Pornind de la Ionescu 

Marta Petreu 

Foarte bună ideea dnei Irina Petraş de a organiza două evenimente împachetate într-unul singur, şi anume marcarea centenarului Ionescu/Ionesco printr-un simpozion şi prezentarea volumelor Ionesco, Hugoliada1 şi Mariano Martín Rodríguez, Ionesco înainte de La Cantatrice chauve2. În ce mă priveşte, voi vorbi despre mai multe lucruri, vreo trei-patru, legate prin Ionescu, dar nederivînd, cu necesitate aristotelică, unul din celălalt.

Încă din 2000, cînd Liviu Maliţa a organizat Simpozionul Internaţional Eugen Ionescu, mi-am dat seama că la Cluj există un foarte puternic centru de ionescofili şi ionescologi. Mă gîndesc la dna Maria Vodă Căpuşan, care s-a ocupat de Ionescu/ Ionesco venind dinspre teatru. Apoi la Ion Vartic, care nu s-a mulţumit să regizeze, pe vremea comunismului, în anii ’80 şi în 1990, trei serii de spectacole cu Englezeşte fără profesor, ci a dat o interpretare originală asupra teatrului ionescian – ce marchează o cotitură în ionescologie –, arătînd că acesta este epilog la teatrul analitic şi, simultan, prolog absolut la teatrul absurdului. Apoi, la cei doi mari regizori, amîndoi din generaţia ’80, Mihai Măniuţiu şi Tompa Gábor, care au montat pe scenele clujene, repetat, piese de Ionescu. La fel, mă gîndesc la editorii Mariana Vartic – căreia i se datorează volumul Eu, de la Editura Echinox – şi la Mariana Vartic şi Aurel Sasu, care au realizat ediţia în două volume Război cu toată lumea, de la Editura Humanitas. Nu îl uit pe Mircea Popa, care a adus de la Londra prima parte din Sclipiri, pe care am publicat-o, în 1998, în numărul aniversar, 100, al revistei Apostrof – şi care stă la începutul acestei înlănţuiri norocoase de evenimente, ce a dus la descoperirea, de către Mariano Martín Rodríguez, a celei de-a treia cărţi româneşti a lui Ionescu, Sclipiri şi teatru (ce ne-a prilejuit o întîlnire similară anul trecut), carte concepută ca atare de autorul însuşi, iar nu de vreun editor. La fel, nu uit că Anca Măniuţiu, scriind despre teatrul european, a analizat şi teatrul ionescian, sau că Laura Pavel i-a dedicat dramaturgului o importantă monografie. Apoi, de Ionescu s-au ocupat, intermitent, în studii, eseuri şi cronici, Marian Papahagi, Ion Pop, Mariana Vartic, Liviu Maliţa, Ovidiu Pecican, Constantin Cubleşan, Claudiu Groza şi alţii, pe care, dacă nu-i numesc, numai hazardul memoriei e de vină. Apostrof-ul, de pildă, i-a dedicat scriitorului, mai mulţi ani la rînd, numărul 11 – al lunii lui de naştere. Iar acum, desigur, recidivăm.

M-am ocupat şi eu de acest scriitor, descriindu-l în 2001 pe Ionescu în ţara tatălui; iar cînd văd acum eseuri despre relaţia dintre Ionescu şi patria sa ştiu precis că am de-a face cu un fenomen secund, ieşit, precum coada cometei, din cartea mea.

