Negaţia juvenilă

 

Claudiu Groza

 

Dimensiunea ludică a publicisticii culturale româneşti a lui Eugen Ionescu a fost remarcată nu doar în exegezele ce i-au fost dedicate, ci chiar şi în volume-replică, precum Portretul scriitorului în secol de Marie-France Ionesco. Din faptul că domeniul literaturii şi al criticii – practicat îndeobşte de Ionescu la începutul anilor ’30 – este unul efemer, departe de substanţa cunoaşterii, arată autoarea, derivă „disperarea şi furia care, în articolele de tinereţe şi în Nu, se exprimă sub formă de agresivitate, de impertinenţă, de exces, de rea-credinţă asumată şi revendicată şi mai ales de joc“.

Ludicul ionescian juvenil este disimulat într-o atitudine „contra“, iar argumentaţia se desfăşoară prin demitizarea „sensurilor“ culturii, reduse la inutil prin comparaţie cu zone utilitar-sociale, în alăturări ghiduş-sarcastice.

Într-un text din 1931, Contra literaturii, Ionescu îşi exersează cu superbie teza critică ce-l va face apoi urât de mulţi contemporani. „Concep literatura ca pe o simplă ocupaţie socială şi pe literatori ca o simplă breaslă, cum sunt: cizmăria, legătoria de cărţi, avocatura, politica, tâmplăria etc. etc.“, scrie el, pentru a continua relativizând „aparente superiorităţi“ ale literatorilor, care folosesc noţiuni metafizice, faţă de alţi meseriaşi: „suferinţa este, în literatură, o simplă temă profesională, joc“ (s.m.).

O circumscriere a „doctrinei critice“ asumate de Eugen Ionescu poate clarifica relaţia scriitorului român Ionescu cu cultura română, dar şi poziţia debutantului într-ale literelor faţă de canonul epocii şi de congenerii săi. Nu e abuzivă aserţiunea că momentul anilor ’30 era pentru cultura şi civilizaţia românească unul de turnură, configurând dezvoltările ulterioare avangardiste, naţionalist-mistice, sincroniste etc. În această efervescenţă culturală, Eugen Ionescu făcea o figură aparte, ieşind din „ţarcul“ excentricităţii avangardiste şi destructurând unicul domeniu sacrosanct din punct de vedere metodologic, cel al criticii literare. El aplică paradoxul, teza şi antiteza, con-firmarea şi in-firmarea în complementarităţi inacceptabile în ordine academică, exhibându-şi teribilismul tineresc până la autoironie. „Probele“ se găsesc din belşug în publicistica ionesciană. Jurnal-ul apărut în numărul pe septembrie-octombrie 1934 din Familia are un prim paragraf relevant: „Când eram şi mai tânăr, am scris o cărţulie cu versuri foarte frumoase. Când am început să scriu critică, recenzenţii mi-au spus că sunt un poet slab. Adevărul este că sunt şi un critic foarte bun, dublat de un bun autocritic“ (s.m.). Apogeul acestei atitudini se găseşte într-un text intitulat Altceva şi publicat în preajma apariţiei volumului Nu, în ediţia din 15 mai a revistei Litere, probabil chiar în momentul jurizării cărţii de către Comitetul pentru Premierea Scriitorilor Tineri Needitaţi.

 

Este bine ca debutantul literar să calce cu pasul drept. [...] A călca cu dreptul însemnează a fi nepotul lui Titu Maiorescu la 1870, fata lui B. P. Hasdeu la 1890, muşteriul lui Dobrogeanu-Gherea, cam prin aceleaşi vremuri, ginerele lui Mihail Dragomirescu la 1910, nepotul lui E. Lovinescu pe la 1920-1925, puişorul cloştei Mircea Vulcănescu şi membru al Criterionului la 1933,

 

scrie diabolic-persiflant tânărul critic, cunoscând, probabil, dezbaterile stârnite în comitet de manuscrisul său.

Dincolo de diversele „tumbe“ ludice, criticul Eugen Ionescu denotă însă un echilibru impecabil al judecăţilor de valoare. El se fereşte mereu de extremele evaluării literare, socotind că „s-au făcut destule gafe în critica românească. E înţelept să nu mai descoperi, astăzi, Ienăchiţă Văcăreşti pe care să-i decretezi egali unor Goethe“, deoarece „cultura înmormântează pe criticii pripiţi“.

Moderaţia de substanţă critică nu exclude însă evaluările nete, uneori cu aparenţă inflexibil-rigidă, fără menajamente, nuanţată în argumente contextuale, dar nu în „anatemele“ punctuale.

 

Cărţile de literatură românească apărute anul acesta, acum doi ani, acum trei ani, acum patru ani ş.a.m.d. sunt aşa de relevant proaste, în imensa, imensa lor majoritate [...], încât criticul este neapărat nevoit să-şi stabilească un criteriu minor, o scară de valori inferioară, bună pentru cultura românească,

 

scrie Ionescu evaluând Anul literar 1934 şi ceilalţi ani. Prin comparaţie cu operele de valoare universală, „un critic nu ar putea fi în România decât negativ“.

