O recitire: Elegii pentru fiinţe mici 

Ion Pop 

La debutul lui Eugen Ionescu din 1931, cu Elegii pentru fiinţe mici, Pompiliu Constantinescu publica o foarte scurtă recenzie, mai degrabă o rezervată semnalare, în care, amintind de începuturile de „demolare“ a scrisului arghezian (care va fi desăvârşită şi, tot atât de repede, anulată, în Nu-ul din 1934), se mărginea să-l caracterizeze ca „un discipol aplicat al câtorva poeţi, în care regăsim şi pâlpâirea joasă, insistent, din sensibilitatea clorotică a lui Maeterlinck“. Mai nota „o naivitate jammistă de identificare bucolică“ (trimiţând la „rugile“ lui Francis Jammes) şi punea în legătură „elegiile groteşti“ din micul volum cu „factura şi motivele d-lui Ion Barbu“, a cărui Rigă Crypto ar „parafraza-o“. Semnele răcelii criticului faţă de fostul său elev erau evidente şi vor reveni sporind în comentariul la eseurile „megalomane“, vanitoase, abia corectate de ţinuta de „clovn întristat“, din volumul apărut şi premiat în 1934.

De atunci, comentariile la versurile junelui Ionescu, devenit între timp marele dramaturg de rezonanţă universală, le-au apropiat şi de spiritul avangardist (prin Marin Mincu, care a inclus câteva elegii în antologia sa din 1983), iar unul dintre comen­tatorii cei mai recenţi, Eugen Simion, adaugă referinţelor lui Pompiliu Constantinescu componenta franciscană şi ecoul stilistic dinspre „Arghezi, poetul universului mic“. Primul comentator al tinereţii scriitoriceşti ionesciene, Gelu Ionescu, nu acor­dase vreo importanţă versurilor sale şi continuă să le considere de măruntă însemnătate, iar Ion Vartic, refuzând – în 1991 – să le califice drept nişte producţii minore, atrăgea atenţia asupra naturaleţei tonului acestei „poezii stângace şi naive, precum desenele infantile“, notând caracterul intenţional al acestei stângăcii, verificat într-un citat despre poezie al autorului însuşi. Mai adăuga atunci (în postfaţa la volumul Eu, Ed. Echinox, 1991) că micile poeme sunt de raportat la „zona teatrului de marionete“, la care opera de maturitate a scriitorului va face numeroase şi semnificative trimiteri, extrapolând condiţia de „păpuşă“, „starea de marionetă“, la condiţia omului în genere, la „ridicolul metafizic al condiţiei mele de om“, cum va scrie în Nu.

