Lumea dintre Europe

 

Irina Petraş

 

S-a întâmplat să-i prezint alături, la o lectură publică, la Librăria Cărtureşti din Cluj-Napoca, pe Horia Ursu şi Radu Aldulescu. Dincolo de prietenia lor literară şi de prezentarea împreună la lectură, în faţa publicului, descrierea în paralel mi s-a părut utilă pentru o primă abordare a cărţii lui Aldulescu Proorocii Ierusalimului (ediţia a treia, Editura Polirom, 2009, 430 de pagini; despre Horia Ursu scrisesem deja). Paralela mea a putut găsi destule argumente de semn egal ori complementar.

Mai întâi, falsa putere a titlurilor, trimiterea lor înşelătoare la Istoria cu majusculă, când accentul lor cade pe straturile istoriei mărunte şi eterne, cea suportată de oamenii aflaţi sub vremi. Astfel, Asediul Vienei nu-i decât (?) un afiş după cel de-al doilea Asediu al Vienei (1683) al lui Franz Geffels, afiş care decorează apartamentul unuia dintre personaje; un manifest deghizat, dar şi ritual exorcizant, un soi de loc privilegiat „de unde să priveşti înapoi fără a mai întoarce capul“. Tot aşa, Proorocii nu sunt decât în interstiţii prooroci adevăraţi, iar Ierusalimul nu e decât numele băiatului hărţuit între mai multele feţe ale lumii sale mărunte. La Horia Ursu ne întâlnim cu personaje aşezate, în limitele unor „întâmplări mărunte, [cu] sensuri pe măsură“, lucrate cu inserţii de un farmec „autohton“ al interpretării; la Aldulescu, personajele n-au stare şi nici n-o caută anume, prinse într-o forfotă ţinută în frâu doar de construcţia discret sim-fonică a romanului. Însă în ambele romane e vorba, în două registre strict autonome şi originale, despre marginalitate.

La Horia Ursu e vorba despre perpetuarea blând crizică a lumii dintre Europe, Zwischeneuropa, cu oboseala fără leac a unui spaţiu funciarmente marginal. Aşezarea după care tânjesc personajele e veche, interioară, destinală. Nu neapărat de regimuri a fost spulberată, ci de Istoria în sens larg care macină. La Aldulescu, marginalitatea e a periferiei sociale, nu istorico-geografice, a lumii de „strânsură şi năvală“. Scriind despre Asediul Vienei, Alex Goldiş vorbea despre o „mitologie fabuloasă a periferiei în general, dar şi parabolă tragicomică“. Formula e adaptabilă cărţii lui Aldulescu. Marginalitatea multiplă, încolţită e resimţită de eroii lui Horia Ursu, supuşi şi ei unor extenuante plecări în pas cu vremurile, ca impas, căci „mersul în doi peri… parcă nici nu te duce, nici nu te aduce“, iar forfota e sinonimă cu înstrăinarea: „nu se schimbase nimic, dar nimic nu era ca odinioară“. La Radu Aldulescu, în schimb, dimensiunea etică e suspendată din perspectiva eroilor, ei nu mai fac diferenţa între bun şi rău, nu regretă nimic şi abia de mai sunt în stare să-şi dorească ceva. Mişcarea lor e descentrată, nu trimite la o vatră a durării, orbitele sunt interşanjabile, călăi şi victime îşi intersectează destinele cu o suspendare albă a încheierilor. Poveştile ştiu de la început că nu se vor rotunji. De aceea, în Proorocii Ierusalimului, nu cinismul e instrumentul prozatorului, ci o largă, aproape deşănţată, aş zice, înţelegere. Umanitatea e una singură şi pestriţă. Descrierea ei nu poate fi altminteri. Nobleţea nu intră în vederile nimănui, nostalgia e pierdere de vreme.

Radu Aldulescu vede şi aude lumea pe care o descrie. „Stricată“ de sus până jos, ea e reconstituită cu atâta fineţe a detaliilor, de atât de aproape, că toate lucrurile groteşti, strâmbe, rele, deviate, distorsionate, lăbărţate şi răscrăcărate pe care le aglomerează în pagină nu sunt până la capăt şi urâte. Lumea din Proorocii Ierusalimului e o construcţie doldora de gargui, la fiecare încheietură, la fiecare cornişă. Aglomerarea lor acoperă faţada şi subsolurile, deopotrivă, iar proliferarea lor are o stranie naturaleţe, dusă abil de autor până în pragul frumuseţii. Urâţenia le e atenuată de descoperirea că societatea omenească, de oriunde şi de oricând, e la fel de atinsă de minciună, hoţie, prefăcătorie; dar, mai presus de toate, de nepăsare. Pretutindeni, în orice cătun ori oraş românesc, dar şi la Paris ori la Frankfurt, fojgăiala omenească are mereu spaţiu propice de desfăşurare, orice viciu îşi poate instala tabăra, poate face pui, se găsesc oricând link-uri primitoare, se poate descoperi derutant de uşor fisura în care pot fi clocite toate măruntele pofte ale insului nepăsător, adică nevizitat de gânduri. Interesul mărunt şi imediat decide gesturi şi asocieri.

