Ionesco şi Victor Hugo

O biografie parodică împotriva literaturii1

(fragment)

 

Mariano Martín Rodríguez

  

O biografie parodică

 

Presiunea socială este un desăvârşit instrument de uniformizare, chiar şi atunci când vorbim de literatură. Canonizarea incipientă a mai multor scriitori români, contemporani cu tânărul Ionesco, datorită impunerii lor în sistemul literar în care acesta din urma refuza să se integreze, fără să îşi facă auzit protestul sonor, al său nu spus falselor valori ale literaturii şi ale criticii, era un fenomen relativ benign, dacă îl comparăm cu cotele de idolatrie pe care le atinsese cultul marilor poeţi romantici. În cazul lui Victor Hugo, în Franţa, acest cult părea să supravieţuiască, inclusiv în anii ’30 ai secolului xx, rezervelor pe care le-a insuflat primilor moderni ceea ce ei numeau afectare retorică necontrolată a bardului ridicat deja la categoria de idol naţional. Când până şi unul dintre fondatorii suprarealismului, poetul Philippe Soupault, a participat la numărul omagial al revistei Europe dedicat lui Hugo în 1935, cu ocazia trecerii a cincizeci de ani de la moartea sa2, părea că şi cei mai notorii iconoclaşti şi-au plecat capul. În acest context, Ionesco, atât de necruţător în tinereţea sa (dar şi mai târziu) cu superstiţia autorităţii, fie ea şi literară, a întrezărit, probabil, o ocazie de aur de a-şi exersa ironia pe seama presupusului geniu. Criticul apărător al ţipătului, al sincerităţii unui eu poetic rupt de interesele pământeşti şi de setea de celebritate, pentru care lirica hugoliană nu era decât un potop monstruos de locuri comune („paie şi ape murdare“, p. 80), a decis să atace făţiş cultul personalităţii al cărui obiect era Victor Hugo. A făcut acest lucru răsturnând genul literar care se concentrează cel mai mult pe personalitate, anume biografia, tocmai într-un moment în care moda şi succesul biografiilor de scriitori o transformau într-un gen de referinţă pentru parodia critică.

Importanţa genului biografic în perioada de apogeu a modernităţii, ce coincide grosso modo cu perioada dintre cele două războaie mondiale, se datora unei extinderi considerabile a resurselor literare aflate la dispoziţia biografului. În secolul xix, biografia aspira la acumularea de documente reproduse brut, ele împiedicând adesea reconstituirea vieţii povestite şi reducând interesul pur estetic al operei. Acest lucru se petrece cu cărţile dedicate lui Victor Hugo de către Edmond Biré, cercetător al ideologiei legitimiste şi primul mare denigrator al poetului. Opera lui a constituit o bogată sursă de date şi documente reale, care i-au permis lui Ionesco să creioneze un Hugo la fel de demn de dispreţ ca şi cel sugerat de Biré3 sau poate chiar şi mai mult. Totuşi, autorul operei Victor Hugo a înlăturat riscul unei desfăşurări exagerate de erudiţie şi, deşi trecerea în revistă a numeroaselor sale surse dezvăluie că nu era nicidecum vorba de o scriere de amator şi că atingea un nivel de rigoare istorică destul de acceptabil, chiar făcând abstracţie de caracterul său burlesc, nu e greu de observat că reperul său nu îl constituia acea specie de biografie erudită de secol xix pe care o consultase în profunzime, ci paradigma modernă, născută pe ruinele vechilor certitudini epistemologice. În această paradigmă, adevărul intim al celui biografiat nu numai că se desprindea din document pur şi simplu, dar era şi scormonit mai departe, cu ajutorul exerciţiului empatic al intuiţiei, fără ocolişurile pe care respectul şi protejarea aspectelor mai puţin prezentabile ale vieţii relatate le făcuseră să limiteze amploarea biografiilor scrise înainte de revoluţia psihanalitică şi, mai ales, înainte de deschiderea crescândă a mentalităţii care a urmat, în secolul xx, rigidităţii moralei victoriene. Josniciile şi ridicolul, sexualitatea şi scandalurile nu mai erau trecute sub tăcere, ele contribuind, în schimb, la un tablou mai complet şi mai expresiv al personajului, indiferent dacă scopul biografului era ştiinţific, encomiastic sau demitizator. Genul a câştigat, în acest fel, o mai mare varietate în ce priveşte conţinuturile sale, ceea ce corespunde, sub aspect formal, recurgerii la nişte procedee stilistice la fel de variate, având drept ţel să-i confere relatării o flexibilitate şi o atractivitate a lecturii asemănătoare celor pe care le are romanul modern. Acesta a înlocuit pe atunci istoriografia ca referent generic al biografiei, fără a neglija nici sugestiile poeziei, filmul şi, mai cu seamă, teatrul.