Cu ionescologia se întîmplă aşa: noi, românii, facem studii despre Ionescu, bazate pe cercetări minuţioase, cu bibliografia pedant declarată în notele de subsol, studii şi cărţi care sînt sau nu sînt comentate în presa culturală românească. Apoi, unii ionescologi din Occident ni le preiau în mod... subtil, adică fraudulos. Iar în al treilea pas, descoperirile noastre despre Ionescu se reîntorc, sub forma acestor monografii occidentale, în România şi sînt receptate ca bibliografie critică esenţială; căci recenzenţii din presa culturală ni le servesc, după ce-au fost astfel rumegate în stomacul occidental, drept studii de autoritate şi noutate. Aşa am păţit eu cu aproape tot ce am scris despre Ionescu, dar nu sînt nicidecum singurul caz – Ion Vartic a păţit la fel. Şi mă îndoiesc că am fi cazuri izolate. În ce mă priveşte, exemplul cel mai simplu, de o claritate de cristal, a fost cu procesul din 1946 al lui Ionescu. Ştiam, din aluziile lui Ionescu, că el ar fi fost condamnat în România imediat după război, aşa că m-am apucat să caut în bibliotecă, să descifrez misterul. Şi, după luni de zile de înghiţit praful publicaţiilor din 1945, 1946, 1947, într-un sfîrşit am descoperit despre ce a fost vorba. Şi am refăcut minuţios întregul dosar al procesului. A fost, cred, unul dintre primele procese pe care puterea comunistă i le-a înscenat unui intelectual, aşa că mecanismul era interesant şi din acest punct de vedere. Am publicat descoperirea mea în Apostrof, în numărul 11 din anul 2000, făcînd însă imprudenţa de-a da toată bibliografia, ba chiar de-a reproduce în fotocopie multe dintre articolele scrise contra lui Eugen Ionescu. În ţară, nimeni nu mi-a spus o vorbă după publicarea acestei extraordinare descoperiri, cu excepţia lui Mircea Popa, care, întîlnindu-mă o dată din întîmplare în tren, m-a întrebat cum am găsit toată povestea. De fapt, n-o găsisem, ci o căutasem şi-o găsisem. Acum însă, orice autor din Occident o ştie şi se serveşte din ea ca şi cum ar fi o informaţie evidentă şi dintotdeauna la îndemînă. Prima care s-a servit din studiul meu, plagiind amplul dosar reconstituit de mine în Apostrof, a fost dna Laignel-Lavastine. Au urmat alţii, pe scurt sau pe larg. Un monograf de ultimă oră din Franţa, André Le Gall, care nu cunoaşte limba română, ştie procesul cu lux de amănunte, deci îl explică minuţios francezilor, pe mai multe pagini din cartea sa, fără să-mi pomenească numele şi fără să dea vreo notă pentru sursele sale. Fireşte, nu-i ştiu pe toţi cei care s-au servit, la liber, din cartea mea, şi nici nu sînt unicul autor român astfel fraudat în Occident. Am, de pildă, ştiri interesante din Italia, despre circulaţia clandestină, adică sub alt nume, a unui studiu al lui Ion Vartic. Sau despre cărţile noastre de cioranologie în Occident. Iar alţi autori români pot da alte exemple. Situaţia aceasta are hazul ei, deci merită semnalată.

 

*

 

Revenind la Clujul intelectual ionescofil şi ionescolog, m-am întrebat cum s-a născut fenomenul. Probabil că rolul de prim impuls l-au avut seriile de spectacole cu Englezeşte fără profesor făcute de Ion Vartic, în anii 1980, cu trupa studenţească Ars Amatoria, precum şi eseurile lui despre teatrul ionescian. Spectacolul cu Englezeşte fără profesor a fost comentat într-o cronică teatrală de Laurenţiu Ulici, care l-a considerat drept una dintre noutăţile spectaculare importante ale anului 1980, iar Mircea Zaciu l-a înregistrat în jurnalul său:

 

Luni, 12 [mai 1980], premiera cu piesa lui Ionesco Englezeşte fără profesor, la Casa studenţilor, luată literalmente cu asalt. O lume nebună, cum cred că nici un spectacol al Naţionalului clujean n-a mai înregistrat de ani de zile. Succes formidabil, spre acreala celor de la Naţional. Însă, bineînţeles, rectorul nu onorează cu prezenţa sa spectacolul regizat de Vartic şi jucat drăceşte de „Ars amatoria“ filologilor noştri4.