Sigur că nu e de trecut cu vederea mărturisirea că povestea are un substrat identificabil în realitate, că pleacă de la „un scandal mediatic, când s-au găsit îngropaţi nişte copii abuzaţi sexual şi o reţea pedofilă mai extinsă“, întâmplare anchetată şi muşamalizată. Dar romanul lui Aldulescu nu are nimic de-a face nici cu scandalul mediatic, nici cu ancheta, nici, cu atât mai puţin, cu muşamalizarea. Dimpotrivă. Instrumentând faptul real, îl amănunţeşte până la dimensiunea omenescului sub vremi. Ancheta îşi pierde acutele, fiindcă toţi cei implicaţi sunt vinovaţi şi nevinovaţi în doze greu decantabile. Muşamalizarea lipseşte cu desăvârşire, dacă nu vrei cu orice preţ să numeşti muşamalizare exact lărgirea ameţitoare a perspectivei, adăugarea de accente secundare pe fraza socială şi existenţială, aşa încât poţi aluneca tu însuţi, cititorul, printre vinovaţi.

Nu întâmplător, avertismentul e repetat până la saţ de tatăl lui Ierusalim, bărbatul smintit de alcool. Profeţiile sale au rostul unui straniu refren răsucit în sine, fără ecou, fără fior, mai firav decât grozăviile din lumea reală:

 

Gazda lor bălăngănea din cap cu ochii închişi, mormăind ceva nedesluşit despre oile Domnului şi turma rătăcită de păstor, căci ţara ie plină de preacurvie, şi ţara se jeleşte din pricina jurămintelor lor... Apoi auziră mai limpede cum că câmpiile pustiei sunt uscate şi toată alergătura lor ţinteşte numai la rău şi toată vitejia lor este pentru nelegiuire... – Ăsta-i bisericos tare, sâsâia Culae cu palma la gură. Atâta că nu se poate lăsa de beutură... De sute şi mii de ori a-ncercat, da’ n-a răuşit. Mereu l-a biruit Satana, Satana a fost mai vânos decât el... – Piei! pufni Nojiţă. Proorocii şi preoţii-s stricaţi! Chiar în Casa Mea le-am găsit răutatea – aşa zice Domnul. De aceea calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă. Vor fi împinşi şi vor cădea. Voi aduce nenorocirea peste ei. În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari.

Proza lui Radu Aldulescu se fereşte de judecăţi. Realismul ei e, de aceea, feroce, atroce. Binele şi răul sunt interşanjabile, legile lumii stau în cumpănă deasupra unor destine incerte. Nu comportamentism american citesc aici în primul rând şi nici comparaţia cu proza rusă nu mi se impune cea dintâi. Cărţile sale îşi pot găsi rădăcini mai apropiate în proza românească a periferiei. Deşi, ca şi în Asediul Vienei, avem a face cu un tratat de existenţă „povestitoare“ într-o largă orchestraţie a vocilor şi registrelor, împinse până la grotesc, cu tuşe de un tragism adânc căci minor, dacă la Horia Ursu realismul stringent este tulburat şi adâncit printr-o discretă infuzie de fantastic, la Radu Aldulescu realismul e unul de avarie, de sfârşit de lume, spasmodic aproape, îngroşat până la o stranie transparenţă şi lumină. El aminteşte de mahalaua lui Caragiale, în variantă neagră şi atotcuprinzătoare, de H. Bonciu, cu omul său în patru labe, de expresionismul lui Liviu Rebreanu (Culcuşul, Golanii), chiar de G. M. Zamfirescu sau de Eugen Barbu şi Groapa lui.

Proorocii Ierusalimului e cartea (excelentă!) a periferiilor proliferând în absenţa unui Centru spre care să poată visa îndreptări.

 

Irina Petraş

Lumea dintre Europe

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)