Acest caracter voit mai literar al biografiei, alături de curiozitatea trezită, probabil, de perspectiva mai puţin rigidă şi mai puţin respectuoasă, ar putea explica, eventual, marele său succes la public, care, la rândul său, i-a stimulat, fără îndoială, cultivarea. În consecinţă, câteva din ultimele mari opere clasice ale genului, reeditate şi în zilele noastre, provin din această perioadă de înnoire, cum ar fi Eminent Victorians [Victorieni eminenţi] (1918), de Lytton Strachey, biografiile medicale ale unor figuri din istoria lui Gregorio Marańón în Spania sau biografiile romanţate îmbibate în psihanaliză ale austriacului Stefan Zweig. Acestora li se adaugă vieţile scriitorilor, la rândul lor mai mult sau mai puţin romanţate, dar fără să fie neglijată o rigoare documentară care controlează zborul imaginaţiei, ele predominând în perioada interbelică în Franţa şi, prin urmare, datorită marii influenţe pe care o exercita cultura franceză, şi în România lui Ionesco. În aceste două ţări, deşi nu lipseau, desigur, biografiile unor personaje importante ale istoriei, din motive străine scrisului, reconstituirea existenţelor creatorilor literari va fi activitatea căreia i se va dedica cel mai mult spaţiu. Scriitorii aleşi cu precădere pentru acest exerciţiu, parţial critic, parţial biografic, erau tocmai romanticii, al căror subiectivism şi a căror expunere ostentativă a propriilor avataruri existenţiale favorizau de la bun început o mitologizare a personajului, ca bard inspirat, în percepţia publicului, indiferent de valoarea unor opere care ar fi putut să rămână actuale, sau nu, atunci când aceşti biografi moderni au reuşit să le creeze o nouă faimă. Aşadar, în România, G. Călinescu, criticul cel mai influent din acea perioadă, a reuşit să instituie mitul poetului naţional Mihai Eminescu, datorită cercetărilor sale şi unei documentate biografii a poetului (Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932). Ionesco nu numai că a citit-o, dar a şi comentat-o într-o recenzie în care, deşi elogia măiestria literară a lui Călinescu, nu şi-a ascuns antipatia faţă de genul biografiei romanţate, pe motiv că se oprea asupra unor detalii exterioare şi anecdotice din viaţa poetului, în loc să aprofundeze procesul creativ interior al acestuia4:

 

Cred că biografia faptelor exacte – dar mai cu seamă biografia faptelor exacte! – este inutilă; dar chiar vătămătoare. Nu mă poate interesa decât biografia interioară – chiar imaginară – dar adevărată spiritualiceşte a poetului. Şi în ciuda abilităţilor şi a justificărilor sale, diplomatice, dar nu mai puţin sofistice, d. G. Călinescu a scris o biografie romanţată în sensul cel mai peiorativ al cuvântului. [...] Scrisă cu degajare, cu dragoste pentru frază şi desigur cu abilitate, cartea d-lui G. Călinescu nu depăşeşte aşadar tehnica unei simple vieţi romanţate cu unele date exacte (pe care le au toate biografiile romanţate de altminteri), speculând cu isteţie unele momente patetice, dar exterioare şi neajutând cât de puţin la fixarea, singură necesară, a portretului unui Eminescu interior.