 

În ce mă priveşte, spectacolele lui Ion Vartic au fost numai al doilea meu contact cu Ionescu. Pentru că primul mi-a venit din familie, cred că prin 1976, cînd o rudă de-a mea, Natanail Munteanu, mi-a adus şi mi-a pus în mînă, cu mîndrie, ca şi cum mi-ar fi dat un mare premiu, cele două volume Ionescu editate de Editura pentru Literatură Universală. „Ia-le – mi-a spus Baciu (aşa-i spuneam cu toţii, inclusiv fratele lui, «Baciu») –, pentru tine vor fi foarte importante. E un autor anticomunist. Trebuie să-l citeşti, o să-ţi facă bine.“ Şi a adăugat că el însuşi îl ştie de multă vreme, din închisoare. Căci Baciu era – şi rămăsese – preot greco-catolic şi, deoarece credea că instituţiile trebuie salvate cu orice preţ, ajunsese pentru mulţi ani în închisoare, apoi în domiciliu obligatoriu pe te miri unde; prin 1974-1975, datorită unor relaţii, avea un domiciliu obligatoriu destul de convenabil, lîngă Cluj, în comuna omonimă, Baciu, dar cu interdicţia de a locui în oraş; abia după această dată, în 1976, a putut să se mute în Cluj, într-o locuinţă modestă şi întunecată, de două camere, pe strada Florilor. Mă gîndesc că acum, cînd el nu mai este, aş şti ce să-l întreb şi despre Ionescu, şi despre închisoare. Cu siguranţă, aşa cum Nicolae Balotă a avut parte, în închisoare, graţie lui Steinhardt, de un spectacol insolit cu (anti)piesa Cîntăreaţa cheală, şi ruda mea Natanail Munteanu – fost paroh al Bucureştiului, apoi, în clandestinitate, vicar greco-catolic, căruia cu greu îi puteai smulge o vorbă despre experienţa sa penitenciară – a avut parte de-o introducere în Ionescu în vreuna din puşcăriile prin care şi-a petrecut mulţi ani ai maturităţii. Poate la Gherla, poate la minele de plumb de la Baia-Sprie, poate într-una din coloniile penitenciare de la Canal, cineva i-a jucat şi lui, ca lui Nicolae Balotă, Cîntăreaţa cheală. Aşa că Ionescu i-a rămas în minte ca un simbol al anticomunismului, pe care mi l-a pus mie ca atare în mînă, în anul 1976, cînd mi-a dăruit, nu fără o anume emfază, cele două volume de teatru ionescian.

Le-am citit, fireşte, şi trebuie să recunosc că, la prima lectură, m-au năucit. Mai ales piesa Rinocerii mi-a ridicat atunci serioase probleme de înţelegere; şi nici chiar faptul că eram, încă din copilărie, o cititoare a Metamorfozei kafkiene nu mi-a dezlegat atunci misterul. A trebuit să treacă ceva timp şi să învăţ cîte ceva despre lumea istorică pentru a avea revelaţia, simultan istorică şi transistorică, a semnificaţiei încifrate de Ionescu în rinocerii săi cu număr niciodată precizat de coarne.

 

*

 

M-am gîndit la Ionescu în aceste zile, cînd s-a anunţat Nobelul pentru literatură, cîştigat, cum ştim, de dna Herta Müller. Literatura germană mai primeşte, pe merit, un Nobel, mi-am spus, meditînd asupra conexiunii pe care a făcut-o Cristian Tudor Popescu, la Realitatea tv, între experianţa distinsei scriitoare în România ceauşistă şi premiu. Cum literatura scriitoarei germane este intens autobiografică, nutrindu-se din trecutul ei românesc, România însăşi apare ca furnizoare a materiei prime puse în „formă“ de scriitoarea germană. Se pare că noi am dat pentru acest premiu ceea ce Aristotel numeşte „materia“ operei de artă, Germania, limba; iar autoarea, fireşte, talentul. Aşa cum perioada interbelică, mai ales sfîrşitul anilor 1930, i-a furnizat lui Ionesco o bună parte din substanţa operei lui franceze, şi epoca ceauşistă i-a furnizat prozatoarei germane materia grotescă şi securistă a operei ei germane. Amîndoi aceşti scriitori fac o literatură de „critică fizionomică a României“, ca să parafrazez formula spengleriană. Şi mi-am imaginat cum ar arăta un studiu – o teză de doctorat, o carte etc. – care ar pune sistematic în pagină nu ce spun călătorii străini despre România, ci ceea ce spun cetăţenii români deveniţi scriitori occidentali despre fosta lor ţară... Cred că ar ieşi cea mai îngrozitoare carte cu putinţă.