În aproape toate articolele ce conţin astfel de afirmaţii apar şi exemple nominale, de la clasici precum Vlahuţă şi Coşbuc la contemporanii Camil Petrescu, Ion Barbu, Blaga, cărora vehementul critic le neagă orice valoare, declarându-i câteodată făţiş „mediocri“, în răspăr tocmai cu precauţia pe care o clama deunăzi. Putem însă presupune că „globalismul“ critic ionescian era determinat de nevoia unui „rechizitoriu“ adresat întregii literaturi române. Acuzând vârfurile, Ionescu miza poate şi pe o reacţie analitică, prevestind o eventuală reconfigurare a canonului epocii. „Trântirea“ şi „reabilitarea“ lui Arghezi, cu explicaţia ulterioară că a vrut să profite de renumele acestuia pentru a-şi crea propria reputaţie, ori o însemnare de genul „Fac critică de obicei negativă [...] ca să-mi măsor virtuozitatea de a contrazice“ ar fi probe în acest sens. Ionescu îşi disimulează în această ipostază de diavol ludic doctrina critică profundă, relevată în eseurile despre literatura franceză, de pildă, ori în textele teoretic-culturale, publicate tot în presa anilor ’30.

La nivel stilistic şi lexical, opiniile lui Eugen Ionescu sunt scandaloase şi spectaculoase. Când „Coşbuc şi Vlahuţă erau cei mai mari scriitori români“, au fost „vremuri de adâncă ruşine intelectuală“, scrie criticul în În loc de cronică literară. Se strecoară însă mai departe nelipsita nuanţă, încărcată şi mai mult simbolic în lectură diacronică. „Evident, nu erau numai ei. Mai era şi Caragiale, care a trebuit să fugă [s.m.]. Şi era Duiliu Zamfirescu. Şi parcă atâta. Dar restul: Cerna, Iosif, Delavrancea, Minulescu, Anghel, Mândru, Oreste, Gârleanu şi încă puţini eiusdem farinae“. Înaintea locuţiunii latine lipseşte probabil o virgulă, pe care norma vremii n-o impunea...

Mai departe: într-un text al său, Mircea Eliade „aliază erudiţia cu imbecilitatea“, Tudor Arghezi este „un poet mahalagiu, un mitocan cu duioşii“ – atenţie, aceasta e o judecată de valoare apreciativă –, Cioran publică „frenezii“, Poezia lui Eminescu de Tudor Vianu este „o carte drăguţă şi interesantă“, în cronica la Creanga de aur lui Sadoveanu i se face un portret de onctuoasă caricatură, Damian Stănoiu a ajuns „la al ună sută unulea roman popesc“ cu O zi din viaţa unui mitropolit ş.a.m.d.

Totuşi, în cronicile noilor apariţii, Ionescu are acribia de a-şi argumenta opiniile, în ciuda excentricităţilor de limbaj, dovedindu-şi flerul literar, mereu însă într-un balans între apreciere şi zeflemea. Paradoxul e omniprezent, justificat parcă de o autochestionare mai veche: „Nu-mi vine să cred. Să fie posibil să fiu convins de lucrurile pe care le afirm?“.

Rareori se dovedeşte Eugen Ionescu întru totul empatic faţă de literatura română ori faţă de vreunul din produsele acesteia. Totuşi, în fiecare din textele sale se ascunde patima implicării totale, chiar strident-teribilist-acid-juvenile, o patimă reverberată mai târziu în acel aproape filial portret al lui Caragiale şi în prefaţa volumului de nuvele ale lui Pavel Dan publicat la Paris. E poate abuziv să conotăm opera franceză a lui Ionesco prin datele sale identitare de scriitor român. E la fel de abuziv însă să negăm încăpăţânat că anii ghiduşiilor sale literare româneşti nu fac parte din costumul său de mare clovn al lumii.

De unde vine, aşadar, „negativismul“/ „negaţionismul“ lui Eugen Ionescu? Din dorinţa de a evita greşelile predecesorilor, de a tempera exaltarea congenerilor, de a sincroniza în substanţă – dar fără militantism apostolesc – cultura română cu cea europeană, de a crea un model al oglindirii critice a sinelui auctorial, totul într-un lexic şi cu o stilistică ce include criticul în cercul creatorilor de valoare simbolică, scoţându-l din găleata colportajului gongorico-academic ori din haznaua imprecaţiei gazetăreşti.

Dacă ar fi să-l caracterizăm în gama propriului limbaj, am putea spune că Eugen Ionescu a fost un mirabil bufon al literaturii române, un personaj care, conform unei seci definiţii de dicţionar, vorbea pe faţă despre lucruri pentru care alţii ar fi fost pedepsiţi.

Claudiu Groza

Negaţia juvenilă

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)