 

Este probabil, de asemenea, să-şi cultive şi îndoielile cu privire la plasarea lui Eminescu pe un piedestal, deşi îl aprecia, dacă e să judecăm după aluziile sale elogioase făcute în public, displăcându-i însă cultul marelui om, bardolatria, aşa cum viaţa lui Victor Hugo ne-o confirmă limpede. Însă redactarea unei vieţi parodice a lui Eminescu, chiar dacă i-ar fi fost la îndemână şi ar fi provocat în România un scandal şi mai mare decât cel iscat de Nu, nu ar fi avut aceeaşi amploare subversivă într-un plan mai universal. Şi, mai ales, biografia scrisă de Călinescu, prin calitatea sa istorică şi literară, se preta mai puţin ridiculizării decât vieţile extravagant de elogioase cărora le cădea victimă Victor Hugo, prin pana unor imitatori mai puţin dotaţi decât reformatorul francez al biografiei, André Maurois. Acest fin scriitor şi istoric, autor de romane psihologice şi de povestiri speculative date prea mult uitării astăzi, a declanşat moda acestor vieţi romanţate ale scriitorilor (incluzând una despre Hugo, mult posterioară celei ionesciene5), odată cu publicarea biografiei, sub formă de roman, a poetului romantic englez Percy B. Shelley, în 1923. Pe deasupra, a codificat trăsăturile vieţii moderne în seria de conferinţe reunite în 1928 sub titlul Aspects de la biographie [Aspecte ale biografiei]. Buna primire din partea publicului i-a determinat pe editori să exploateze acest filon prin intermediul unor colecţii precum cea iniţiată de Plon în 1926, purtând un titlu sugestiv: „Le roman des grands existences“ [Romanul marilor existenţe]. În cadrul ei, romancieri şi erudiţi năzuiau să combine utilul, făcând cunoscută viaţa marilor scriitori în rândul cititorilor, cu plăcutul, prin poleirea pastilei istorice cu podoabele naraţiunii. Erau incluse aici nişte transcrieri ipotetice ale gândirii şi ale emoţiilor scriitorului „biografiat“ sau reconstituirea unor scene neobişnuite sau reprezentative, ca şi cum biograful ar fi asistat la acestea, ba chiar cu ajutorul unor dialoguri care, de obicei, lipseau cu desăvârşire din sursele documentare folosite, deşi acestea din urmă lăsau loc unei astfel de interpretări. Calitatea rezultatelor se schimba de la un caz la altul, însă, într-unul din ele, veneraţia lipsită de spirit critic pe care o purta scriitorului omagiat a atins asemenea cote, încât Ionesco, iconoclast şi antiromantic în stil modernist, a întrezărit probabil o ocazie unică de a prinde doi iepuri deodată: pe de-o parte, déboulonner (aşa cum va spune în prefaţa sa la traducerea franceză a operei, sub titlul Hugoliade), adică să-l doboare de pe piedestal pe marele om şi să denunţe în trecere tot ce presupunea cultul geniului şi al unei literaturi retorice şi exterioare, aşa cum am discutat mai sus. Şi, pe de altă parte, să sporească efectul atacului său burlesc, prin parodierea unui gen pe care îl califica drept „literatura minoră – vulgară, dacă vreţi, facilă în orice caz – a biografiilor romanţate“6, mai ales atunci când era înlăturată orice problematizare şi, fără să poată argumenta calitatea literară a prozei unui Călinescu sau a unui Maurois, de pildă, deveneau simple hagiografii romaneşti, în care o admiraţie nemăsurată şi lipsită de spirit critic dovedea imbecilitatea biografului.

În cazul lui Hugo, responsabilul pentru romanul unei mari existenţe corespunzător, suferind de toate simptomele hugolatriei şi ale stilului defectuos care îi displăceau atât de profund lui Ionesco, este un scriitor francez obscur, pe nume Raymond Escholier. Biografia lui romanţată, publicată de librăria pariziană Plon în anul 1928, poartă titlul grăitor de La Vie glorieuse de Victor Hugo [Viaţa glorioasă a lui Victor Hugo]. Această carte va fi parodiată în primul rând de către Ionesco în viaţa grotescă a acestui Napoleon al literelor7, unde nici măcar nu ezită să îl califice foarte direct pe Escholier drept cretin, într-una din ocheadele aruncate cititorului, pentru ca acesta să ştie care este principalul referent al parodiei. Într-adevăr, Victor Hugo coincide cu biografia lui Escholier în structura sa generală, unde biograful recurge la o succesiune de scene în formă narativă, care conturează treptat viaţa poetului. De asemenea, se face referire la momente semnificative, care au la bază o documentare mai puţin clară în cazul lui Escholier decât în cel al lui Ionesco, fapt ce se explică prin chipul mai clar romanesc al vieţii scrise de hugolatrul francez, în timp ce Ionesco preferă să îşi îmbogăţească textul cu digresiuni critice şi cu raţionamente personale care îi conferă un aer mai eseistic, în stilul miscelaneului modern pe care îl cultivase în mod strălucit în Nu. Astfel, parodia ionesciană nu se aplică respectând un tipar pur imitativ, ca şi cum ar fi vorba de o pastişă a prozei lui Escholier, cu mult mai săracă decât cea a tânărului Ionesco. Ea se manifestă cu precădere prin inversiunea burlescă şi sistematică a tot ce era, la Escholier, pretext de laudă. Cu toate acestea, parodia ajunge până la detaliu în unele episoade, ca de exemplu în prima anecdotă recreată în Victor Hugo, cea a mamei suferinde care învinge boala, pentru a-şi îndemna fiul să vâneze gloria cu orice preţ. Iată scena recreată de Escholier8:

 

Il faut sauver maman, il faut la veiller ; mais elle, dès que le délire tombe, se tourne vers son petit, son plus petit : 

                                    – Et cette ode? Et Toulouse? Et le lis d’or ?        

Lui alors secoue la tête :

– Maman, Eugène vous a gardée la nuit dernière ; c’est mon tour de demeurer près de vous.

                                    – Demain?

                                    – Demain, il sera trop tard, demain le délai expire.

                        Alors la mère appelle le fils et le prend dans ses bras amaigris :

– Je veux que tu aies le lis d’or. Travaille, travaille toute cette nuit. Demain, tu me liras ton ode et je serai gué ie. Demain, tu enverras ton ode à Toulouse.Victor courbe le front. Il s’assied devant la lourde table, il rêve, puis se décide. Il obéit… Il commence d’écrire…

Je voyais s’élever dans le lointain des âges,Ces monuments, espoirs de cent rois glorieux9.

           

Şi cea recreată de Ionesco:

 

Astfel, odată, grav bolnavă, este vegheată de Victor, adolescent. Victor Hugo sta tot timpul la căpătâiul mamei bolnave şi nu mai avea timp să facă poezii. Sophie, palidă, îşi întoarce capul spre el şi face efort să vorbească:

                                    „O...“, spune ea cu voce stinsă.

                                    „De l’eau?“, întrebă Victor, crezând că Sophie cere apă.

                                    „Nu. O – da“.

                                    „Oda?“

„Da. Oda pe care trebuie s-o prezinţi pentru premiul Academiei din Toulouse! Ai scris-o?“

                                    „Nu“.

                                    „Scrie-o aici, acum“, îi spune ea cu voce stinsă.

Şi Victor, supunându-se, scrie, la căpătâiul acelui personagiu hugolian, lucruri care nu aveau nicio legătură cu realitatea momentului:

                        Je voyais s’élever dans le lointain des âges,                        Ces monuments, espoirs de cent rois glorieux...

Şi Oda „sur le rétablissement de la statue de Henri IV“ a restabilit-o pe Sophie, care, cu ocazia aceasta, nu a mai murit. [p. 70]

 

Nu e greu de remarcat schimbarea totală de perspectivă. Aceleaşi fapte, recreate cu ajutorul unui dialog ce se dovedeşte a fi, de fapt, paralel, şi inclusiv citatul în versuri identice al poemului ce devine motiv al stării de veghe materne se transformă dintr-o scenă înduioşătoare, dacă nu chiar patetică, în originalul francez, cu poetul care „rêve“ (visează cu ochii deschişi) în faţa unei „lourde table“ (mese grele) (detaliu care se doreşte expresiv), într-una de comedie burlescă, cu un joc de cuvinte care reduce posibila tensiune a momentului şi îi scoate în evidenţă ridicolul. Pe lângă toate acestea, pasajul este legat de tipicul uz ludic al limbajului, omniprezent în întreaga operă a lui Ionesco încă de la începuturile sale şi care se manifestă şi în această carte, cu ajutorul inserării ironice a cuvintelor străine, franţuzeşti în cazul de faţă, în calitate de procedeu comic de distanţare (bunăoară, adresarea cu Monsieur, Madame, Monseigneur, în Victor Hugo).