Premiul Hertei Müller m-a făcut să mă gîndesc, pentru prima oară în viaţa mea, la faptul că Ionescu, deşi a adus în literatură şi substanţă literară, şi o mare inovaţie literară – el fiind punctul terminus al teatrului clasic şi punctul de pornire al teatrului absurdului –, n-a luat Nobelul. La începutul anilor 1990, cînd l-am intervievat, stîngaci de altfel, pe I. Negoiţescu, am gafat întrebîndu-l ce crede, de ce nu avem şi noi, literatura română, un Nobel. Întrebarea era o prostie, fireşte, iar Negoiţescu m-a lecuit atunci, elegant şi pentru totdeauna, de asemenea nelinişti. El mi-a răspuns că nu avem o literatură suficient de bogată axiologic pentru a merita o asemenea onoare. Acest răspuns, formulat în deplină conformitate cu estetica grupării cerchiste – care pretinde valorii estetice să se alimenteze, freatic, din tot restul universului axiologic, adică din valorile vitală, religioasă, morală, filosofică, politică etc. –, m-a mulţumit pentru multă vreme. Pînă de curînd, de fapt. Acum cred însă că diagnosticul lui Negoiţescu despre cultura română este afectat de ura-românească-de-sine, că este deci excesiv de critic cu substanţa noastră culturală/literară. Nu au un Rebreanu sau o Papadat-Bengescu, ca să dau exemple de prozatori din perioada interbelică, o saturare axiologică suficientă a operei lor? Sau, ca să mă mut în altă literatură, în cea franceză: pentru ultima treime a secolului al xx-lea, nu are, ca scriitor francez, Eugène Ionesco – care s-a hrănit (precum Herta Müller acum) din solul bogat-traumatic al perioadei sale româneşti – o complexitate axiologică suficient de mare? Fireşte că o au, cu toţii. Jucîndu-ne ca Laurenţiu Ulici, putem alcătui, pentru a doua jumătate a secolului al xx-lea, o listă de scriitori români (adică de limbă română) şi de foşti sau actuali cetăţeni români deveniţi scriitori în alte limbi – cazul dnei Herta Müller – la fel de plauzibili axiologic precum adevăraţii laureaţi Nobel. Pentru mine, simpla prezenţă în literatura română a cîtorva scriitori în valoarea cărora cred este la fel de satisfăcătoare din punct de vedere valoric precum cel mai rîvnit premiu din lume.

Premiu pe care Ionescu/Ionesco – scriitor şi român, şi francez, căci un scriitor este al limbii în care scrie, aparţinîndu-i acesteia în mod inalienabil şi fatal – nu l-a luat. Iar asta nu-l face mai puţin consistent axiologic. Oricum, dacă l-ar fi luat, l-ar fi luat ca scriitor francez, deoarece opera lui franceză, nu opera lui românească, l-a lansat universal. 

 

*

 

În ce priveşte opera românească a lui Ionescu, aceasta este de o întindere considerabilă, fiind, culmea, mai bogată decît ceea ce avem efectiv tipărit. La volumele pe care le-a publicat Ionescu însuşi, Elegii pentru fiinţe mici (1931) şi Nu (1934), s-a adăugat, cum se ştie, după 1990, graţie Marianei Vartic şi lui Aurel Sasu, integrala publicisticii româneşti a lui Ionescu, adică volumul Eu (1990) şi cele două volume Război cu toată lumea (1992). Pe lîngă acestea, mai trebuie să existe, aşa cum am mai semnalat, jurnalele scriitorului, scrise în română. În plus, manuscrisele pe care el însuşi le-a trimis, înainte de-a deveni Ionesco, prietenilor săi din ţară: e vorba de „un manuscris mare“, format din Lumina falsă şi Jurnalul unui necombatant, trimis de Ionescu în anul 1948 lui Ion Caraion şi despre care am mai presupus că a ajuns la Securitate cu ocazia arestării poetului5.

