Hugoliada ionesciană, demersul unui moralist

 

Ovidiu Pecican

 

Una dintre cărţile cele mai neaşteptate şi mai ofertante din literatura română rămâne până astăzi – şi mai departe – Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo (după titlul definitiv stabilit odată cu traducerea în franceză din 1982)1. Suntem, cu ea, biobibliografic vorbind, în preambulul carierei franceze a scriitorului şi chiar în anticamera celei româneşti, de departe mai explozivă. Tentativa de scriere a biografiei lui Victor Hugo datează din vremea când tânărul Ionescu debuta cu versuri în Bilete de papagal (1928-1931) – autorul are atunci între 19 şi 22 de ani –, îşi răspândea jerbele publicistice şi critica literară ori comentariile mai mult sau mai puţin mondene prin reviste diverse, făcând, în acelaşi timp, notaţii de jurnal importante ca mărturie a tensiunilor, dilemelor, angoaselor şi vitalităţii autorului lor.

În acest context, ideea de a scrie o biografie „canonică“ – fie şi înţeleasă ca roman cu pretext biografic sau pamflet deghizat în proză artistică, fiindcă textul se dovedeşte şi aşa ceva –, întreprinzând dintr-un suflu saltul de la micile poeme şi prozele de numai câteva rânduri (recuperate de redacţia revistei Apostrof şi aduse la cunoştinţa publicului cu doar câţiva ani în urmă) către o construcţie epică de dimensiuni şi cu o miză substanţial mai ample, nu poate decât surprinde.

În descifrarea proiectului, titlul merită o anume stăruinţă, pentru că etalează câteva înrudiri, înscriindu-se într-o constelaţie complexă de opere şi intenţii literare. Hugoliada anunţă o epopee – probabil una aşa zicând eroicomică, dacă este să ne orientăm şi după capitolele aşternute pe hârtie – din familia Ţiganiadei lui Budai-Deleanu, a Mihaidei începute de I. Heliade-Rădulescu şi similare cu Papuciada lui Camil Petrescu. Modelul arhetipal al tuturor acestora era, asumat ori subconştient, epopeea iniţială, curgerea epică serioasă, precum în Iliada şi Odiseea, ori umoristic-parodică, din Batrahomiomahia; mai degrabă ambele, contopite într-o proiecţie îmbinând ambele laturi, măreţia şi ridicolul. Tocmai această îmbinare se lasă observată şi în intenţia începătorului genialoid E. Ionescu de a trata o mare, fascinantă, figură a panteonului literaturii franceze – aşadar din patria maternă – şi universale (deci cu posibilitatea evadării din cultura minoră şi marginală a tatălui), însă oferindu-i un tratament neconcesiv, observându-i inadvertenţele de caracter, infatuarea şi incoerenţele, transformând eroul într-un clovn pe alocuri deplorabil, chiar dacă fără a-i terfeli aura de creator. Reţeta se lasă sintetizată destul de bine în subtitlul proiectatei cărţi, fiindcă viaţa, nu opera lui Hugo îi apare autorului ca fiind, pe de o parte, grotescă, pe de alta, tragică. Ce e drept, la Ionescu – astăzi o ştim – cuvintele nu spun întotdeauna ceea ce pretind să comunice. Uneori ele nu înseamnă nimic, precum în Cântăreaţa cheală, alteori sunt cu totul altceva decât ar părea. De aceea, prin „grotesc“ s-ar cuveni înţeles aici tragic, întrucât inaderenţa planurilor existenţiale unele la altele, incoerenţa, dicontinuitatea şi lipsa lor de îmbinare conduc la absurd, la pierderea sensului, la alienare, care, într-o cheie existenţialistă – şi ce altceva este literatura absurdului, dacă nu o lectură în cheia existenţialismului a datelor realităţii? – înseamnă, pur şi simplu, tragic... Iar prin tragic, prin ceea ce Ionescu numeşte în titlu tragic, se cuvine întrezărit tocmai aparent opusul acestuia, comicul, ca expresie atroce, brutală, palpabilă şi vizibilă a incoerenţei şi deşirării semnalate, aptă să stârnească la spiritele sensibile şi inteligente singura reacţie compatibilă: icnetul repetat, din gât şi diafragmă, pe care obişnuim să îl numim râs şi care denotă stupoarea iremediabilă a receptării gravei incompatibilităţi între registrele vieţii, acţiunii şi evenimentelor, faţă de care cuvintele sunt un răspuns prea moale (şi deci inutil).