Pretenţia emoţională a lui Escholier, care frizează kitsch-ul, atunci când nu cade în el, este înlocuită de un umor mai eficace datorită conciziei mult sporite a textului românesc, care reuşeşte să ne dea o idee despre caracterul ambelor personaje prin doar câteva mişcări de pensulă, conform tendinţei spre stilizare a scrierilor moderne din acea perioadă. În paralel, Escholier pare să se fi contagiat de inflaţia de imagini vizuale care ornează stilul admiratului său poet. Iată un alt exemplu, şi mai retoric decât cel anterior, dacă e cu putinţă aşa ceva, în care biograful nu recreează o scenă exterioară, ci presupusele gânduri ale poetului, pe care le-ar fi dedus în urma lecturării unor pasaje din opera sa10:

 

Sur la grande route d’Auch à Agen, la diligence roule, rapide, dans la nuit. Deux voyageurs reposent, au fond du coupé… « M. et Mme Georget », ont-ils dit au bureau de poste, en prenant leurs places. La lune éclaire parfois une femme encore jeune, aux formes pleines, et près d’elle, la soutenant de sa large épaule, un homme robuste, au front immense.  

Soudain, un cahot brusque réveille en sursaut le dormeur. Ses yeux s’entrouvrent.    

À droite, un précipice. À peine si l’on perçoit le rebord du chemin. Des vapeurs montent à l’horizon, quelques nuages bruns et déchirés s’y mêlent. La lune qui décline, l’aube qui se lève… Étrange clarté ! Ce ciel marbré de nuages noirs et de brumes blanches… On dirait une immense montagne, dont l’escarpement se perdrait dans l’infini. Les étoiles semblent des feux de pâtres allumés çà et là sur cette pente gigantesque.

M. Georget se frotte les yeux. Depuis trois semaines qu’il parcourt les Pyrénées et l’Espagne, rien ne l’a surpris comme cette vision surnaturelle. Le voyageur s’éveille tout à fait. L’illusion optique s’évanouit, mais le spectacle reste admirable. […] Effet de brouillard...11

 

La rândul său, Ionesco copiază modelul lui Escholier şi reproduce, cu mai multă gravitate, impresiile lăsate de peisajul surprinzător, acoperit de ceaţă, însă atribuie aceste senzaţii… amantei lui Hugo, în timp ce poetul se prezintă în modul cel mai grosolan, sforăind de mama focului, ca o persoană incapabilă de orice sentiment veritabil şi lipsită de o sensibilitate poetică dezinteresată, independentă de dorinţa sa de a ieşi în evidenţă, chiar dacă acest lucru însemna să profite de ideile şi de sentimen­tele altora:

 

Pe la începutul lui septembrie 1843, părăseşte Pirineii spanioli. Soseşte la 4 septembrie la Agen. Călătoreşte noaptea cu diligenţa şi Juliette admiră în munţi un efect de ceaţă, pe când marele poet, obosit de prea multă viaţă interioară, dormea dus şi, dacă nu mă înşel, sforăia. Juliette nu putea dormi. A încercat să-l trezească şi pe Victor Hugo, dar era prea morocănos. A vegheat în timpul drumului, în întuneric, şi, înfrigurată de noapte, de ceaţă, de tăcerea munţilor, de copacii bărboşi, de senzaţia prăpastiei în noapte, a fost cuprinsă de o frică cosmică. „Victor ar face o odă acum. Cât de mult l-ar impresiona pe Victor dacă ar fi treaz.“ Dar Victor nu s-a trezit toată noaptea. În zori, când diligenţa s-a oprit într-un sat şi călătorii s-au dat jos să bea lapte de bivoliţe grase adus de ţărani, s-a sculat şi Victor Hugo. Juliette i-a povestit emoţiile nopţii, pe care Hugo nu le-a uitat şi le-a povestit şi el altora, mai târziu, ca fiind trăite de el. [p. 110 şi 112]

  

Traducere din spaniolă de

Oana Presecan

  

Note

 

1. Prezentul eseu reprezintă traducerea adaptată a introducerii la ediţia noastră bilingvă a biografiei lui Victor Hugo, scrisă de Ionesco, pe care am intitulat-o Hugoliada (Madrid: Cuadernos de Langre, 2009). Toate citatele din operă provin din ediţia menţionată, iar numerele paginilor corespund acesteia.

2. Cu aceeaşi ocazie, au apărut numeroase articole în presa română, după cum ne indică studiul realizat de Ileana Mihăilă, La réception de l’śuvre de Victor Hugo dans la presse roumaine de l’entre-deux guerres (Analele Universităţii Bucureşti: Limbi şi literaturi străine, LII, 2003, p. 3-10), care trece în revistă primirea amplă şi pozitivă a operei hugoliene în România tânărului Ionesco.