În locul acestui „manuscris mare“, iată însă că a ieşit la suprafaţă alt manuscris,  din altă parte decît speram, adică volumul Sclipiri şi teatru. Filologul spaniol Mariano Martín Rodríguez a publicat în 2008, la Editura Fundamentos din Madrid, în seria de teatru, volumul Eugène Ionesco, Destellos y teatro/Sclipiri şi teatru, edición bilingüe/ediţie bilingvă. Cu alte cuvinte, a publicat cea de-a treia carte românească a lui Ionescu, alcătuită ca atare de el, nu de vreun editor.

Interesant este că manuscrisul cărţii a fost descoperit în trepte: în primul rînd,  Mircea Popa, într-o vizită din 1997 la Londra, a descoperit, în arhiva lui Miron Grindea, „o operă necunoscută a lui Eugen Ionescu“, adică Sclipiri şi teatru, datînd din 1946. Din nefericire, din manuscrisul ionescian descoperit, Mircea Popa a fotocopiat numai primele pagini, pe care le-am publicat în 1998 în Apostrof, în numărul 100 al revistei noastre. Noroc şi ghinion simultan, căci, dacă la biblioteca londoneză i-ar fi fost dat întregul manuscris, iar nu doar o treime din el, şi dacă l-ar fi fotocopiat în întregime, Mircea Popa ar fi fost acela care s-ar fi întors în ţară cu cel de-al treilea volum ionescian alcătuit de autorul însuşi.

Ceea ce nu a făcut (fie din cauza bibliotecii, care i-a servit numai o parte din dosarul Ionescu, fie din stupoare) Mircea Popa, a făcut peste cîţiva ani Mariano Martín Rodríguez. Acesta a citit „Dosarul Eugen Ionescu“ din numărul 100 (9/1998) al revis­tei noastre şi s-a dus, pe urmele textului, la Londra, la arhiva Miron Grindea. A fost răsplătit: a descoperit că, pe lîngă cele 15 pagini fotocopiate de Mircea Popa şi publicate de noi la Apostrof, manuscrisul Sclipiri şi teatru mai cuprinde două părţi, adică varianta integrală, necenzurată, a piesei Englezeşte fără profesor, plus încă un grupaj de Alte sclipiri. Practic, Mariano Martín Rodríguez a dat de un volum Eugen Ionescu alcătuit din trei părţi: „fabule“ absurde în proză, piesa de teatru Englezeşte fără profesor, apoi din nou „fabule“. O descoperire pe care o consideră pe bună dreptate senzaţională şi pe care a valorificat-o în acest volum româno-spaniol, Destellos y teatro/ Sclipiri şi teatru, de la Madrid.

În prefaţa la carte, Mariano Martín Rodríguez reconstituie, pe urmele exegezei româneşti – pe care, spre deosebire de alţi occidentali, o şi citează – şi cu remarcabil de puţine erori, traseul biografic şi scriitoricesc al lui Ionescu, iar apoi face o bibliografie a operei şi-a exegezei ionesciene. Mariano Martín Rodríguez consideră Sclipiri şi teatru o capodoperă a dadaismului european şi o pregătire a lui Ionescu pentru teatrul absurd care l-a făcut celebru. Pentru literatura română, recuperarea acestui volum, scris în limba română, este într-adevăr extraordinară.

 

*

 

Cum sînt fabulele lui Ionescu din Sclipiri şi teatru? Suprarealiste, fireşte, într-o grandioasă abstragere din spaţiul logicii. Anamorfotice, desigur, ideale pentru a fi analizate prin instrumentul aristotelic furnizat de Despre respingerile sofistice. Pline de haz şi de surprize, căci – în sensul lui Curtius, adică tipologic – manieriste prin excelenţă.

Cum este Englezeşte fără profesor în această variantă, necenzurată? Editorul a marcat scrupulos replicile tăiate şi pe cele modificate de cenzură în varianta din 1965,  din Secolul 20. La lectura volumului, am fost frapată de frecvenţa cacofoniilor, pe care Ionescu, precum Caragiale (care construia în deriziune duble cacofonii), le construieşte premeditat, cu un soi de ludică voluptate eufonică. La fel, am fost izbită de frecvenţa cuvintelor scatologice, volumul Sclipiri şi teatru dovedindu-ne că unul dintre cuvintele preferate de Ionescu a fost „cur“.