Dar versiunea definitivă a titlului a survenit târziu, la decenii distanţă de momentul scrierii fragmentelor de monografie rămase. Chiar şi anunţate aproape fidel, încă din epocă (1936), printr-o notiţă despre efortul de elaborare în care era prins autorul, inserată în revista Facla, alte variante ale titlului erau laconice, trimiţând cu precizie doar la numele bardului francez, adăugau o notă sarcastică (Victor Hugo sau vicisitudinile geniului), pariau pe cartea romanţios-senzaţionalistă (Victor Hugo sau Geniu, amor, nebunie şi moarte) sau dezvăluiau, tot mai aproape de ceea ce se contura în pagină, notele dominante ale abordării (Viaţa solemnă şi ridicolă a lui Victor Hugo). Se poate observa, graţie acestei căutări în etape, modul cum, de la aparenta neutralitate, după publicarea primelor două capitole, Ionescu a trecut deja la dezvăluirea distanţării ironice, exprimată în oximoronia formulării senzaţionaliste, de factură romantică, despre nevoile cu care se confruntă geniul. Despre ce vicisitudini era vorba se poate înţelege din scurtul comentariu inclus în Facla despre această work-in-progress: tensiunea dintre grotesc şi tragic înţeleasă ca ecuaţie comic-tragic, ambii termeni fiind trăiţi simultan, în continuă inaderenţă; de unde şi absurdul, grotescul, ridicolul. Până la stabilizarea finală a subtitlului însă, condeiul ionescian s-a încercat în nişte formule intermediare, din ce în ce mai ample şi mai explicite, în care elementele de repetiţie se referă la elementul biografic (viaţă-moarte): Viaţa şi moartea lui Victor Hugo ori Victor Hugo sau Geniu, amor, nebunie şi moarte ori Viaţa solemnă şi ridicolă a lui Victor Hugo. Proiectul s-a precizat, aşadar, în etape, şi pe măsura acestui proces, titlul viitoarei cărţi s-a modificat în sensul sugerării din ce în ce mai puţin emfatice, dar nu mai puţin provocatoare şi grăitoare, a angulaţiei şi intenţiilor monografului.

Este însă, într-adevăr, vorba despre proiectul unei monografii hugoliene? Foarte devreme, încă de la publicarea capitolului al treilea în revista Viaţa românească, nota pamfletară şi sarcastică, anulatoare a pretinsei obiectivităţi solicitate celui angajat în judecarea imparţială a unui destin de creator, îşi face loc în prim-plan. Se poate deci vorbi despre o găsire a tonului care, departe de a lipsi în primele două capitole, nu îi va fi părut dintru început atât de importantă autorului încât să merite să fie dezvăluită ab initio. Acum devine tot mai clar că volumul în curs de facere este mai degrabă o antimonografie, că el nu vizează valorizarea unei moşteniri literare, ci despuierea creatorului acesteia de atributele sacre ale insului mereu inspirat şi performant. Se asistă astfel la o dezvrăjire a protagonistului, la o demitizare şi demistificare; operaţiune critică întreprinsă cu mână sigură pe seama omului, nu a artistului.

Într-un anume sens deci, „hugoliada“ ionesciană este o diavoliadă, căci – scrisă încă după canon, în fraze elaborate urmând cuminte, ca la Franz Kafka, tipicul gramatical şi retoric asertat de clasicitate – ea răsuceşte referentul dindărătul conceptelor şi traversează faptele mai mult sau mai puţin anodine, oricum comune ale unei vieţi într-o altă direcţie decât cea înspre care conduc evocările adeseori declarat sau discret encomiastice specifice artei biografiei literare. Se simte în fiecare pagină un duh mai puternic, coroziv, al cărui acid topeşte convenţia acceptată de establishmentul unei societăţi burgheze aşezate şi pe cel al receptării general acceptate, dezvăluind provocator alte laturi, neexplorate, ale unei vieţi pe care hagiografia istorico-literară s-a obişnuit să o trateze hagiografic. Un tratament de această natură, hieratic şi golitor de seve, nu poate salva clocotul vital care a animat personalitatea celui evocat, contribuind, tocmai pe dos, la definitiva ei încremenire şi asfixiere. Cu o intuiţie unică, E. Ionescu înţelege repede asta şi, ajutat de harul propriului talent prozastic şi de perceperea acută a lumii prin balansul între îngemănatele categorii ale tragicului şi comicului, el se aplică unei altfel de evocări.