3. Ionesco a folosit ca sursă principală studiile biografice ale lui Edmond Biré, un adevărat tezaur de documente inedite reprezentative, cu precădere cel intitulat Victor Hugo après 1852 (Paris: Perrin, 1894), precum şi cel anterior: Victor Hugo après 1830 (Paris: Perrin, 1891).

4. Eugen Ionescu, G. Călinescu. Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura Naţională, Azi, I, 3-4 (mai-iunie 1932), p. 348-350 (citatul se găseşte la paginile 349 şi 350).

5. Olympio ou la Vie de Victor Hugo [Olimpiu sau viaţa lui Victor Hugo], Paris: Hachette, 1954.    

6. Eugen Ionescu, G. Călinescu. Viaţa lui Mihai Eminescu, p. 349.

7. Comparaţia dintre Hugo şi cuceritorul corsican nu era nicidecum hiperbolică, cel puţin nu pentru Escholier, fiindcă acesta îl califică mai întâi drept „seul grand homme que la France puisse oposer à Dante, à Shakespeare, à Goethe“ [singurul mare om pe care Franţa îl poate opune lui Dante, Shakespeare, Goethe] şi, câteva rânduri mai jos, declară că formidabilul secol xix este dominat de „ces deux grandes figures populaires : Napoléon, Victor Hugo“ [aceste două mari figuri: Napoleon şi Victor Hugo] (din Raymond Escholier, La Vie glorieuse de Victor Hugo, Paris: Librairie Plon, 1928, p. [10]).

8. Ibid., p. 58.

9. Trebuie să-şi salveze mama, trebuie să o vegheze; dar ea, de îndată ce îşi revine din delir, se întoarce către micuţul său, către cel mai mic băiat al său:

            – Şi oda? Şi Toulouse? Şi crinul de aur?

            El atunci îşi scutură capul:

            – Mamă, Eugène te-a păzit noaptea trecută, acum e rândul meu să stau la căpătâiul dumitale.

            – Mâine?

            – Mâine va fi prea târziu, mâine expiră termenul.

            Mama îşi cheamă atunci fiul şi îl primeşte în braţele sale slăbite:

            – Vreau să obţii crinul de aur. Lucrează, lucrează, toată noaptea. Mâine îmi vei citi oda ta şi voi fi vindecată. Mâine vei trimite oda ta la Toulouse.

            Victor îşi lasă capul în jos. Se aşază la masa grea, visează cu ochii deschişi, apoi se hotărăşte. Dă ascultare… Începe să scrie…

            Vedeam cum se înalţă în zarea timpurilor          
            acele monumente, speranţe a o sută de regi glorioşi.

10. Escholier, p. 268-269.

11. Pe drumul regal ce leagă Auch de Agen, goneşte o diligenţă în toiul nopţii. Doi călători se odihnesc, în fundul cupeului… „Domnul şi doamna Georget“, au spus la poştalion, ocupându-şi locurile. Luna luminează din când în când o femeie încă tânără, cu forme pline, iar lângă ea, susţinând-o cu spatele său lat, un bărbat robust, cu o frunte imensă.

            Din senin, o zdruncinătură l-a făcut să tresară pe cel care dormea. Ochii săi se întredeschid.

            La dreapta, o prăpastie. De-abia se distinge marginea drumului. Vapori urcă în orizont, amestecaţi cu nişte nori cenuşii şi deşiraţi. Luna ce coboară, zorii ce se trezesc… Ciudată limpezime!

            Acel cer împânzit de nori negri şi de ceţuri albe… S-ar spune că e un munte imens, a cărui coastă abruptă se pierdea în infinit. Stelele par ruguri de păstori aprinse ici şi colo pe panta uriaşă.

            Domnul Georget îşi freacă ochii. În cele trei săptămâni în care străbătuse Spania şi Pirineii, nimic nu îl surprinsese mai mult decât această viziune supranaturală. Călătorul se trezeşte de tot. Iluzia optică dispare, dar spectacolul este în continuare admirabil. […] Efect de ceaţă…

Mariano Martín Rodríguez

IONESCO şi VICTOR HUGO

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)