Citind cea de-a treia carte românească a lui Ionescu, mi-a venit în minte o întîmplare cu Ionescu pe care Nicolae Balotă ne-a povestit-o, mie şi lui Ion Vartic, la mijlocul anilor 1990, pe cînd ţinea cursuri la Universitatea noastră. Profesorul Balotă ne-a povestit că prin anii ’80 îl ducea din cînd în cînd prin Paris, cu maşina sa decapotată, pe Ionescu; de regulă, spunea Nicolae Balotă, mimînd gesturile scriitorului, acesta sta pe scaunul din dreapta şoferului şi se prefăcea, ţinînd-o cu mîna, că are centura pusă. Într-una din aceste ocazii, cînd treceau pe rue de Rivoli, Ionescu i-a apostrofat spontan, în română, pe pasagerii unei maşini decapotate care i-a depăşit: „Să mă pupaţi în cur!“ Amintindu-mi întîmplarea povestită de dl Balotă, amintindu-mi că la Paris Cioran impreca atît de frecvent în română, încît – aşa cum vedem şi dintr-un interviu cu Simone Boué publicat recent de dl Gabriel Liiceanu în România literară – urgenţa partenerei lui de-o viaţă a fost să afle „Ce-nseamnă «pupa-ma-n-cur»“6, mă gîndesc că resortul strigătului de luptă al lui Ionescu n-a fost altul decît acela ce-l împinsese pe vremuri, în Bucureştiul anilor 1930, să scoată limba la trecători sau să-i măcăie vreunuia în faţă, ca raţele. În Paris însă, surpriza a fost că unul dintre pasagerii apostrofaţi a replicat prompt, tot în română: „Şi tu pe noi!“ Fireşte, comenta dl Balotă, probabilitatea ca în Paris, pe rue de Rivoli, la strigătul românesc al lui Ionescu să se-ntoarcă, instantaneu şi pe măsură, o replică în română era nulă. Întîmplarea devenise şi mai hazlie, şi mai ionesciană, prin coincidenţa deloc probabilă a hazardului.

Volumul Sclipiri şi teatru abundă, cum am spus, de cacofonii intenţionate şi de replici construite în jurul magicului cuvînt „c...“. Sigur, Ionescu era supărat pe „ţara tatălui“ – care este de fapt şi ţara mamei sale –, iar probele în acest sens, datînd şi de dinaintea, şi de după ruptura de ţară, sînt categorice şi numeroase. De înjurat însă, precum Cioran, Ionescu continua să înjure voluptuos în română, adică în limba debutului său literar. Limbă a tatălui şi-a mamei sale. Limbă în care are, după cum se vede, destul de multe cărţi. Sînt încîntată că, restituindu-ne varianta autentică şi necenzurată a piesei Englezeşte fără profesor, filologul M. M. Rodríguez ne restituie şi adevărata replică finală a piesetei Englezeşte fără profesor. O replică ce se sprijină, ca strigătul său de luptă de pe rue de Rivoli, pe savoarea aceluiaşi cuvînt românesc de ruşine:

„Să mă pupaţi în cur!!!“

 

Note

1. Ionesco, Hugoliada, edición bilingüe de Mariano Martín Rodríguez, Madrid: Cuadernos de Langre, 2009.

2. Mariano Martín Rodríguez, Ionesco înainte de La Cantatrice chauve: Opera absurdă românească, traducere de Iulia Bobăilă, Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009.

3. Vezi Ex Ponto, anul VII, nr. 2, apr.-iun. 2009, p. 92-93.

4. Mircea Zaciu, Jurnal, vol. I, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1993, p. 113.

5. Vezi Marta Petreu, Ionescu în ţara tatălui, Cluj: Biblioteca Apostrof, 2001, p. 119-120.

6. Vezi interviul lui Gabriel Liiceanu cu Simone Boué, in România literară, anul XLI, nr. 31, 2009.

Marta Petreu

Pornind de la IONESCU

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)