Pentru a evidenţia clar, cu succes, valoarea unui astfel de demers, autorul avea nevoie de un subiect uman sonor. Cultura română nu i l-ar fi putut oferi la dimensiuni suficient de pregnante. Nici măcar scăldarea în baia cu acizi a lui Eminescu nu ar fi condus la un asemenea efect, „poetul naţional“ rămânând, până astăzi, exponentul unui etos românesc, cu atingeri universale evidente, însă venind dintr-o cultură marginal-europeană, incapabilă să îl propulseze până la raftul întâi al antologiei literare occidentale sau mondiale. Pentru asemenea exerciţiu i se ofereau ca de la sine alte nume: anticii Euripide, Sofocle, Eschil, apoi Shakespeare, Cervantes ori Rabelais, sau romantici şi realişti precum Balzac ori Hugo. Faţă de primii, în legătură cu care informaţia biografică rămâne lacunară, şi în raport cu atleţii literari ai Occidentului sec. al xvi-lea, aproape la fel de cunoscuţi în detaliile vieţii lor, geniile sec. al xix-lea francez aduceau promisiunea unei abundenţe de date şi deţineau atuul de a veni din Hexagonul căruia, prin naştere, Ionescu însuşi socotea că îi aparţinea. Era, în plus, şi mirajul francofil în care cultura română însăşi continua să trăiască şi care se manifesta chiar şi atunci când avangarda – de care ţine temperamental şi prin alegeri proprii şi Ionescu însuşi –, negatoare radicală a literelor înţelese „tradiţional“ (nu doar tradiţionalist!), îşi alegea ilustrările, precum în cazul lui Fundoianu, preocupat să retraseze liniile vieţii şi creaţiei lui Rimbaud „le voyou“ (monografia poetului despre vizionarul din Iluminări apărea în 1933). În condiţiile în care totuşi, temperamental şi emoţional, Ionescu era compatibil mai degrabă cu Victor Hugo, cultivatorul unor genuri plurale, decât de prozatorul-constructor sistematic care, prin excelenţă, era Honoré de Balzac, alegerea era ca făcută, dincolo de criteriile inerente ale afinităţii artistice şi stilistice.

Interesant totuşi că Ionescu alege să îşi construiască Hugoliada în marginea biografiei autorului luat în discuţie, fără o insistenţă asupra operei. Este un semn că intenţiile tânărului explorator mergeau în altă direcţie decât elucidarea operei. Ca atunci când vorbeşte – în Nu sau în articolele aceleiaşi epoci – despre Camil Petrescu, Mircea Eliade, E. Lovinescu, condiţia de scriitor este doar criteriul alegerii personajului central al explorării. Sondajele se îndreaptă însă, cu obstinaţie, în direcţia accidentului de viaţă socotit relevant pentru personalitatea şi caracterul respectivului. S-ar zice că nu relevanţa literară a lucrărilor prin care aceşti oameni au ieşit din contingent îi ocupă atenţia, ci tocmai alcătuirea şi manifestările lor personale, cotidiene, condiţia lor umană. Interesul biografului este deci orientat cumva fenomenologic şi filosofic, iar atitudinea este – într-o manieră oricât de deghizată – cea a unui moralist şi a unui stoic. El glosează despre deşertăciunile vieţii artistului, socotit, pesemne, un exponent al umanităţii omului, expus din toate direcţiile intemperiilor împrejurărilor exterioare şi interioare, dar mai ales biciuit de versantul ininteligibilului, al „bâlbelor“, al cedărilor de caracter şi al ridicolului, spaimelor, inabilităţilor de reacţie... De aici grotescul situat în tensiune atât faţă de hilar, cât şi în raport cu sfâşierea (acel „écartelement“ dintr-un titlu cioranian).

 

Text prezentat în cadrul Colocviului

Ionesco vs. Ionescu, dedicat centenarului

naşterii marelui dramaturg, colocviu

inclus în programul Festivalului Atelier,

Baia Mare, 27 iunie 2009.

 

Notă

1. După cum precizează Mariana Vartic, în ediţia din Eugen Ionescu, Eu, Cluj-Napoca: Ed. Echinox, 1990 a textului, la p. 149, în nota de subsol introdusă prin asterisc, „În revista Ideea românească, primele două părţi apar, de fapt, sub titlul Victor Hugo, iar următoarele două, sub titlul Victor Hugo sau vicisitudinile geniului. Am optat, în această ediţie cu caracter literar, pentru titlul impus de Gelu Ionescu atunci când a republicat, fragmentar, această «viaţă romanţată» în Secolul 20 (nr. 2, 1972), bazându-se pe o informaţie din Facla (anul XVI, nr. 1507, 7 febr. 1936, p. 2): «Eugen Ionescu lucrează la o ‘viaţă grotescă şi tragică a lui Victor Hugo’». Autorul însuşi a ezitat în acest caz între mai multe variante de titlu: Viaţa şi moartea lui Victor Hugo ori Victor Hugo sau Geniu, amor, nebunie şi moarte ori Viaţa solemnă şi ridicolă a lui Victor Hugo. În fine, pentru traducerea franceză, apărută la Gallimard, în 1982, Eugen Ionescu a optat pentru titlul Hugoliade“.

Ovidiu Pecican

Hugoliada ionesciană, demersul unui moralist

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)