Prea multe nu se mai pot spune în plus faţă de aceste aprecieri. Este limpede că, aşa cum zicea şi Gelu Ionescu, scrieri precum Elegiile şi chiar Nu n-ar fi atras o atât de vie atenţie asupra lor dacă Ionescu al nostru n-ar fi devenit Ionesco. Însă el a devenit, şi atunci lectura punctuală a unei cărţi se transformă ca şi obligatoriu într-una cu valoare mai amplu semnificativă. Or, recitite, Elegiile pentru fiinţe mici sună foarte autentic, în limitele, desigur, ale universului lor „mic“. Versurile cam şcolăreşti, publicate chiar în revista Liceului „Sfântul Sava“, care le precedaseră, scrise sub influenţa lui D. Anghel sau pur şi simplu sub impuls sentimental adolescentin, le anunţau doar în parte. Dar ceea ce a trecut în placheta din 1931 nu e deloc de neglijat. Dacă universul lor e „minor“, valoarea lor expresivă e departe de a fi aşa. Căci în miniaturalul univers de păpuşi, de obiecte mărunte pe care îl propune, tânărul poet se mişcă cu o deplină naturaleţe, regăsind tonul „infantil“ în sunetul lui originar. „Copilărirea“, cum ar zice Arghezi, nu sună fals niciun moment: sunt recuperate, reactivate şi naivitatea primară a vârstei, şi stările de reverie inocentă, şi acel soi de „antropomorfism“, cum s-a mai spus, al viziunii care acordă obiectelor inanimate capacităţi de simţire omeneşti, cu tandreţea şi delicateţea apropierii de lumea redusă la dimensiuni miniaturale a jucăriilor. O poezie se intitulează chiar Animism şi sugerează această sensibilitate specială a lucrurilor înzestrate cu un suflu vital discret, într-o atmosferă de comuniune visătoare: „Stele îmi vorbesc / şi mă iubesc. // Printre flori ascuns / cineva a plâns. / Ascuns după pom / râde glas de om. // Şi drumul visează / luna-l priveghează. // Pietrele şoptesc / să nu le lovesc“. Cu acelaşi titlu, un alt poem evocă fraternitatea clipelor cu lucrurile, covorul, zâmbind „cu schimonoseli“, „păreţii muţi“ care povestesc, iar starea lirică devine suav-exclamativă: „O! senin o minge / doarme – n-o atinge!“. Duioşia vârstei infantile e starea dominantă, într-un univers în care dimensiunea panteistă a naturii se reduce şi ea la scară microcosmică: „Un mic soare, Doamne, / pentru sufletul meu. // Doamne, eu sunt  o frunză, / eu sunt o nucă, / sunt un broscoi speriat, / sunt o vrabie rănită. // Mi-au furat toate cuiburile. / M-au ajuns toate praştiile. // Doamne mic, ridică-mă, // şi fă-mă fericit / ca pe boii cu coarne nevinovate, / ca pe câinii cu ochi de îngeri, / ca pe nenuferi / ca pietrele prietenele“. „Jammismul“ e de găsit mai ales aici, cu putinţă de asociat franciscanismului care a fost şi al poetului francez. Fiorul sacru apare şi el filtrat printr-o sensibilitate candidă: pierderea, probabil a unui frate, e plânsă de cineva „şi cu glasul, şi în gând“, cu supoziţia naiv exprimată: „Alb acum el şade sus / În grădină la Isus?“ (Cântec). La altă pagină, Fata vedea îngeri, iar într-un mic poem următor o „văpaie“ se smulge din ochi, dispare din ape, din humă şi din stele, nu mai e „nici lângă cruce / şi trup“, sugerând cu fineţe o stare de pierdere elegiacă a deschiderii spirituale legate de jertfa cristică. Poemele cu îngeri ale lui V. Voiculescu apăruseră în 1927, la Gândirea se scria poezie pe teme religioase (Paul Sterian compunea, de pildă, poeme în registru naiv iconografic), desenele lui Athanasie Demian ilustrau revista tradiţionalistă. Dinspre Blaga cel ce prelua, paralel, din arii folclorice atmosfera de mister, de fior nedesluşit al morţii, boala „fără obraz, fără nume“, şi cu ceva din sunetul sintaxei versurilor sale, se cristalizează o frumoasă Baladă, ce poate trimite şi la taina argheziană cu urme în toate lucrurile: „Şi la noi odată / va veni să bată // Peste ape trece / nimeni n-o petrece. // Poposeşte-n sat / şi nici un lătrat. // Puneţi lacăt la poartă / să nu îl spargă. // Noi să nu ţipăm, / să nu ne mişcăm. // Dacă stăm cuminte / poate nu ne simte“.

