărţii lui Balázs Imre József este târgumureşeanul Kocsis Francisko, autor, şi el, al unui număr special din Vatra dedicat avangardei maghiare în general, transformat ulterior într-un volum substanţial, de referinţă. Dacă adăugăm şi antologia Liviei Cotorcea dedicată Avangardei ruse, apărută în 2005 la Iaşi, perspectiva unor sinteze de proximitate se oferă de la sine.

În privinţa primelor două mişcări, cea maghiară şi cea sârbească, o precizare se impune din capul locului: dezvoltate pe un fond cultural şi lingvistic de sorginte preponderent germană, explicabilă prin apropierea de Viena, ele se manifestă în arealul unui eclectism imagistic şi mitologizant specific, în care mistica naţională joacă un rol însemnat, ceea ce le face mai puţin permeabile la fronda caustică, strict experimentală, amorală. Interferând retroactiv cu Sezessionul, între altele, ele vor ajunge să favorizeze expresionismul, în condiţiile în care, de pildă, legăturile dintre avangardă şi expresionism în cultura română sunt mai puţin relevante. Cartea lui Balázs Imre József (care conţine şi un capitol dedicat Romanului mitologizant) este edificatoare în acest sens, fiindcă ea inventariază, foarte scrupulos, o realitate culturală marginală, demonstrând, în nu puţine sugestii provocatoare – şi mai puţin într-un capitol de sinteză aparte, care poate că s-ar fi impus pentru cititorul român – că împingerea la periferie a avangardei maghiare din România s-a datorat unor condiţionări istorice aparte, peste care nu avem cum să trecem, dacă dorim ca imaginea să devină obiectivă şi deplină.

În 1918, Transilvania revine României, scriitorii maghiari de aici fiind puşi în situaţia unei noi definiri identitare: personale şi de grup. Circumstanţele istorice noi nu sunt favorabile experimentalismului decomplexat şi frondei, ci ele favorizează o repliere comunitară circumspectă, marcată – cu supleţea culturală de rigoare – de conservatorism. Reményik Sándor scrie, în acest sens, că literatura maghiară din România poate fi salvată de un „conservatorism luat în sens nobil“, pe care ancheta începută în anul 1929, Vallani és vállalni (Mărturisire şi asumare – Kántor Lajos a scris o sinteză pe marginea ei, publicată în 1984) nu face decât să îl confirme. Ideologia literară a antologiei Celor 11, din 1923 (reprezentantul cel mai de seamă fiind Tamási Áron) promovează direct, ca marcă identitară, revenirea la poporanism şi la transilvanismul secuiesc, din care se poate decanta, cel mult, un expresionism moderat, pitoresc, ce se conjugă, în cele din urmă, cu ideologia transilvanismului promovat la Erdélyi Helikon (1928-1944), cu nuanţe de asemenea poporane, cu ruralocentrismul grupării Erdélyi Fiatalok (1930-1940) şi cu socialismul angajat al lui Gaál Gábor, care se stabileşte la Cluj în anul 1926, pentru a prelua revista Korunk.

Prin urmare, experimentalismul avangardist decomplexat, interesat de frondă formală s-a izbit, în Transilvania, de exigenţele unei redefiniri comunitare, înzestrată cu o puternică forţă etică şi cu un conservatorism responsabil la fel de redutabil, ceea ce a făcut, de pildă, ca şi futurismul lui Marinetti să fie repudiat aici, pe motiv de agresivitate şi de preamărire a virtuţilor războinice. Un caz particular de receptare estompată este aceea a lui Nietzsche, dionisiacul său apatrid neconvenind deloc transilvănenilor maghiari; pe de altă parte, constatăm, tot aici, magnetismul deosebit pe care l-au avut ideologia socialistă şi comunismul, dar nu în sensul lor internaţionalist, ci în acela, restrictiv, de construcţie comunitară armonioasă, de teleologie socială estetică. Făcând, în 1930, bilanţul ideologic al anilor care s-au scurs de la ruptura din 1918, Gaál Gábor identifica trei tendinţe (academismul, transilvanismul şi socialismul – sau cultura „de clasă“), avangarda nefiind nici măcar menţionată. E drept, ea se concentrează în reviste efemere şi marginale geografic (cea explicit avangardistă fiind doar Periszkóp, din Arad, apărută în anii 1925-1926), restul publicând ocazional şi texte experimentale, ceea ce-l determină pe Sřni Pál, autorul unei lucrări de referinţă din 1973 (Avangarde sugárzás) să facă distincţia dintre „avangardişti autentici“ (puţini) şi cei „moderaţi“ (majoritatea), vorbind mai degrabă de un fenomen de contaminare prin „iradiere“, decât de unul cu rădăcini stabile şi cu o „evoluţie“ demnă de a fi consemnată.

Pornind de aici, sarcina pe care şi-a asumat-o Balázs Imre József este ingrată, dar finalizată meritoriu, reverenţele de ordin bibliografic şi respectul pentru vocile critice autorizate (în special Sřni) cenzurând nu o dată aplombul interpretativ al auto­rului, pentru a-i limita entuziasmul, care rămâne intact însă la nivelul metodologiei. Premisa lucrării – „ipoteza mea este [...] că stratagemele subversive ale avangardei au atacat, practic, discursul «poporanist», respectiv modern-estetist în acelaşi punct în care cultura râsului medieval-renascentist a subminat [în text e: «subliniat»...] cultura «oficială» contemporană“ – e bine propusă metodologic, dar nedusă la capăt sub aspect demonstrativ, măcar pentru faptul – afirmat la pag. 47 – că efectul celor două este diferit, condiţionările istorice făcând ca râsul în avangarda maghiară să fie „mult mai puţin dezinhibat“, „veselia pe care o stârneşte“ fiind, în consecinţă, „mult mai puţin pozitivă“.

Îl înţeleg pe autor că nu a acordat un spaţiu mai larg transilvanismului, fiindcă cititorul de limbă maghiară dispune, aici, de multe lucrări de sinteză, tensiunea dintre conservatorism şi avangardă fiind o realitate subînţeleasă pentru perioada respectivă, pe care nu mai are rost să o dezvolţi. Pentru cititorul de limbă română însă, analiza contrastivă ar fi avut o altă încărcătură, fiindcă ea ar fi explicat, în primul rând, coordonatele articulării unui canon cultural identitar de tip conservator, cu destule accente ruraliste (avangarda fiind, dimpotrivă, un fenomen citadin), pentru a releva, în al doilea rând, şi motivul pentru care cultura maghiară din Transilvania interbelică a evoluat tipologic într-o direcţie patetică şi tragică, privilegiind o literatură cu un puternic profil social, cu o ideologie identitară prelungită în program şcolar şi cu un public circumspect faţă de inovaţii, dar dotat în compensaţie cu o pronunţată expectanţă etică. În această privinţă, impresia mea este că avangarda maghiară din România nu a „atacat“ discursul cultural majoritar, necum să-l mai „submineze“: ea s-a dezvoltat în afara sistemului – aşa cum exotismul e nostalgia celor care nu pot călători –, fără să intre în dialog cu sistemul şi – îndeajuns de interesant! – fără să conştientizeze, orgolios sau solipsist, condiţia izolaţionistă a asistemicităţii sale. A fost, mai degrabă, o cultură alternativă, aleatorie, „deconstrucţia“ ei derivând – aşa cum arată şi Balázs Imre József – din predispoziţiile de moment ale autorilor, şi nu din dorinţa lor de a intra în dialog cu sistemul.

Aşa se face că avangardismul a reprezentat, pentru mulţi literaţi maghiari transilvăneni, o fază de tranziţie sau un puseu de neconvenţionalism accidental, pe care-l depăşeşti după o cumpătată introspecţie, sensibil la „cenzura“ inefabilă din jur. Cazul cel mai cunoscut este acela al timişoreanului Reiter Róbert (despre care a scris şi Cornel Ungureanu în Mitteleuropa periferiilor), devenit Franz Liebhardt, intimist şi miniaturist cuminte în anii săi de senectute.

Cartea lui Balázs Imre József sugerează mai multe decât analizează. Partea sa bună este că inventariază tot, până şi ocurenţele avangardiste minore, devenind, în acest fel, un foarte util instrument de lucru. Incitat însă de „ilicitul“ temei, cititorul aşteaptă şi „revelaţii“: o carte care, tradusă eventual în româneşte, să stârnească valuri. Ei bine, există şi aşa ceva: romanul Circ, de Nagy Dániel.

 

Ştefan Borbély

Avangarda maghiară din România

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)