Mai „ionesciene“ – în perspectiva a ceea ce va urma – sunt, desigur, versurile legate direct de „ţara de carton şi vată“ (e titlul unui poem) a păpuşilor şi a jucăriilor. Relaţia cu celelalte e evidentă („În ţara ceea nu deosebeşti piatra / de pasăre şi duh“), numai că naturii miniaturizate i se substituie aici artefactul, decorativul şi spectacularul, cu distanţarea inevitabilă implicând un procent de înstrăinare: „Cine vrea îşi scoate sufletul, / îl pune alături / şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină: / am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni“. Lumea, fie ea şi mică, e înlocuită cu convenţia ei, familiaritatea tandră cu viul lasă locul imaginii care, dacă mai poartă amprenta candorii copilăreşti, apare totuşi cumva alterată: „Oamenii-păpuşi cântă rugăciunea mută: / Dumnezeul lor are barbă albă. / Oameni-păpuşi şi duhuri de vată! / Zâmbete de pastă! / Pomi de cauciuc! / Ochi candizi şi ficşi! / Culorile sunt palide, nu ţipă. / Spaţiul are doi metri cubi. / Focul e o cârpă roşie şi îl iei cu mâna. // Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil. / Copilul visează: nu-l trezi“. Rugăciunea e, iată, mută, divinitatea a trecut în figura ei convenţional umanizată, culorile au pălit şi nu mai sunt însufleţite, spaţiul a devenit măsurabil şi limitat, focul elementar a fost anulat ca forţă vitală...  Paiaţa, arlechinul, pierrot-ul din lumea teatrului de păpuşi şi a circului modernist-laforguian nu sunt departe, cu toate implicaţiile devalorizării extinse asupra a ceea ce s-a numit, cu o formulă de-acum celebră, „epifania derizorie a artei şi artistului“ (Jean Starobinski). Despărţire tandru-elegiacă, desigur, de copilărie, dar şi început de conştientizare a „morţii“ pe care o presupune orice simililume, ce trece de pe drumul cu pietre vii „pe drum de hârtie“: „Unui pierrot rămas în drum / îi cad tărâţele din coate. / Şi-abia se mai aude cum / clopotul stinse sunete scoate“ (Moartea păpuşii). E, evident, în asemenea versuri, nostalgia anilor evocaţi mereu cu emoţie de la Chapelle Anthénaise sau din parcul Luxembourg, cu teatrul de păpuşi frecventat cu încântare de copilul Ionescu.

Vestitoare a ceea ce va urma este şi poezia din micul ciclu de Elegii groteşti, unde deteriorarea universului originar, al candorii infantile, cunoaşte deplasări de linii sugestive pentru combinaţia de lirism duios şi accent ironic, deocamdată benign: „S-a sfărâmat / păpuşa care mişca mâna dreaptă. /.../ Ea are ochiul bleg şi plângăreţ, / gura strâmbă, / gura strâmbă, / şi din cot, şi din cap, şi din gât: / Tărâţe, tărâţe, tărâţe. /.../ Păpuşa era o păpuşă caraghioasă / şi julită (la nas)“ (Elegie pentru păpuşa cu tărâţe). Sau, ca în Bal, aceste mişcări de jucării mecanice, care vor fi şi ale unor personaje din mai târzia dramaturgie ionesciană: „Săltau perechi / după un cântec / foarte vechi. // O, foarte vechi! // Mişcau cuminte/ (un, doi, trei) / un genunchi ( fără cârcei. / Cum se-nvârteau / încetinel / când se-auzea / un clopoţel// Se apăsau / de subţiori / şi surâdeau / de patru ori. // Când vreun  şoc / la un soroc / oprea în loc / isteţul joc“... Ceva din „portretul artistului ca saltimbanc“ e schiţat şi în aceste versuri ale debutantului, readucând ecouri îndepărtate, tot pe linia Jules Laforgue, dinspre Adrian Maniu şi narcisismul autoironic al lui Tristan Tzara, regăsibil până în cutare manifest dadaist: „Aiurit / şi aburit, / cum eram / tot mă iubeam. // În strachină, nătâng, / împlântam piciorul stâng / şi nu călcam deştept / nici cu piciorul drept. // Dar printre nori / alergam uşor, // iar dacă mă-ncurcam în stele / le culegeam, ca nişte mere. // Cum eram, / tot mă iubeam“.

Desigur, asemenea versuri nu sunt încă „avangardiste“, însă ele se nutresc din surse comune cu cele care au fost ale avangardei istorice româneşti, ale primului Tzara, care se copilărea şi el, precum în foarte cunoscuta Glas, şi pe care îl vom regăsi şi în postura clovnescă prelungită dinspre manifestele dada până în anumite pagini din Nu. Aşa cum sunt, cu universul lor restrâns şi îndatorate unor înaintaşi străini şi români, poemele tânărului Eugen Ionescu au totuşi o notă de autenticitate, de prospeţime a unei sensibilităţi înscrise în registrul resuscitatei naivităţi şi candori moderne, conştientă de inevitabilul ei grad de convenţionalizare.     

 

Ion Pop

O recitire: Elegii pentru fiinţe mici

» anul XX, 2009, nr. 11 (234)